foto: Nicolae Dărămuș
Trăiesc tot mai puţin cu nădejdea că, atunci când pe un afiş, într-un ziar sau la vreo televiziune apare un titlu despre „zestrea românilor”, dincolo de el se află ceva bun şi demn de respect.
Televiziunile, reflectând trista realitate, se îngrijesc de „punerea în valoare” a nonvalorii, acoperind cu vorbe poleite şi admiraţie goală manifestări tradiţionale urâte, rod al ignoranţei şi prostiei. Etnografii poartă uriaşa vină în promovarea unor astfel de producţii şi, implicit, în cultivarea lor, deşi ei invocă o „scuză”: asta le este „pâinea”; cu toate că pentru lipsa conştiinţei nu există scuze. Tot fără scuză sunt şi profesioniştii de televiziune, cei care, apelând la clişee comode ca „tradiţia milenară” şi „obiceiul din moşi- strămoşi”, înalţă la rang de cultură, frumos şi necesar, practici stupide, lipsite de sens, cu ceremonialuri scârboase ori nocive. Ca formatori de opinie ce se pretind, jurnaliştii par de neiertat. Plecând doar cu ce au pe ei şi cu „beta-cam”-urile pe umăr, ei se pripăşesc cu sprjinul „autorităţilor locale” pe te miri unde. Acolo mănâncă, beau şi li se umple portbagajul cu bunătăţi de către chiar cei care, acceptând filmările, ar trebui plătiţi pentru asta. Aşadar, şi oamenii de televiziune trebuie „înţeleşi”: sunt doar nişte plebei amărăşteni, paraşutaţi în posturi prin lanţul relaţiilor personale. Televiziunea publică, evident, nu face excepţie. Iar dovada este un documentar despre oieri, filmat în Maramureş.
Dacă după vizionarea acestuia cineva a mai putut consuma lactate provenind „de la ţară” şi produse „bio” din gospodării, înseamnă că a avut fie stomacul tare, fie minte puţină; adaptări, de altfel, necesare supravieţuirii. „Focul viu” se chema obiceiul păcurăresc pe care fusese centrată filmarea, obicei menit să apere oile de duhuri necurate, de fiare, de boli şi de … „femei rele”.
Aprinderea acelui foc, recunosc, mi-a aprins şi speranţa: prin frecarea cu o frânghie groasă de cânepă, învârtită o singură dată, în jurul unui brăduţ uscat-iască, se isca un firicel timid de fum şi, în cele din urmă, o flacără adevărată prindea să scurme în coaja lemnului. După aprinderea acelui foc pur, documentarul părea să fi fost făcut de „duşmani”. Dacă l-aş fi văzut pe vreun canal occidental de televiziune, l-aş fi blestemat pe acel realizator care ne spurca imaginea „în afară”. Cu siguranţă că dacă o televiziune budapestană ar fi difuzat filmul, „românii verzi” s-ar fi răstit, prin ziare, la unguri, eternii culpabilizaţi pentru neisprava concetăţenilor cu gaci.
Filmul era făcut însă de români pentru români, beneficiind de comentariul laudativ al lui unui veteran din TVR. Când nu vorbea acesta, cuvânta poticnit şi gutural baciul, un zdrahon între două vârste, îmbrăcat oşeneşte de la creştet la tălpi. În timp ce mulgea oile, el a explicat cam cum stă treaba cu „focul viu” şi cu descântatul turmelor. Vorbea greoi dar tare, ca unul fără îndoieli asupra leacului. În răstimpuri trăgea câte o oaie prin strungă, potrivind-o autoritar deasupra găleţii cu lapte. Pentru igienizare îşi muia mâna în lapte şi, cu degetele năclăite, asuprea dobitocul, storcându-i ugerul. Lua altă oaie, apucând-o de coarne sau de lână, îşi muia iar degetele în produsul proaspăt şi mozolea patrupedul.
Între timp telespectatorii aflau că, spre a fi ferite de rele, oile se cer afumate cu tăciuni şi cu tămâie arsă în „focul viu”. Leacul era sigur numai după stropirea animalelor cu o fiertură aspră din balegă de vacă şi leuştean, timp în care trebuiau „bătuţi gacii”. Comentatorul insistase asupra existenţei unor „femei rele” care aveau obiceiul să farmece prin simplă uitătură, să fure laptele turmei; moment în care – normal – toate mioarele suferinde începeau să plângă în tăcere: semn rău.
A urmat demonstraţia. Baciul şi-a chemat un ortac, despre care am aflat că e „cel mai bine făcut” din întreaga stână. Amănuntul nu era lipsit de importanţă fiindcă, ajuns în ţarcul oilor, acesta şi-a lepădat gacii, rămânând cu totul gol, de la brâu în jos. Explicaţia n-a întârziat: „Pentru ca femeile rele să se uite la «bărbăţia» lui şi nu la oi, spre a le seca laptele.” Cei doi au prins să umble împreună printre animale. Baciul le stropea cu fiertura urât mirositoare, în timp ce bărbatul cu „bărbăţia” liberă îşi lovea cu un băţ gacii întinşi pe un par. Dar ce gaci! Cenuşii, rigidizaţi de jeg, uriaşi şi nepăsători. Din când în când, operatorul plonja în raccourci-uri insinuante asupra mijlocelului ciobănelului deloc „tras printr-un inel”. Se vedeau poalele cămăşii, spânzurând peste nişte coapse păroase, albe ca urda. Dedesubt se putea bănui, atârnând, „bărbăţia”, căci omul era „cel mai bine făcut”. Şi, în timp ce presupusele femei rele se uitau pofticioase dintre cetini, baciul a prins să strige pios „Tatăl nostru”. Omul cu „ispita” scoasă îşi lovea cu înverşunare gacii, glasul baciului implora „Şi nu ne duce pre noi în ispită”, iar singurele normale, mioarele, alergau speriate prin ţarc, ferindu-se de cei doi.
Emisiunea se chema: „Zestrea românilor”.
foto: Nicolae Dărămuș
Textul de mai sus face parte din volumul “INOCENȚII MARII TERORI”.
Puteți achiziționa cartea accesând linkul: http://alexandriapublishinghouse.ro/product/inocentii-marii-terori/
Recent Comments