foto: Nicolae Dărămuș
„Dom’ doctor, drept să vă spun, m-aţi nimerit. Da, ştiu cazul… Dar, prin telefon, nu vă pot spune nimic. Veniţi până la mine când aveţi vreme şi discutăm între patru ochi. Ştiţi cum e…” Nu prea înţelesesem eu „cum e”, însă nu aveam încotro. Omul de la capătul firului fusese laconic şi în tonul său desluşisem, dincolo de prudenţa de „urmărit”, şi o anume jenă pe care i-o trezise subiectul abordat. Era medic veterinar şi mă gândisem că, graţie experienţei sale cu sălbăticiunile, se intersectase într-un fel sau altul cu întâmplarea, locuind nu departe de „locul faptei”. Mersesem aşadar direct la ţintă.
În urmă cu câteva zile, de la două distinse doamne aflasem despre existenţa unui ursuleţ, ţinut ilegal şi în condiţii anapoda la pensiunea unui primar de pe valea Moldoviţei. Doamnele îmi telefonaseră revoltate şi îngrijorate. Revoltate de faptul ilegal şi îngrijorate de soarta animalului care, pe nepusă masă, dispăruse de la locaţie de îndată ce ele înştiinţaseră presa. „Credem că i-am făcut rău ursuleţului. Tare ne temem că i-am grăbit moartea. Că l-au tăiat şi servit turiştilor” – fusese explicaţia lor, cât se poate de logică. Tot ele îmi spuseseră că, atunci când au revenit la pensiune, proprietarul acesteia le-a arătat un proces verbal semnat de el şi de tot felul de „autorităţi”, unde scria că ursuleţul ar fi fost eliberat recent în pădure, acţiunea fiind încununată de succes.
Ei bine, abia acest act – dacă el exista şi nu era un fals – a devenit pentru mine dovada mârşăviei; căci ar fi fost pentru prima dată, pe plan mondial, când cineva ar fi reuşit eliberarea în sălbăticie a unui ursuleţ crescut în captivitate. De ce? Întrucât, fără excepţie, animalul nu se adaptează deloc mediului sălbatic ostil lui. El fie se întoarce la gospodăria care l-a hrănit si adăpostit, fie cade iute victimă ciobanilor şi câinilor de la stânile unde va cauta mâncare, găsirea acesteia fiindu-i condiţionată de prezenţa omului.
Am sunat la pensiune, m-am prezentat, mi-a răspuns soţia primarului şi, de îndată ce am abordat subiectul, femeia a devenit crispată. A pomenit ceva despre un proces verbal şi, în vreme ce un glas bărbătesc îi şoptea din apropiere ce să zică, să facă, mi-a închis telefonul. Devenea interesant… Cu atât mai mult însă, dacă ursuleţul chiar fusese „eliberat” – fapt ilegal, însemnând şi o gravă eroare sub aspect etologic – undeva trebuia să existe şi un certificat de sănătate parafat de un medic veterinar care, semnând şi el procesul verbal, ar fi trebuit să asiste transportul sălbăticiunii, administrându-i tranchilizante şi antidot. Pe medicul veterinar care ştia de caz îl găsisem aşadar. După câteva zile l-am vizitat.
La o masă masivă din molizi groşi, despicaţi, ne-am aşezat în curtea dispensarului. Am intrat direct în subiect, întrebând ce şi cum. „Păi să vă spun cum am aflat eu de ursuleţul de la pensiune. Sunteţi medic, doar… A venit la mine un om. Necăjit, tare necăjit. Băiatul lui are leucemie şi, la câţi doctori a fost, aceştia nu i-au dat de cap bolii. Mi-a bătut la uşă şi mi-a explicat că a auzit el de un leac din bătrâni. În asemenea situaţii încearcă omul cu tot ce se poate. Leacul era o poţiune făcută cam aşa: o parte sânge de urs, o parte sânge de armăsar şi o parte sevă de mesteacăn. Sânge de armăsar puteam să-i procur, seva o strânsese el, însă cu ursul n-aveam cum îl ajuta. Mi-a spus că s-a interesat şi că ştie el un urs. Undeva, la o pensiune. Aşa am ajuns la cel de la Moldoviţa.” Şi ce aţi făcut? – am îngăimat eu sceptic. Doar nu i-aţi recoltat sânge?” „ Ba da. Am mers acolo, ursuleţul era într-o cuşcă tare mică, nepotrivită cu dimensiunea lui, că era în vârstă cam de un an, poate ceva peste… Mare, oricum. L-am tranchilizat, i-am abordat vena jugulară şi am recoltat vreo 250 de mililitri de sânge. L-am trezit apoi şi a fost în regulă.” „Dar n-aţi anunţat la judeţ? Garda de Mediu, ITRSV-ul, poliţia? Totuşi, eraţi dinaintea unei ilegalităţi. Ca cetăţean şi… ca medic veterinar. Mai ştiţi ceva de animal?” – am mai încercat eu. „Nu am anunţat pe nimeni… Ştiţi cum e. Nu poţi mişca. Proprietarul, care e şi primarul din sat este PDL-ist, conducerea judeţului la fel, Garda de Mediu la fel. Ăştia-s la putere acum. M-aş fi complicat degeaba. Şi apoi, nu puteam să nu servesc omul. Era tare disperat. Apoi, nu ştiu dacă mă credeţi ori ba, dar de când băiatul lui a băut poţiunea aia este mult mai bine. Din câte am aflat atunci, oricum, ursuleţul era crescut pentru sacrificare. Voiau să îl şi împăieze.”
Mi-am arătat scepticismul privind ameliorarea băiatului leucemic, însă, spre a fi mai convingător, medicul veterinar a venit cu alt argument, din domeniul său de data asta: „Dom’ doctor, ştiţi bine că şi vaca face mastită. Ca femeia… Aici, în Bucovina, oamenii spun că i s-a „bolohănit ugerul”. Ştiam. Ştiam şi că pietrei de mari dimensiuni, bolovanului, i se zice în regiune „bolohan”. Inflamându-se, ugerul vacii se împietrea aşadar. „Ei bine – a continuat gazda mea – ca să trateze vacile de mastită, oamenii au obiceiul să caute în albiile râurilor pietre late, roase şi găurite la mijloc în mod natural, prin frecarea cu prundul. E destul să aibă o gaură cât de mică, atât cât să poată trece firul de lapte prin ea, direct din uger. Mulg laptele prin orificiu şi mastita cedează. Am văzut asta cu ochii mei, nu o dată. Iar pietrele astea, la mare preţ, se află agăţate la grindă prin grajdurile vechi. Numai să luaţi seama, dacă mai umblaţi pe la munteni.”
Am simţit cum orice replică şi revoltă mi se sleiesc. „Planeta Moldova” nu era numai crâncenul nume al unei trupe muzicale.
foto: Nicolae Dărămuș
Textul de mai sus face parte din volumul “INOCENȚII MARII TERORI”.
Puteți achiziționa cartea accesând linkul: http://alexandriapublishinghouse.ro/product/inocentii-marii-terori/
Recent Comments