FOTO BATRANUL
foto: Nicolae Dărămuș

Un senator cu nume de insectă şi un deputat cu nume de carnasier, ambii moldoveni, sunt, în opinia mea, doi trădători de marcă ai interesului naţional. Printr-o uriaşă distrugere de mediu, în speţă, a ecosistemului forestier carpatin, ei au atentat cu succes la siguranţa naţională şi, implicit, au prejudiciat grav calitatea vieţii în România. Ţara desfiinţându-se în fapt. Dacă lucrul s-ar fi întâmplat în ţara vecină, Ungaria, ei ar fi fost demult arestaţi, judecaţi şi pedepsiţi. Dacă nu de lege, cu siguranţă de către popor.
Cum însă mulţi dintre beneficiarii trădării moldovenilor se află chiar în Ungaria, s-ar putea ca, dimpotrivă, acolo să li se ridice statui care, pe întinderile pustei s-ar vedea de departe, oricât de nevolnice ar fi; căci aşa ar fi, ele respectând dimensiunea spirituală a modelelor. Iar la dezvelirea acestora nu ar fi exclus să participe, aplaudând, „oşteni, dregători, prostime” reprezentând România.
Atentatul s-a săvârşit prin legea 247/2005. Sloganul acesteia, aruncat în ochii proştilor a fost latinescul restitutio in integrum, dar îndărătul acestuia s-a aflat lobby-ul urmaşilor marilor moşieri plecaţi din ţară. Tot ca un slogan sună şi realitatea pe care moldovenii trădători au reuşit să o reîntroneze în România, ca pe un dat sfânt: copiii stăpânilor părinţilor voştri vor deveni stăpânii voştri, iar copiii lor vor fi stăpânii copiilor voştri! Şi, deşi marele interes al retrocedărilor fusese cel al rechinilor neiubitori de patrie, cei doi demnitari au împins în ochii electoratului doar interesul plebeului pentru recuperarea măruntei sale proprietăţi păduroase: „Bade dragă, îţi vei primi înapoi cele 5 hectare de pădure!” Şi le-a mers, în vreme ce zecile de mii de hectare de codru îi aşteptau pe nesătuii din umbră.
Avocaţii lobby-ului şi-au ales cozile de topor din legislativ cu ştiinţă de psihanalist: trebuiseră găsiţi nişte calici de partid, săraci lipiţi „de acasă”, dornici ca, umblând cu mierea patrimonială, să se ungă pe degete. I-au găsit uşor, căci metoda era veche şi prototipul uman cunoscut: acelaşi care, ridicat tot din praful uliţei în urmă cu şaizeci de ani, slujise unui alt regim criminal, la realizarea altui exces: confiscarea tuturor averilor, indiferent de natura, dimensiunea şi provenienţa lor. Acum, tot indiferent de natură, dimensiune şi provenienţă, averile trebuiau returnate. Dintr-o extremă a etatizării şi exproprierii abuzive, România cădea în cealaltă extremă, a „proprietăţii sfinte” şi a împroprietăririi abuzive, ambele fundamentate pe grave erori conceptuale, legislative şi notariale, generatoare de nedreptate şi moarte.
Blamarea statului şi aprecierea valorii patrimoniale strict în funcţie de forma de proprietate asupra acesteia – etatist însemnând rău, privat însemnând bun – au constituit pilonii noii propagande care, încet şi sigur, a ros în conştiinţe până când sloganul „Nu ne vindem ţara!” a fost completat în zeflemea prin „ci o dăm gratuit” şi persiflat de orice nichipercea.
Acuzat că aş detesta proprietatea privată, am mai explicat: una este proprietatea privată asupra imobilelor şi arabilului, care fără munca omului nu rodesc, şi cu totul altceva este proprietatea privată asupra ecosistemului forestier, care abia fără om „rodeşte”, dând tuturor aer curat, ape limpezi, soluri stabile şi biodiversitate. Adică, viaţă. Confundându-se cu darul şi lucrarea Celui de Sus, asupra căreia omul nu poate fi stăpân discreţionar.
Cei cu credinţă în arginţii clipei au descoperit însă că pădurea aduce profit fără muncă şi au profitat.
Aşa se face că, pe când dumneavoastră, cititorule, mergeaţi conştiincios la serviciu, pe când cultivaţi atent postata de lângă bloc şi coseaţi taluzul şanţului spre a duce nutreţ la vacă, pe când aşteptaţi poştaşul cu pensia micşorată, ţara v-a fost trasă de sub tălpi şi dată bucată cu bucată prin „acte în regulă” vechilor şi noilor profitori.
Pare anecdotică recenta întâmplare dintr-un sat arădean unde urmaşii unei familii de grofi au prezentat în instanţă acte de moştenire care atestau că, interbelic, strămoşul lor ar fi posedat un întreg sat, cu toate dotările sale, de la păduri şi ogoare, la biserică şi şcoală. Instanţa, conform legii 247/2005 – „legea Flutur” – le-a consfinţit dreptul de proprietate, drept care cei peste 1000 de locuitori s-au „răsculat” când „proprietarii”, cu un tupeu peste orice închipuire, au adus jandarmii să le confişte pământul de sub case.
În acest fel au dobândit urmaşele budapestane ale grofului Kendeffy aprope întreg masivul Retezatul, urmaşii baronului Bánffy, sute de mii de hectare de păduri şi arabil în Ardeal, un prinţ – fabricant de cosmetice prin Elveţia – codrii judeţului Neamţ, Universitatea Harvard, peste 60.000 de hectare verzi şi lista jefuirii patrimoniului forestier şi a desfiinţării României este abia începută.
Numeroşii unguri pauperi, participanţi la răscoala lui Horia, arătaseră clar caracterul antiplutocrat al revoltei populare. Căci nici sărăcia lucie şi nici bogăţia nemernică nu cunosc frontiere şi etnii. Dovada o face şi lista de acum a profitorilor români ai acestei legi rele.
Şi întrucât, fermecaţi de ciorovăiala politicienilor dâmboviţeni şi de destinul manechinelor şi fotbaliştilor, românii nu se gândesc la revolte, propun scoaterea din manualele de istorie a eroilor Horia şi Avram Iancu şi înlocuirea lor cu Gheorghe Flutur şi Vasile Lupu. Ca ultimă reparaţie imorală.
HORIA SI AVRAM IANCU 1m
foto: Nicolae Dărămuș

Textul de mai sus face parte din volumul “INOCENȚII MARII TERORI”.
Puteți achiziționa cartea accesând linkul: http://alexandriapublishinghouse.ro/product/inocentii-marii-terori/