foto: Nicolae Dărămuș
De bătaia de cocoşi din valea Scoruşului mă leagă amintiri blânde. Ani la rând, respectând o veche datină, am urcat acolo cu aparatul fotografic de Sfântul Gheorghe. Cei câţiva kilometri parcurşi pe drumul forestier erau întotdeauna o bună gimnastică la ceasul acela nocturn şi înfrigurat, când bruma lăsa loc peticelor de zăpadă pe măsură ce mă afundam pe firul apei spre furca pâraielor. De o vreme devenisem ceva mai comod şi, profitând de bariera de-a pururi ridicată – semn de delăsare pădurărească – urcam cu maşina până la „întorcătoare”, locul unde drumul, închis de codri, obliga la întoarcere orice automobil.
De acolo, vreme de vreo jumătate de ceas, pasul urma poteca tot mai îngustă, cocoţată pe coastă între pădurea bătrână şi şuşoteala şuvoiului care, ici-colo, se rupea în cascade scunde peste cioatele călătorite pe volbura dezgheţului. În aprilie, la ora 4 dimineaţa, detaliile drumului se închegau însă doar din auz şi memorie, fiindcă jos întunericul era întreg, iar lanterna – slabă, anume ca să nu strice somnul pădurii – abia pâlpâia dinaintea cizmelor când şi când. Deasupra, atât cât îngăduiau culmile, o dungă de cer vioriu clipea distant cu ochi de stele palide. Amorţeala nopţii chinuite – trecută cu ochii la deşteptător – se topea năvalnic sub asaltul aerului spirtos, invadând plămânii cu frig, ca un fluid strident, răvăşitor şi pus pe întinerire. Dimineaţa în munte simţeam viaţa.
Urma urcuşul. Versantul era abrupt la început şi poteca se pierdea lesne, ascunsă sub ierburile pleoştite de zăpezi ori copleşită de căzături. Trunchiurile molizilor rupţi încrucişau coasta şi rădăcinile lor smulse se zbăteau sub licărul lanternei ca nişte disperate fiinţe fantastice cu mâini descărnate. Sub cetini cerul dispărea cu totul şi noaptea căpăta consistenţă materială. După atâţia ani însă ştiam drumul şi cu ochi închişi. Poteca nu mai avea mare însemnătate şi, dacă doborâturile nu s-ar fi înnoit iarnă după iarnă, lanterna mi-ar fi fost aproape inutilă: călcam mlaştina unui izvor pornit de sus, chiar din bătaie, urmau câţiva paşi pe firul lui sprinten şi sonor, apoi pieptul blând ce mă conducea spre cea dintâi odihnă, pe o padină dreaptă. Ceva mai încolo se înălţa „Mezinul”. Îl ocoleam prin stânga, scriindu-mi mersul oblic încă vreo sută de paşi. În platoul următor, mai întins, domnea fratele cel mare, „Bătrânul”. Mai demult se afla în centrul bătăii. Mai demult… adică în urmă cu vreo şase-şapte ani. De la o vreme rămăsese singur.
Cocoşii, învăţând an după an lecţia omului cu armă, îşi purtaseră dragostele tot mai sus, cântând mai către vârf. „Bătrânul” – patriarhul brazilor din Suhard – mă chema însă lângă el de fiecare dată pe când coboram de la rotit. Socotindu-i vârsta la vreo 400 de ani, apropierea lui mă liniştea ori de câte ori îi priveam silueta masivă proiectată pe lumina văii. Neclintit şi neschimbat de când îl ştiam, făcând ca mai tinerii molizi care îl înconjurau să pară firavi în ciuda grosimii lor cât un trup de bărbat. Iar când îi atingeam coaja groasă de două degete şi aspră asemenea unor solzi de saurian uitat, îmi părea că ţin timpul pe loc. „Mijlociul” era ceva mai încolo în buza platoului. Într-o dimineaţă, pe când ceremonia se încheiase şi umblam fără fereală, un cocoş întârziat i se iţea ţanţoş pe cea mai de jos creangă, fermecat de soarele agăţat în cetini. M-a răbdat cât să ridic aparatul la ochi şi dus a fost. Cocoşii, lucru ştiut, iubesc brazii seculari. Iar aceştia sunt rari, tot mai rari.
Urcând, tablouri din primăverile vechi se învălmăşeau fără rând, pe cât de nestatornice, pe atât de vii: aici a ieşit la vânătoare jderul galben şi dolofan ce îmi aruncase în creştet aşchii de scoarţă desprinse din goana lăbuţelor, dincolo, seara, pe când aşteptam adunarea gotcanilor în cetini, a venit mistreţul până la doi paşi de noi. Eram cu soţia şi cu fiul nostru, pe atunci în vârstă de vreo unsprezece ani, iar vierul a înţepenit adulmecând secunde nesfârşite, nelămurit şi speriat ca şi pruncul. S-a întors brusc, trecând spre vale, mai-mai să-l ating cu mâna şi abia atunci, ca la comandă, toţi trei ne-am zâmbit şi am prins a respira. Iar undeva, în stânga, se află cioata înaltă de care stam lipit, atunci când împăratul nopţii mi-a şters genunchiul cu evantaiul cozii, absorbit cu totul de adversarul care oficia obraznic la o aruncătură de băţ.
Ce nedrept aş fi însă dacă aş uita jumătatea de ceas în care, aşezat la rădăcina vreunui molid, aşteptam deşteptarea codrului. Tăcerea se închega brusc în jur, ca întărită de stingerea lanternei şi auzul, singurul simţ prin care mai trăiam, pândea întâiul ciripit, mereu nesigur că ţârâitul timid la început – ca un scâncet, părând să încerce puterea liniştii, înşurubându-se tot mai curajos în văzduh prin infinite triluri – este al privighetorii. I se adăugau alte glasuri înaripate, tot mai sonore, mierle, huhurezi, în vreme ce gândul că, poate, nu m-am oprit în „locul bun” rodea. Şi pe când coloanele molizilor prindeau contururi fumurii, tot mai departe, printre imnurile ridicate din cetini străbătea vag şi cântul gotcanului: discret şi sobru, pe măsura vieţii şi veşmântului său. Apoi lumina zgârcită, zborurile lui aspre, emoţia apropierii cu aparatul pregătit, rateurile şi, din când în când, câte o fotografie. De cele mai multe ori modestă şi de nepreţuit.
foto: Nicolae Dărămuș
Textul de mai sus face parte din volumul “INOCENȚII MARII TERORI”.
Puteți achiziționa cartea accesând linkul: http://alexandriapublishinghouse.ro/product/inocentii-marii-terori/
Recent Comments