foto: Nicolae Dărămuș
Cu vreo patruzeci de ani în urmă, lacul Tarniţa de pe Someşul Cald era ca şi mine: tânăr. Păstrăvii, în concurenţă cu lostriţele, domneau în adâncurile sale pe seama clenilor şi boiştenilor. Pe lac şi în jurul său domnea şi bunul simţ omenesc – e adevărat, impus de frică, prin dictatură, dar bunul simţ conta! – drept care, acolo unde, printre stâncării abrupte, malurile blânde permiteau accesul la apă, pescarii ajungeau la acest pământ fluid al făgăduinţelor halieutice şi al navigaţiei silenţioase. Viaţa şi slujba au făcut ca alte ţinuturi să mă ispitească întru vechea meteahnă a undiţei şi, odată cu plecarea din Clujul natal, am părăsit şi acest petic de cer înconjurat de păduri.
M-am întors acolo de curând şi foarte probabil că nu o voi mai face, căci libertatea şi „sfânta” proprietate privată au confiscat malurile şi, odată cu asta, mi-au interzis – confiscându-l până şi privirii – vechiul luciu de apă. Puţinele poieni primitoare, şi plajele s-au privatizat. Pe lângă drumul de centură al lacului s-au ridicat garduri înalte, ziduri de piatră, porţi ferecate cu lacăte şi ornate cu avertizări belicoase: „Nu staţionaţi!”, „Proprietate privată”, „Câine rău!” – ceea ce pentru mine înseamnă proprietar rău, adică prost.
Radiar, pornind din gardurile şoselei, diverse construcţii separatoare coboară autoritare spre lac, delimitând posesiile. Tentativa de a ajunge la apă cu undiţa în mână rămâne astfel la cheremul bunăvoinţei obezilor aglutinaţi în jurul grill-urilor fumegânde, care, între două molfăieli zemoase, se uită la tine ca la un intrus, fiindcă ai îndrăznit să le calci pământul. Odată ajuns la ţărm, o altă problemă se iveşte, de data asta insurmontabilă: trecerea de-a lungul lui este imposibilă: gardurile te obligă să te uzi serios ori chiar să înoţi, fiindcă stâlpii, sârma împletită, tabla ondulată şi scândurile se înfig în apă, devenind submerse.
foto: Nicolae Dărămuș
Merită văzute şi vilele. Băgate unele într-altele, crescute tumoral, amestecate parcă de o mână parkinsoniană, ele au arhitecturi după muşchii proprietarilor, beneficiind de anexe acoperite cu hârtie gudronată sau azbest. Iar fosele septice, extrem de septice, se scurg în unde. Cât despre a aborda lacul cu o barcă, nici pomeneală. Strâmtorile dintre proprietăţi, asemenea unor trecători betonate, înguste şi meschine, permit cel mult trecerea plebeilor în şir indian. Drum de acces public? Nici vorbă! Tarniţa nu este în Europa! Oaspeţilor le-a rămas vremelnic coada lacului, şi ea cu maluri în curs de privatizare. Numai pe acolo se mai poate ajunge la apă cu o barcă, păşind la început pe lângă vetrele de foc pline cu deşeuri, vâslind apoi peste pete de ulei de motor rămase de la spălatul maşinilor, printre PET-uri şi plutele pescarilor resemnaţi, care te privesc chiorâş – „Ai barcă, ce-ţi pasă?!” – ei dând cu viermuşi la plevuşcă. Asupra tuturor veghind vigilent un Hristos de tinichea ruginită. „Asta este”, mi-am spus. Şi am plecat spre lacul de la Colibiţa, o altă amintire împodobită cu tinereţe şi păstrăvi cât braţul.
Sunt trei zile de când m-am întors de la Colibiţa şi tare mă tem că nici acolo nu voi mai urca. Şi aici „privatizările” turistice – pensiuni, hoteluri şi case de odihnă – asupresc lacul şi pe noul sosit. Parcă mai agresive, mai ţipătoare, mai deşănţate în clamarea dreptului la nesimţire al celor care au ocupat malurile. Cele câteva drumeaguri, cândva publice, pe care de la şoseaua versantului drept coboram la apă, au fost închise cu porţi de către vecinii care, sub pretextul câtorva roabe de prundiş aruncate în scârbă, şi le-au inclus în posesii. Ţii să pescuieşti sau numai să te scalzi în lacul Colibiţa, venind cu maşina ta, eventual, cu autorulota ta? Vrei-nu vrei, trebuie să intri pe drumul „privat”, să plăteşti parcarea privată, să cobori la debarcaderul privat, condiţii în care îţi poţi pune ambarcaţiunea pe luciu. Cât despre a te plimba pe malul lacului, nici o şansă: gardurile plonjează în apă, hotărâte să te ţină condamnat la locul de odihnă, strict în ocolul pensiunii unde manelele zbuciumă afrodisiac şalele ţaţelor şi fundicurile turgescente ale piţipoancelor, vegheate de burţi peste brăcinar, cefe groase şi creştete rase.
Dacă refuzi oferta, rulezi inutil în jurul lacului, ţinând şoseaua de centură, fără a-l zări măcar, fiindcă la Colibiţa gardurile sunt continue, înalte, opace şi lipite de carosabil; atât de lipite, încât turiştii sosiţi la pensiuni, ies la o plimbare pedestră strict pe asfalt, riscând la tot pasul să fie luaţi pe capotă de către deznădăjduiţii ce caută undele, primii inhalând totodată şi gazele de eşapament, că de aceea au venit la munte.
Dreptul cetăţenesc de acces liber la luciul unei ape publice nu contează în România, fiindcă, prea adesea, nesimţitele „sfinte” proprietăţi de pe maluri se află chiar în posesia celor care au făurit şi aplicat nesimţitele legi ale proprietăţii.
foto: Nicolae Dărămuș
Textul de mai sus face parte din volumul “INOCENȚII MARII TERORI”.
Puteți achiziționa cartea accesând linkul: http://alexandriapublishinghouse.ro/product/inocentii-marii-terori/
Recent Comments