Până nu demult – adică până în preajma Paştelui anului 2012 – la o pensiune din Bucovina, turiştii se puteau delecta cu chinurile unui ursuleţ îndopat, ţinut într-o cuşcă strâmtă, potrivită eventual unui căţel. Acolo fusese închis în urmă cu peste un an, după ce un neghiob îl răpise de la ursoaică. Urmând o veche „tradiţie” pădureană românească, îl vânduse apoi patroanei aşezământului: o femeie pragmatică, energică şi descurcăreaţă, pe măsura soţului; omul, nu întâmplător, primar în satul de pe valea Moldoviţei.
TRADITIE BUCOVINEANA 1m
foto: Nicolae Dărămuș
În primele zile, captivul – pe atunci doar de vreo trei luni – urlase de dimineaţa până seara şi, învârtindu-se în ocolul strâmt în căutarea scăpării, muşcase gratiile cu înverşunare, sângerându-şi gingiile. Neînvăţate cu răul, tălpile îi deveniseră şi ele o rană deschisă, roase de asprimea fierului săptămâni la rând. Cine nu a atins vreodată talpa unui ursuleţ – nebătătorită de ţărână şi ani – nu are cum îi cunoaşte delicateţea: o netezime moale, primitoare şi călduţă, amintind de gingăşia piciorului unui pui de om venit pe lume.
După o vreme, epuizat, s-a resemnat. Ghemuit într-un colţ umbros al închisorii a prins să îşi sugă labele şi zumzetul glăsciorului său – un amestec ritmic şi neobosit de sughiţ şi plânset – putea fi auzit până târziu în noapte. Şi, cu riscul de a părea monoton, iarăşi trebuie să o spun: dacă nu l-a auzit, e greu ca cineva să îşi figureze sonor acest discret strigăt de ajutor, trimis mamei şi codrului. El durează ceasuri în şir, neostoindu-se nici în somnul pruncului-urs.
În el viaţa şi-a clamat însă dreptul: a început să mănânce. Lichidul turnat într-un blid lângă uşiţa cuştii, deşi alb, parcă nu era lapte… El ştia. Laptele era altcumva: cald, izvorând dinăuntrul unui trup uriaş, aducând cu el siguranţă, adăpost şi putere. L-a înghiţit totuşi, la început în silă, neînţelegând ce pot fi cocoloaşele care îi umpleau gura cu un gust şi mai străin: nişte bucăţi de pâine. Apoi, într-o dimineaţă, încercând mâncarea, a simţit o bucurie cunoscută, deşi nemaîntâlnită. Pesemne că, din memoria Firii, zmeurişurile, afinişurile şi scorburile albinelor, prădate milenii de-a rândul de străbunii săi, îi sosiseră pe limbă: dulce! Terciul era dulce. Stăpâna pusese zahăr în el.
Tertipul era vechi de când lumea. A înfulecat cu poftă şi, cum pofta vine mâncând, în stăpână şi-a recunoscut noua „mamă”. S-a liniştit. Gratiile i s-au arătat mai prietenoase, iar în privirea strecurată printre ele a simţit tot mai stins chemarea din veac a pădurii profilate pe cer. Uitându-se din ce în ce mai jos, a privegheat o vreme jocul celorlalţi copii din curte, apoi s-a cufundat tot mai tare într-un fel de somn cu ochii deschişi. Amorţit şi greu, îl fura la ivirea zorilor, adâncindu-se pe măsură ce lumina şi larma din ocol creşteau. Se trezea din neştiinţa acestuia doar când uşiţa închisorii dădea glas ruginit, semn că blidul cu mâncare avea să se umple. Se bucura hulpav de dar până când sub limba lui harnică vasul golit prindea să joace, apoi viaţa îl părăsea din nou.
TRADITIE BUCOVINEANA 2m
foto: Nicolae Dărămuș
Cineva care i-ar fi stat aproape după lăsarea nopţii ar fi putut însă observa cum, odată cu închegarea întunericului şi tăcerii, ursuleţul se înviora sub pleoapele lipite. La adăpostul nopţii visele de urs prindeau contur şi, tresărind din tot trupul, mormăind, scâncind, pufnind, adulmecând şi mestecând gusturi verzi, zemoase şi nemaiîntâlnite, ursuleţul trăia dus. Aşa au trecut luni de zile, aşa a trecut un an şi cuşca abia îl mai încăpea.
Într-o dimineaţă, pe când bezna se destrăma dând chip nesigur împrejurului, ca o părere, o siluetă cunoscută s-a ivit, păşind neauzit. A simţit-o de îndată: după miros se arăta a fi stăpânul, cel pe care prea rar îl văzuse în preajmă. Un vreasc subţire s-a strecurat printre gratii, gata să îl atingă şi s-a oprit, adulmecându-i parcă subţioara. S-a tras la perete scâncind speriat, căci până atunci nimeni nu se mai apropiase de el la ceasul acela fumuriu. A dat să se ridice, însă în clipa aceea un trăsnet nimicitor şi-a aruncat spre el limba de foc. Liniştea se sparse şi în frântura aceea de timp, neîncăpătoare pentru atâta grozăvie, un tunet îi strivi capul din toate părţile. Apoi toate tăcură.
Din când în când, cititorii pot găsi în ziarele româneşti titluri marcate de o imbecilă şi patriotică mândrie, menite a stimula turismul culinar: „România este printre puţinele ţări din lume unde turiştii mai pot comanda la pensiuni labă de urs” sau „Laba de urs carpatin, la loc de cinste în preferinţele gurmanzilor” – cum scria un anume Mădălin Pribu, în Evenimentul zilei din 30 martie 2012, furnizând şi reţeta grobianului fel de mâncare.

Textul de mai sus face parte din volumul “INOCENȚII MARII TERORI”.
Puteți achiziționa cartea accesând linkul: http://alexandriapublishinghouse.ro/product/inocentii-marii-terori/