foto: Nicolae Dărămuș
Vedeţi dumneavoastră, trăim cum se poate şi deloc uşor. Pentru asta unii, nu puţini, vând ce au prin casă. Nu are importanţă că eşti zugrav, învăţător, contabil sau şomer, tânăr sau vârstnic. Iei ce îţi prisoseşte, dacă îţi prisoseşte şi vinzi, întrucât orice marfă îşi află până la urmă cumpărătorul. Unul vinde o haină de blană, altul o piesă de mobilier, un laptop, altul – cu grădină şi livadă muncite – vinde roşii, caise şi prune, după sezon.
Ce noroc poate fi însă pe capul celui care poate vinde ce nu este al său! Deopotrivă ceva ce nimeni nu revendică, ceva despre care nimeni nu ştie şi a cărui lipsă nici nu lasă urme. Nu voi scrie acum, cum s-ar putea crede, de pildă, despre privatizările întreprinderilor, petrolului, cuprului, aurului, băncilor şi comisioanele acestora. Au scris alţii, bine şi, până acum, degeaba. Vânzări, până la urmă, recuperabile, căci naţionalizările par să bată ici şi colo prin lume la uşile crizei.
Vânzarea despre care voi scrie, pe cât de hoţească, pe atât de permanentă, începe întotdeauna printr-o crimă perfectă asupra semenilor noştri îmbrăcaţi în frunze. Şi, ca orice crimă, este fără de întoarcere. Crimă perfectă nu există, va spune cineva. Istoria asta va dovedi însă contrariul, fiindcă Muta, cum numesc silvicultorii pădurea, păstrează întotdeauna, inocentă şi complice, taina acestui mod de a fi ucisă.
Lesne aş putea spune că povestea nu este decât rodul hazardului, dar aş trata simplist şi, poate, necuvenit, felul în care o nedesluşită chemare a locurilor îmi îndreaptă adesea paşii exact spre vreo sălbăticiune căutată, mă opreşte acolo pe unde ea va trece sau, alteori, îmi scoate în cale arbori care, printr-o enigmatică şi proprie chimie a tăcerii, îmi fac semn. Aşa am ajuns la cei trei fraţi „într-o tulpină”, umblând, cum îmi este obiceiul, cu aparatul fotografic în căutarea căpriorilor.
Zăpada se zdrenţuise prin poieni şi căldura zilei de martie ridica aburi din jilăveala pământurilor negre şi moi. Păşind neauzit, mereu atent la mişcări şi culori, i-am observat doar de aproape: trei coloane masive, suple şi vii, avântate spre lumină. „La trei pini înfrăţiţi” am botezat de îndată locul, după ce, vreme de un ceas le-am dat roată, fotografiindu-i, uşor nemulţumit că imaginile, obligatoriu luate de aproape în strâmtoarea codrului, diluau atmosfera. Ştiam însă la fel de bine că şi luate de departe, cu arborii întregi, fotografiile ar fi topit atmosfera, fiindcă pentru a o simţi trebuia să fii acolo. Cei trei pini înfrăţiţi ilustrau prin contrariu şi cum nu se poate mai concret versul „Unde-i unul nu-i putere”, deşi nu „putere” este cuvântul cel mai potrivit. Fiecare tulpină în parte, cu coaja ei aspră, părând desenul solzilor vreunui şarpe gigantic, avea destulă forţă, fără îndoială, însă împreunarea trunchiurilor masive, erupând prin glii într-un echilibru menit veşniciei, amplifica energiile telurice, purtându-le spre cer într-un străvechi imn viu.
Emoţia întâlnirii – căci întâlnire fusese, mai mult decât descoperire – mă cufundase în bucuria clipei, alungând gândurile. „Miracolul este că şi divinul este tot natural, dar noi nu suntem atenţi” spunea învăţătorul Sri Aurobindo şi, ca de atâtea alte ori în preajma unui bătrân arbore, vorbele sale îmi veniseră în minte, desluşind, dincolo de forme, în sevele vieţii, chipul lui Celui de Sus.
Luni la rând, din preajma pinilor înfrăţiţi am cules imagini cu sălbăticiuni şi urme. Căpriorul cu coarnele în puf, asimetrice, venind în goană – numai el ştia de ce – spre a defila dinaintea mea, dintr-o dată, calm şi binevoitor, Florilă, iedul pătat care, fermecat de miresme, nu se dădea dus dintre flori, permiţându-mi să mă apropii de el până la câţiva paşi, apoi Colţosul – vierul aspru şi lacom, răsturnând glii în marginea potecii de parcă ar fi trecut pe acolo lama unui buldozer înverşunat. Şi – să nu uit! – petecul de tină uscată, cât o batistă, păstrând săptămâni în şir tabloul înduioşător a trei feluri de lăbuţe pornite după mâncare. Trecuseră pe acolo, exact după ploaie, bursucul, vulpea şi o căprioară.
Totul până într-o seară de iarnă când, aşezându-mă la pândă nu departe, pinii înfrăţiţi mi-au atras ochii într-un fel ciudat. Ştiindu-i acolo, nu îi privisem, însă o nelinişte abruptă venind dinspre ei, asemenea unui strigăt mut, mi-a arătat oroarea: doar doi fraţi se mai ridicau spre lumină. Le-am dat roată, părându-mi-se că am greşit locul. Ninsese de o palmă în ajun. Am ferit zăpada, am căutat jur-împrejur cu luare aminte. Degeaba: asemenea arborelui, cioata dispăruse cu totul. Şi am înţeles: cel mai gros dintre fraţi fusese „căzănit” cu ştirea pădurarului, căci cheresteaua de pin e frumoasă şi scumpă, iar procedeul – anevoios, obositor şi zgomotos – nu e la îndemâna hoţului singuratic. Parcă îi vedeam pe acei oameni asudând amarnic, tăind arborele ras cu pământul, săpând apoi ceasuri întregi în jurul cioatei, dezgropând rădăcină cu rădăcină, retezându-le apoi în adâncul gropilor cu drujba şi toporul, cărând pământ din greu spre a „renatura” locul.
Peste câteva săptămâni, apelul mut al pădurii nu m-a mai surprins. De altfel, după primul omor, mă uitasem mereu să văd dacă gemenii supravieţuiseră nopţii. De data asta, un singur pin îşi striga singurătatea, mai stingher decât dacă s-ar fi născut singur şi pe lângă el lumina năvălea acuzator. Cioata lipsea iarăşi, iar pământul părea neatins. Hoţia se repetase în acelaşi fel.
Fără două fotografii, crima ar fi fost perfectă. Câţi arbori ucişi rămân însă nefotografiaţi?… Aşadar, există crime perfecte.
foto: Nicolae Dărămuș
Textul de mai sus face parte din volumul “INOCENȚII MARII TERORI”.
Puteți achiziționa cartea accesând linkul: http://alexandriapublishinghouse.ro/product/inocentii-marii-terori/
Recent Comments