„Pentru a şti să scrii, trebuie să fi citit, iar pentru a şti să citeşti trebuie să ştii să trăieşti.” Guy Debord
foto: Nicolae Dărămuș
Atunci nu aş fi crezut în ruptul capului că peste puţină vreme îmi voi face mea culpa. Faptul nu înseamnă că mă şi scuz în vreun fel, motivându-mi greşeala prin foamea mea de civism autentic, cea care mă făcuse să iau – în pustiul civic românesc generator de miraje – ţânţarul drept armăsar.
„Domnule Dărămuş, trebuie făcut ceva!… O acţiune de plantare, ştiu eu? Să zicem «Bucureştiul verde»…” – sunase propunerea pe care mi-o făcuse H.-R. Patapievici, după ce îi telefonasem spre a-l felicita pentru felul în care îl apărase pe Traian Ungureanu in revista Litere, arte idei, când omul fusese îndepărtat de la postul de radio BBC. Cu acest prilej am aflat că, sub asaltul betoanelor, în „Micul Paris” spaţiile verzi se reduceau de la o zi la alta, aerul devenind tot mai irespirabil .
Onorat, l-am luat în serios şi m-am pus pe treabă. De la Direcţia Silvică Suceava mi s-au promis 5000 de puieţi mari – mesteacăn, salcâm şi tei – asigurându-mi-se şi transportul spre Bucureşti. Am găsit în capitală şi o parte din voluntarii necesari acţiunii şi, printr-o epistolă dactilografiată – era în urmă cu vreo 7-8 ani, poate mai mult – i-am comunicat că sunt gata de acţiune; el, uzând de notorietate, urmând să se ocupe de formalităţi şi de amplasarea arborilor. Nici un răspuns. Am mai trimis o epistolă, urmată de aceeaşi tăcere. La telefon nu am mai apelat, fiindcă am înţeles: mersesem cu credulitatea prea departe. Ceea ce cu gura părea uşor, cu mâna se dovedea pesemne de nefăcut.
L-am întâlnit apoi în standul TVR, la ediţia din acelaşi an a Târgului de Carte „Bookarest”. Ca scriitor şi realizator al emisiunii „Idei în libertate” ce se afla, H.-R. Patapievici răspundea întrebărilor şi sugestiilor telespectatorilor săi, acum prezenţi în sală. Televiziunea fiind publică, iar ideile libere, ce mi- am spus? Se va fi speriat omul de lopată şi hîrleţ, având mână fină, dar din gură nu are cum să ocolească munca „pro natura”. Drept care i-am sugerat să abordeze cândva în emisiunea sa, cu invitaţi adecvaţi, şi tematica ecologică, mult prea ignorată la noi – ce subiect cultural!, de la literatură la filme –, eu venind cu exemple dramatice ale realităţii româneşti. Oarecum ironic şi plictisit mi-a răspuns că emisiunea sa este una de cultură, elitistă, că nu şi-o poate ocupa tocmai cu ecologie, problemele mediului fiind numai o chestiune de societate civilă şi de integrare europeană. Ultima urmând să le rezolve şi pe acestea, însă doar atunci când va fi momentul.
Cum de la Gabriel Liiceanu ştiam că Patapievici este un adevărat Kierkegaard – „bucureştean” sau „al României”, nu mai sunt sigur –, nu m-am lăsat: îi trebuia pesemne românului o pildă culturală pe măsura gândirii danezului. I-am oferit-o pe loc. Iat-o, cu nădejdea că, aflat la loc de-a pururi cu verdeaţă, Sadoveanu îmi va ierta rezumatul scriiturii sale.
Zice-se că, ajuns în Asia, Alexandru Macedon fusese oaspetele unei populaţii care trăia după legea iubirii. Acolo asistase la judecarea unei pricini stranii: un om vânduse o postată de pământ altuia şi cumpărătorul găsise o comoară. Noul proprietar voia să înapoieze comoara fiindcă el nu cumpărase şi ce era în pământ, iar vânzătorul îi refuza oferta. Uimit, cuceritorul a explicat că în lumea sa civilizată, lucrurile se întâmplă invers. Ba mai mult, dacă împricinaţii nu se înjunghie, îi ucide împăratul, care le ia comoara. Tare s-a mirat judecătorul primitiv, întrebând: „Şi într-o asemenea ţară plouă? Într-o asemenea ţară, soarele încălzeşte? Pământul îşi dă roada? Nu bat molime pe cei răi şi sângeroşi? Nu cad trăsniţi proştii şi nelegiuiţii?” Alexandru Macedon i-a spus însă că totul este ok. „Înţeleg, a spus judecătorul. Înţelepciunea lui Dumnezeu e nemărginită, ca şi bunătatea lui; Dumnezeu dă acolo belşugul pământului, căci în acele ţări trăiesc şi animale necuvântătoare.” Publicul a aplaudat. Pe Kierkegaardul nostru pilda l-a lăsat rece şi, cu un zâmbet îngăduitor, a cerut asistenţei din sală altă întrebare.
Paul Claudel spunea că nu vorbele au făcut Odiseea, ci Odiseea a făcut vorbele, subliniind condiţia obligatorie a scriitorului-cetăţean: aceea de a poseda un vast bagaj experimental, pe lângă talent exersat şi vocabular firesc; întrucât doar aşa scriitorul creează operă, sădind şi învăţătură. Dacă notoriii erudiţi ai României actuale păcătuiesc cu inocenţă prin ceva, aceasta nu este lipsa vorbelor, ci lipsa propriilor „odisee”. Aceşti magazioneri ai rastelurilor cu vorbe, trăindu-şi imaginar şi frustrant odiseele de garsonieră, se metamorfozează din când în când în revizorii oficiali ai civismului românesc. Netrăiţi, atunci când sunt confruntaţi cu gravele probleme ale mediului, tocmai orizontul propriilor garsoniere – acoperit cu tomuri – îi împiedică să zărească orizontul.
foto: Nicolae Dărămuș
Jurnalul Naţional, 20 mai 2012
Textul de mai sus face parte din volumul “INOCENȚII MARII TERORI”.
Puteți achiziționa cartea accesând linkul: http://alexandriapublishinghouse.ro/product/inocentii-marii-terori/
Recent Comments