TRANSMITEREA1
foto: Nicolae Dărămuș
După atât amar de texte pline de jumătatea goală a paharului, a venit vremea să arăt că nu sunt cu totul mizantrop. Că, într-adevăr, nu e numai grea, ci „şi frumoasă, viaţa de român”, cum zice cântecul. Aşadar, ardelean fiind, mi-a crescut inima cât o pită când, nu demult, cu prilejul condamnărilor pentru corupţie, am revăzut filmul cu ministrul Remeş şi caltaboşii. Tot Ardealu-i fruntea! – mi-am zis. Faţă de ceilalţi şpăgari – majoritatea moldoveni şi „sudişti” lacomi – vârtosul Remeş este dovada vie că, în sfârşit, clasa politică românească se însănătoşeşte şi că sanogeneza începe din Ardeal. Dovada că, iată, mita nu mai e ce-a fost, că miniştrii se umanizează treptat, salivând ca tot poporeanul dinaintea unei pălinci şi a unui caltaboş.
Venind tot dinspre Ardeal, semnele de bine ale vremurilor ajunseseră la mine încă de prin anii ’90, graţie călătoriilor cu trenul. Ele mi-au arătat mugurii comerţului occidental, mergând şi la noi „ca pe roate”. Un comerţ la fel de înfloritor şi în ziua de azi.
Zorii lui s-au iscat pe acceleratul Iaşi-Timişoara, apoi pe cel de Galaţi-Cluj, în no man’s land-ul dintre Beclean şi Lunca Ilvei. La acea vreme, culoarele trenurilor fuseseră luate în stăpânire de o specie pe cale de apariţie – astăzi, o adevărată specie dominantă: leliţe monumentale, de vârste incerte, cu şoldurile cât dovlecii, legate cu broboade sub bărbiile mari, angulate ferm. Târau după ele gigantice sacoşe de rafie, tip „trafic de frontieră”, strigând: „Pălincă-cafea-apămineralăăă-bereee-cinemaidoreşteee- cinemaipofteşteee!” Doritori şi poftitori erau.
Pălinca se servea la pahar din sticlă, dezinfectat prin conţinut, iar cafeaua în pahar de unică folosinţă. Tot unul, pentru întreg vagonul. Din faldurile fustelor apăreau cornuri cu ciocolată şi biscuiţi, păstrând căldura ospitalieră a trupurilor gospodinelor. Curată binefacere: iarna pe tren e frig. Mâinile lor roşii, puternice, de cărămidar, manevrau sticlele, luau banii, dădeau restul cu o hotărâre câinoasă şi, în caz de obiecţie la preţ, o ploaie de neaoşe corecţii verbale se abătea asupra consumatorului. Semn că şi libertatea femeii era în creştere.
După „integrare”, pe culoarele trenurilor a apărut şi concurenţa masculină. Şi ea e plină de delicateţuri, iar sculele ţin pasul cu epoca. Sacoşa de rafie s-a păstrat, asemenea unei caroserii retro peste un motor turbo. Înăuntrul ei domneşte însă un uriaş termos cu piston, alături de teancul paharelor de plastic trase-n folie. Printr-o tăietură în ţesătura jegoasă, termosul ţine ciocul afară, ştergându-se de hainele şi bagajele călătorilor. Un adevărat automat de cafea, la purtător. Simplu şi eficient: dai banii, apeşi pistonul şi capeţi licoarea.
Într-un sfârşit de săptămână, când drumurile blocate de nămeţi m-au pus pe tren, unul dintre clienţii „cafenelei” avusese ghinion. Bolborosind ftizic, pistonul a scuipat scurt, împroşcând numai zaţ de pe fundul recipientului. „Barmanul” – un năsăudean cu haină de piele lungă, tip „activist” – sare grijuliu: „S-o-nfundat… Staţi că-l rezolv eu!” Trage fermoarul sacoşei, scoate capacul termosului şi, după o scurtă ezitare, îşi îndeamnă clientul: „Fii bun, văd că ai degete mai subţiri… Bagă mâna şi scoate drăcia asta.” Consumatorul – un sucevean, student la Cluj –, se supune, murdărindu-se. Sonda şi evacuarea sunt solidare, formând o piesă în formă de L. Proprietarul o ia, vâră sonda în gură, suflă, trage cu nădejde, dar nu izbuteşte. O întoarce şi suge cu râvnă şi din evacuare. „Noa, am dres-o!” Fără şovăială, cufundă piesa proaspăt linsă în cafea şi pompează. O nouă undă ridică lichidul la jumătatea paharului, dar zaţul îşi face de cap. Omul scoate iar capacul, linge din nou piesa la ambele extremităţi şi, cu ea în mână, coboară geamul. Scuipă departe şi explică: „Eu nu beau cafea. Nu-mi place.” O înfige apoi, proaspăt îmbăloşată, în recipient. O nouă ţâşnitură anemică, o nouă obstruare. Depanarea ştiută îşi succede etapele: demontare, supt, scuipat şi, în sfârşit, paharul este plin.
Senin, sprijinit pe geam, studentul soarbe relaxat licoarea, admirând munţii pictaţi pe zare. E ger, zăpadă cât vezi cu ochii, cafeaua îi zâmbeşte.
Concluzia, simplă, este strict pentru epidemiologi: pe lângă căile de transmitere consacrate – orală, parenterală, sexuală – hepatita acută virală se transmite şi pe cale ferată. Predominant între Beclean şi Lunca Ilvei.
TRANSMITEREA2
foto: Nicolae Dărămuș

Textul de mai sus face parte din volumul “INOCENȚII MARII TERORI”.
Puteți achiziționa cartea accesând linkul: http://alexandriapublishinghouse.ro/product/inocentii-marii-terori/