Râul Sebeşului, cel din amintire, nu mai este. Apele sale, captate pentru turbina unei hidrocentrale, se opresc undeva sus, proptindu-şi limpezimile în trupul unui baraj cenuşiu. Dedesubt, albia plină cu bolovani şi stâncării cu forme îndulcite de curgerea milenară albeşte acum la soare, asemenea unui schelet gigantic de saurian, stins cu întârziere. Nici malul nu mai aduce cu cel ştiut. E uscat, nisipos, iar firicelul de apă ce se chinuie – fierbând vara – printre spinările pietroase, nu mai hrăneşte în zăvoi vechile păduri de arini şi sălcii. Enigmaticele mele bulboane, „găurile” – cum le ziceam noi, copiii, privindu-le adâncimile translucide – se uită la mine inutile şi seci, ca nişte găvane din care s-a scurs lumina ochilor. Aici, demult, pe când Râul încă vuia, neştiutor ca şi mine, am fost părtaş şi am ucis.
***
Fusese o zi toridă. În pod, sub acoperişul dogoritor, citisem pe nerăsuflate Zidul socotelilor, un roman poliţist din „Colecţia de 12 lei”, găsit printre lucrurile bunicii. După-amiaza trecuse iute, lectura furându-mă cu totul. Din când în când ridicam privirea din cartea îngălbenită, urmărind prin lucarnă goana unor nori albi sub cerul spălăcit, dar eu eram cu Lordul Primrose, „neîndurătorul scoţian” de la Scotland Yard, cotrobăind cu lupa prin labirinturile Castelului Roşu, „la o jumătate de oră de Londra, cu trenul”. Din uliţă răzbăteau sonor, printre ţiglele fierbinţi, glasuri cunoscute şi zvonul acela tihnit, de sat viu, cu rosturi.
Pe nesimţite căldura s-a mai potolit şi vocile bunicilor s-au împletit în faţa casei. Se întorceau. Am coborât să-i întâmpin, iar tata – aşa-i spuneam eu bunicului – după ce şi-a aninat coasa de stâlpul porţii, s-a aplecat spre mine şoptindu-mi tăinuit: „De vrei să vii, deseară mergem să punem undiţe de noapte”. Acel „de vrei” era spus doar de dragul vorbei şi tata, ştiindu-mi nerăbdarea, nu a mai aşteptat răspunsul, văzându-şi de treburi.
Aproape de căderea nopţii mi-a făcut semn şi amândoi am ieşit pe uşa curţii dinspre Râu. Era aproape Râul. Am păşit grăbiţi printre sălciile zăvoiului, la deal, către Jgheabul Săsciorenilor şi am trecut albia spre cele trei capre de lemn, ce apărau malul de loviturile de berbec ale plăviilor1. Alături cu cea mai joasă dintre ele tata s-a oprit şi m-a tras cu putere spre stâlpul neted, de care m-am prins în grabă. Curentul era puternic şi apa se ridica, udându-mi pantalonii scurţi.
Din buzunar, tata a scos un mosor lunguieţ cu şpargă de cânepă şi a smuls din el ascuţimea unui cârlig mare. Din celălalt buzunar au apărut câteva zglăvoace mici, alburii, învelite în hârtie. A înfipt cârligul în burta peştişorului înţepenit şi, cu degetul mare, a pipăit asprimea vârfului ieşit în spate. A înnodat apoi sfoara peste coadă şi, desfăşurând restul, a lăsat momeala, purtată de curent, spre întunecimea apei de sub stâncă.
Am trecut iar albia şi, mânaţi de întuneric, am pornit spre căşiţa2 din capul satului. Ne-am făcut cu greu loc prin arinişul des, crescut din trupul ei tot mai putred şi aceleaşi gesturi au urmat, lăsând în voia apei altă pradă înşelătoare. Pe când lega capătul undiţei de măciulia unui piron ruginit, mâna tatii a rămas o clipă nemişcată, abia atingând mosorul. L-am auzit spunând: „O şi încearcă… n-are răbdare să plecăm”. S-a aplecat şi, cu braţele întinse, a prins sfoara departe, atât cât putea să ajungă. A stat o vreme aşa, încordat şi, fără veste, a tras tare, ridicându-se. A început apoi să adune aprig firul, apucându-l cu palmele, pe rând, cât mai larg. Firul venea întins şi – mi-a părut – chiar uşor. Ceva, ca o virgulă mare, albă, a înfiorat linul bulboanei. M-a străbătut în piept o tremurare de bucurie, dar n-am zis nimic. Păstrăvul era voinic şi abia acum, la mal, lupta cu toată puterea. Tata însă n-avea vreme. A scurtat iute struna şi, smulgându-l din ape, m-am pomenit cu zbaterea lui, rece şi viguroasă, la picioare. M-am repezit asupra peştelui fără îndemn şi, cu greu, l-am apăsat cu mâinile amândouă între nisipul căşiţei şi un genunchi, coborât grabnic în ajutor. Era uriaş, argintiu, cu puncte roşii, mari şi rare. Zglăvoaca dispăruse înghiţită şi din gura căscată spasmodic se prelingea, lunecoasă, sfoara de cânepă. Strâns, cu mişcare înceată şi fermă, degetele tatii le-au înlocuit pe ale mele asupra trupului răzvrătit. A lovit o dată, tare şi scurt, ceafa peştelui de un bolovan, lăsându-l apoi alături. A scos briceagul, tăind şparga de lângă bot şi a sărit în potecă, îndemnându-mă la drum. Am luat peştele în palme. Nu se mai zbătea. Rar, fiori ca nişte valuri mărunte îi jucau sub solzi, în timp ce aripioara punctată de pe spate, unduind, desena mersul unui „S”, ca o amintire de înot. Apoi toate au stat. Îmi părea rău de peşte şi, dintr-o dată, bucuria izbânzii am simţit-o ca pe o povară.
Sebeșel 1968
Râul era un dar şi era un dat. Mi-ar fi cu neputinţă să rememorez întâia lui întâlnire, aşa cum şi amintirile despre părinţi nu au un început. Mă pomenisem cu el, pe malul lui, în volburile lui. Îl respectam ca pe o fiinţă mare, puternică şi bună, fără a-mi trezi frică. Înotul, înainte de a deveni „ştiinţă” ori obişnuinţă, nu-mi fusese precedat de temeri şi interdicţii. Asemenea fiarelor, intram în unde cu firescul puterilor mele, fără vitejii inutile, aşteptându-mi vremea şi privind la cei mai mari cu detaşarea celui care ştie că ce-i al lui e pus de-o parte. Timpul îmi era statornic şi verile – lungi – veneau spre mine dintr-un şir nemăsurat. Iar zilele acelea, multe, păstrând şi acum o prospeţime dureroasă, au fost dovada că, uneori, viaţa e îngăduitoare.
Pândeam fără somn creşterea zorilor la ferestre şi, odată cu glasul cocoşilor, mă strecuram afară, însoţit de cuvintele îngrijorate ale bunicii: „Bagă de samă, copile, pe unde umbli…” Mă aburcam în bătrânul cais şi îmi culegeam pentru drum câteva caise aurii, îmbujorate, îmbrobonite de rouă. Varga grea de frasin mă aştepta în şură. Lăsam în urmă satul amorţit şi tălpile lipăiau harnice pe cărarea lutoasă din fundul Grădinii Şchiopului, printre sălciile tunse scurt, ridicându-şi măciuliile de crengi tinere asemenea unor buzdugane de uriaşi. Simţeam sub degete pământul reavăn, răcit peste noapte şi în curând, părăsind cărarea, fiori de gheaţă mă străbăteau până-n „fluiere”, în pasul grăbit prin ierburi înalte şi ude. Mă chema Râul la întâlnirea de dimineaţă. Veşnica întâlnire – aşa-mi părea atunci. Umblam ferice şi iute, ferindu-mi vârful vergii de tufele de arin, dornic să ajung la unda al cărei vuiet – străbătând până în casă – îl ascultasem stoic de cu noapte. Mergeam cel mai adesea în josul apei, atras de tunetul cascadelor de la Jilip. Era locul unde se desprindea din albie râul morii. Acolo, două repezişuri, podite cu grinzi de brad şi mărginite de căşiţe, conduceau gâtuind apa Sebeşului spre bulboana făgăduinţelor pescăreşti. Deasupra lor, la ceas de măciniş, în fruntea Râului se propteau, cu scrâşnet de lanţuri, stăvilare grele de gorun. Unda se ridica atunci aprigă, ca într-o răsuflare a Pământului şi, sfâşiindu-şi pânza în dinţii greblei de oprit buşteni, se repezea la stânga, înviind canalul morii.
La ceasul sosirii mele la Jilip, măcinişul însă era departe în zi. Frigul era în putere şi un abur lăptos zăbovea peste luciul metalic al bulboanei. Curentul rotea domol de o parte şi de alta a vojului de spumă, ţinând încă prizoniere câteva trunchiuri albe, plutărite cu o zi în urmă. Mâinile lucrau febril, sigur. De pe mulineta artizanală firul luneca iute prin inelele vergii şi, rând pe rând, strunele cu muşte artificiale prindeau să se legene în boare. Dopul de şampanie – procurat cu sacrificii, deopotrivă lest şi „buldo” – purta în larg roiul alcătuirilor mincinoase despre care, la vremea aceea, nu ştiam că se pot chema Red Spinner, Black Zulu, Stone Fly… Toate erau, simplu, „muşte”. Doar câte una era „furnica roşie”, „viespea”, „scorobetele”. Şi erau tare „prinzătoare”. Din adâncuri se vedea adesea fulgerarea câte unui lipan cocoşat, care venea greu, parcă rostogolindu-se, încurcat în şirul de cârlige, tras cu forţă spre fundul apei.
Uneori, totuşi, Râul îşi ascundea locuitorii, făcându-mi undiţa inutilă. Coboram atunci spre coada curentului, unde valurile se domoleau, lunecând molcom peste creştetele alburii ale unor pietre mari. Acolo era „cetatea zglăvoacelor”. Cu picioarele amorţite de frig mişcam cu grijă bolovanii, atent la fulgerarea de o clipă a arătării cu cap lat şi ochi bulbucaţi. Era meşteşug îndrăgit, deopotrivă de plăcut ca cel al unditului, făcându-i ucenicie însă mai devreme, pe când cârligul cu fir îmi părea o sculă prea sofisticată pe lângă mâna goală sau o furculiţă cu dinţii strâmbi. Prindeam din ochi zvâcnirea peştelui şi, păşind abia perceptibil, mă apropiam. Îl vedeam stând una cu prundişul, cu contur tremurător deformat de valuri, negricios-cenuşiu, asemenea albiei. Mâna se înfigea în apă îndărătul lui, lent, pe nesimţite. Palma cu degetele lipite înainta oblic între ape, vibrând sub puterea curentului, de la coadă spre cap, lin, răbdător, tot mai aproape. Când mai rămâneau doar câţiva centimetri până la pradă, cu o zvâcnire lacomă, crudă, făcută întotdeauna cu prea multă putere, loveam pieziş asupra-i. Simţeam în palmă zbaterea vie şi, cu grijă, strângeam pumnul, ducând la mal peştele, învelit în pietrişul mărunt pe care stătuse. Dacă spre amiază căutam zglăvoacele mari, numai bune de fript cu „păpăradă”, dimineaţa aveau căutare doar cele mici. Aşezate în cârlig şi purtate prin spuma „borboloşilor”, rar se întâmpla să nu mi-l aducă la capătul firului pe vreunul dintre bătrânii stropiţi cu purpură, stăpâni ai cotloanelor de sub Jilip. Deşi numeros, adevăratul domn al Râului, păstrăvul mare, se prindea mai rar la musca artificială. Pesemne că măruntele arătări meritau rareori osteneala unui salt seniorial. Cu zglăvoacele treaba se schimba însă, dar bucăţica bună, după lăcomie, era plătită scump. Către ceasurile unsprezece pescuitul trebuia oprit. Râul, până atunci cristalin, se umfla, tulburându-se dintr-o dată: venea „lacul”. Mi-a trebuit ceva vreme până să înţeleg cum, pe un râu, putea veni un lac. De ce năvalei de ape negre, ridicate până-n buza ierburilor, purtând la vale trunchiuri de brad, i se spunea aşa: presărat cu opusturi pentru plutărit „sălbatic” – cu „lacuri”, adică – Râul meu însemna şi drumul de pe urmă al arborilor tăiaţi în munte.
Tare îmi plăcea să aştept „lacul” la Jgheab, unde o stâncă înaltă, asemenea unui pinten cenuşiu, primea pieptiş puhoiul de apă şi lemn. Trunchiurile acopereau albia din mal în mal, năvălind unele asupra celorlalte, izbindu-se cu sonorităţi muzicale, ample şi grave. Spectacolul suprem al acelor ceasuri era însă plăviile.
Sebeșel 1962
Când „râurenii” din Săsciori ori Sebeşel descleştau cu ţapinele câte o plavie înzătonită la strâmtori, atunci aceasta pornea la vale, compactă şi masivă, împungând aerul cu „tunurile” buştenilor din frunte, ridicaţi ameninţător şi purtaţi ca pe nişte chibrituri de tumultul apei. Din amonte se auzea un zvon, ca un oftat prelung şi, acolo unde Râul se arăta vederii – cotind larg sub peretele Jgheabului Săsciorenilor – răsărea, albă şi strălucitoare, încâlcitura de trunchiuri a plaviei. Era uimitoare această construcţie săvârşită de Râu, fără piroane, scoabe ori funii, doar din buşteni cojiţi, drepţi şi lucioşi, „împletiţi” prin propria lor greutate, sub apăsarea şuvoiului. Până la steiul meu, albia dreaptă şi căzută dădea curs aprig undei. Ca nişte berbeci în poartă de cetate izbeau buştenii în stâncă. Vibra piatra sub mine şi, dintr-o dată, plavia slăbea răsfirându-se, aşezându-se cu scârţâit şi geamăt pe toată lăţimea cursului, lemn lângă lemn, spre călătorie potolită. În două ceasuri ochiul putea cuprinde iar limpezimi aurii şi undiţa ieşea din leneveală, până când întunericul şi răcoarea mă trimiteau spre sat, pe o potecă neagră, mai mult ghicită, plină de urzici. Şi unde, adesea, mă întâlneam cu bunica, umblând să mă caute îngrijorată. Tragic, mijlocul lui septembrie – însemnând plecarea la Cluj – se apropia irepresibil, făcându-mă să trăiesc fiecare zi pe Râu cu un amestec de panică şi tristă voluptate, accentuat de luminile noi şi melancolice ale toamnei. Până când, fix în data de 14, dimineaţa, îmi înmuiam scurt undiţa şi făceam scalda „de adio”, simţind atingerea apei ca pe o binecuvântare.
***
Vremile se grăbeau şi într-una dintre vacanţe s-a pornit un zvon : „La Oaşa se va face baraj de hidrocentrală”. Prin satele Râului au prins să umble nişte străini care tot măsurau drumul. Soseau în jeepuri. Aveau rulete lungi şi nişte rigle colorate uriaşe, ţinute vertical, pe care alţii le ţinteau printr-un ochean ridicat pe trei picioare. Lumea a aflat că se chemau topografi şi că după ei vor veni alţii care „’or da cu asfalt” până dinsus de Oaşa, spre Novacii Gorjului. Şi lucrurile aşa s-au întâmplat. Un timp, tare s-au bucurat sătenii de drumul nou, „ca cureaua”, curat şi fără praf. Într-o zi însă „lacul” n-a mai venit. N-a mai venit nici în zilele şi nici în săptămânile următoare. „S-a oprit tăierea brazilor – şi-au spus oamenii – şi, odată cu ea, şi plutăritul. Vom avea numai apă limpede, bună de treburi toată ziua.” Bucuria însă nu le-a rămas întreagă. Peste asfaltul abia răcit, într-un du-te-vino îndrăcit au prins să năvălească – scârţâind şi pufăind la curbe – camioane grele şi ciudate. Aveau numai cabina şoferului, după care osia lungă cu roţi îndepărtate sprijinea – ferecată în lanţuri şi cabluri de oţel – o încărcătură uriaşă de trunchiuri. Au văzut oamenii că acelaşi lemn – lemnul muntelui lor – curge şi acum spre şesuri, însă nu în clipocit de ape, ci în zăngănit de fiare şi bornăit de motoare afumate. Au înţeles atunci că au dat, fără să ştie, tihna drumului cu praf pe tumultul ameninţător al maşinăriilor. Copiii trebuiau păziţi să nu iasă oricum din curţi, câinii şi mâţele scheunau de moarte, lăţindu-se adesea sub pneuri, gardurile din curbe se cereau mereu reparate, câte o vită mare, schilodită, era tăiată la grabă acolo în drum, căci şoferii mânau cu nădejde, stăpâni peste toată suflarea. Într-o seară, ca să pună capac la toate, dobaşul satului a adus o veste crâncenă. Am înţeles-o iute, simţind că mă privea direct şi, cu o înfiorare deznădăjduită, m-am repezit în casă, parcă spre a cere ajutor bunicilor: „Ăştia ne iau Râul !” Iar „ăştia”…
Trecuseră doar vreo patru sau cinci ani de când, tot aşa, în uliţă se strigase o ştire ce-mi arătase pentru prima oară că „ăştia” puteau orice. Atunci însă bătrânii mei erau plecaţi „alargu’” şi, după cele trei lovituri ce marcau sfârşitul „publicaţiunii”, un vecin îmi desluşise vorbele dobaşului. Înţepenisem dinaintea porţii, pentru ca apoi, zărind de departe silueta bunicii, să mă precipit spre ea cu glas stins şi ochi înecaţi: „Mamă, ăştia ne iau pământul!” De bine, de rău, pământul însă rămăsese tot acolo, bunicii îl lucrau, îl culegeau, doar că nu mai era „a’ nost’”. Şi apoi, lucru esenţial – aveam să înţeleg mai târziu că făcuse parte din „diplomaţia” colectivizării – „ăştia” nu se atinseseră de vii, beciurile cu butoaie neavând vreo suferinţă. Cu Râul nu avea să fie aşa. El urma să dispară cu totul: „«Ăştia»-l bagă-n tunel la Căpâlna şi-l scot pe sub dealul Ciunjilor dinjos de Buha” – suna explicaţia celor mai informaţi. Pentru mine nici că se putea o veste mai neagră şi moartea Râului mi s-a arătat de îndată într-o prăvălire de tablouri apocaliptice. Îmi închipuiam albia fără viaţă, dezgolind soarelui cotloanele enigmatice ale păstrăvilor de la Jgheab, de la Jilip, de la Buha. Îi auzeam tăcerea uscată şi prăfuită în fierbinţeala verilor. Aveau să moară duminicile de scaldă, când zăvoiul se umplea de larma copiilor şi pietrele lătăreţe de bătut rufele vor aştepta în van sosirea pe prund a femeilor cu albiile în şold şi maiul subţioară. Fântânile satului aveau să îşi scadă oglinzile şi multe vor seca. Se vor opri în zadarnică odihnă şi uriaşele roţi de stejar ale morii, măcinându-şi pe nesimţite putreziciunea sub vânturi şi ploi. Multe aveau să se schimbe la moartea Râului meu şi, dintr-o dată, şirul verilor nu mi s-a mai părut nesfârşit. Iar vacanţele pe malurile sale aveau să–mi ofere, an de an, trăirea clipelor cu setea disperată a scadenţei unei sentinţe fatale. „Ucide un om – spunea cineva – şi vei fi criminal. Ucide 100.000, în numele unei idei şi poţi fi erou”. Râul Sebeşului a fost ucis în numele unei idei. Zbuciumul trupului său, transformat în kilowaţi, „dă lumină” prin case. Undele sale limpezi vibrează astăzi în „microunde”, frigidere, aspiratoare, maşini de spălat şi în candelabre, vrând să însemne curăţenie, confort, cultură. Demult, pe când Râul vuia şi lămpile cu petrol tronau peste tot, în casa bunicilor am găsit cărţi. Unele din „Colecţia de 12 lei”, dar i-am găsit pe Creangă şi Eminescu, Legendele Olimpului, ba chiar o carte îngălbenită de vânătoare, dedicată de autor „Măriei Sale Marelui Voevod de Alba Iulia, Mihai, ca un foarte respectuos omagiu pentru virtuţile Sale vânătoreşti”. Pe la alţii găsisem altele. La flacăra şovăitoare a lămpilor cu petrol cărţile se împrumutau, se citeau, trăiau. În sărbători şi în zilele de târg, uliţele se umpleau de „săliştene”, acel impecabil şi elegant port din „mărginimea” Sibiului, împletind cu sobrietate alb şi negru. Iar zăvoiul era o junglă verde, cu sălcii scorburoase, cu trunchiuri convulsionate de vreme, cu arini sângerii şi brusturi cât roata carului.
Rar, când mai trec prin acele locuri după patruzeci de ani, albia seacă mă priveşte cu reproş. E o pubelă gigantică, purtându- şi gunoaiele la vale, ajutată de apele ploilor. Gunoaiele Tăului ajung la Şugag, ale Şugagului la Mărtinie, ale Mărtiniei la Căpâlna şi Săsciori şi tot aşa. Între ploi „deşeurile progresului” dospesc la soare, printre grămezi de rumeguş. În televizoare vociferează, cu figurile lor impertinente, Eminem şi 50 Cent, iar la lumina electrică se citesc cu înfrigurare Cool Girl, Infractoarea şi Sex magazin. Au dispărut din târguri şi roiurile de fluturi alb-negri ai „săliştenelor” şi tarabele cu fluiere ciobăneşti de corn, cercuite cu aramă. Se poartă bluginşi lăbărţaţi cu turul la genunchi şi răsună impetuos manele şi hip-hop.
Râul Sebeşului, cel din amintire, nu mai este. Undele sale, frânte în turbinele unei hidrocentrale, au pătruns în case. Trebuiau să însemne „lumină”: curăţenie, confort, cultură… Dinaintea albiei uscate, strălucind în amieze asemenea scheletului unui saurian stins cu întârziere, mă simt absolvit de seara în care, împreună cu bunicul – după datini, dar „la ceas oprit de lege” – am ucis acel păstrăv bătrân. Dar nu şi uşurat.
Textul de mai sus face parte din volumul “INOCENȚII MARII TERORI”.
Puteți achiziționa cartea accesând linkul: http://alexandriapublishinghouse.ro/product/inocentii-marii-terori/
Recent Comments