Ecorefugiat: de opinie şi de fapt
Creşterea de dragul creşterii este «ideologia» celulei canceroase
(Edward Abbey)
„Era un om cu totul remarcabil: muncea 18 ore pe zi” şi „Nimic şi nimeni nu-l putea opri: tot ce-şi punea în minte reuşea” – sunt două dintre laudele rostite la televizor de notabilităţi ale presei, patronatului şi culturii române, la adresa unui afacerist. Aflat în clasamentul Forbes 500 de miliardari şi supranumit „regele mezelurilor”, omul decedase într-un accident nautic produs de viteză. Bătrânul actor Ion Dichiseanu subliniase şi generozitatea mortului, aşa cum o pricepea el: „Mă surprindea de fiecare dată când îmi trimitea coşuri întregi cu mezeluri produse la fabrica lui”, iar alt actor, Mircea Diaconu, viitor ministru al culturii, afirma că întreprinzătorul fusese un „om deosebit”, fiindcă venea la spectacolele teatrului Nottara ţinute la Călăraşi, orăşelul unde „regele mezelurilor” trona; faptul îndreptăţindu-mă să cred că şi în cazul său aterogenul coş cu şunci a avut un important rol spiritual.
Detaliile insignifiante şi picante ale biografiei defunctului, ţinând pagina întâi a jurnalelor de ştiri, conturau personalitatea unui banal absolut: om din categoria „băieţilor buni”, „dăştepţi”, „de viaţă”, a „iubitorilor de adrenalină”, cu căsnicii multiple şi copii naturali nerecunoscuţi. Altfel spus, „un om de succes”, după toate canoanele actualităţii, care substituie valoare prin preţ, confundând-o cu notorietatea.
Am cunoscut astfel de afacerişti apucaţi şi oricât m-aş strădui să văd în ei „deosebitul”, „remarcabilul” – în sensul pozitiv – nu reuşesc. Nu reuşesc să văd nici generozitatea care, însemnând bun simţ, măsură şi discreţie, este rară şi de nepreţuit, pe când mila făloasă, singura de care ei sunt în stare, lipsită fiind de aceste atribute, este frecventă şi amarnic de ieftină.
Gravă este însă convingerea opiniei publice că dacă „nimic şi nimeni” nu poate opri pe un astfel de întreprinzător, care reuşeşte „tot ce-şi pune în minte”, faptul este de absolută laudă.
Dacă într-un cabinet de psihiatrie un astfel de comportament conturează medicului un diagnostic serios ce reclamă, pe lângă izolarea individului, şi o terapie medicamentoasă de urgenţă, iată că în tumultul capitalismului triumfător – unde noile toxice „patron”, „sfânta proprietate”, „locuri de muncă”, „concurenţă”, „profit” şi „investiţie” sunt panacee – cei intoxicaţi cu ele devin, din bolnavi cu capul, exponenţi ai sănătăţii mintale, ai reuşitei şi ai idealului colectiv. Stilul lor de viaţă însă – şubrezindu-le trupul sau ucigându-l brusc – dovedeşte fără tăgadă boala minţii lor care, permeabilă la orice năzărire aducătoare de profit, imagine şi adrenalină, nu iartă.
Dacă boala nu i-ar ierta strict pe proprii săi infectaţi, rândurile acestea nu ar fi fost scrise. Din nefericire boala roade şi în afara trupului, întrucât terenul pe care acţionează aceasta devine, ca într-un experiment decerebrat, discreţionar şi crud, ţara cu toate ale sale – „fiinţe vii, lucruri neînsufleţite, şesuri, munţi şi ape” – cum, atât de complet, sugera chipul Pământului, scriitorul Ionel Pop. Iar pentru îmbolnăvirea asta, doar indiferenţa şi ignoranţa socială poartă vina.
De ani de zile, politicienii şi baronii locali ai României investesc: pocesc oraşele, betonează arabilul şi asfaltează sălbăticiile montane. Mai nou, pe râurile de munte, declarate pe vremuri „fond rezervat de interes republican, destinat reproducerii păstrăvului”, ei îşi amplasează hidrocentralele private. Tot ei intermediază cu investitorii străini „exploatarea oportunităţilor”: zăcăminte aurifere, autostrăzi scumpe şi implanturi industriale alungate din alte părţi de lume, cum sunt coloşii mâncători de pădure Kronospan, Schweighofer și Egger, aflaţi în posesia „regilor lemnului” mort.
foto: Nicolae Dărămuș
„Nici una dintre dispoziţiile prezentei carte nu trebuie să fie interpretată ca implicând vreun drept de a desfăşura orice activitate sau de a îndeplini orice act îndreptat împotriva oricăruia dintre drepturile şi libertăţile recunoscute prin prezenta cartă”, scrie în ignoratul articol 54 al Cartei Drepturilor Fundamentale ale Uniunii Europene, intitulat „Interzicerea abuzului de drept”. Aşadar, o acţiune în interesul privat al oricui, nu poate prejudicia interesul comunitar, cel patrimonial şi nici pe fiinţa care trăieşte cu măsură.
Nu demult am urcat în Suhard voind să ajung pe vârful Omului: un pisc maiestuos şi curat, ridicându-şi creştetul la 1932 de metri, acoperit cu afiniş şi bujor de munte, printre cohorte de jnepeni. Deopotrivă un loc în care văzusem, nu o dată, cerbii şi ciutele stăpâne. Ceasul târziu m-a întors însă din drum. Atunci, exact pe vârful privit prin binoclu, s-a ivit jeepul unui „adrenalienat”. Cred că Cel de Sus ne-a păzit pe toţi. Dacă m-aş fi aflat acolo, sau aş fi fost mai aproape, la apariţia şoferului ce strivea sub roţi liniştea şi afinişurile, l-aş fi abordat ferm, explicându-i că face rău, chiar dacă este pe proprietatea sa. Şi, dacă prostanul s-ar fi isterizat în vreun fel, cu siguranţă că mi-aş fi asumat riscul unei lecţii dure, precum şi consecinţele juridice ale acesteia.
foto: Nicolae Dărămuș
Jurnalul Naţional, 6 octombrie 2011
Textul de mai sus face parte din volumul “INOCENȚII MARII TERORI”.
Puteți achiziționa cartea accesând linkul: http://alexandriapublishinghouse.ro/product/inocentii-marii-terori/
Recent Comments