O „asă” viitoare
Vecina mea, elevă într-a noua, vrea să se facă scriitoare sau măcar jurnalistă. Cum pe palier mă bucur de o necontestată autoritate în materie de slove, mi-a dat să citesc ultima sa compunere, iar eu am conchis că o paşte o carieră bunicică la Formula As: „Da… Ştiam că acolo voi găsi florile câmpului, mireasma îmbătătoare de fân cosit, de mere şi gutui coapte, pisici cu motocei şi pâine de casă. Şi mă bucuram că există Tudor Gheorghe. Stând pe cuptor, voi asculta cum picură din mustaţa lui de om bun, fulgi de nea şi petale, adiere de timp, visarea visărilor şi parfum de trandafiri albaştri.”
Şi un as consacrat
„Există încă păduri care n-au deloc un aer muribund, lacuri translucide (…), vinuri paradiziace, păstrăvi, cremşnituri, chiparoşi şi stele (…) există seri şi dimineţi, oameni care merg la biserică fără evlavii ostentative (…), femei frumoase şi deştepte, cărţi, solidarităţi curate, taclale prieteneşti, coincidenţe riguroase, savori melancolice, tigri albi.” Ei, aţi ghicit autorul? Nu. Nu e vecina, chiar dacă asta, cu „tigri albi”, sosită rostogol şi fără bilet, nu lasă loc îndoielii… Este însuşi Andrei Pleşu, scriind în ultima sa carte intitulată Despre frumuseţea uitată a vieţii.
foto: Nicolae Dărămuș
Îngerii lui Ivan Turbincă
La apariţia volumului Despre îngeri, scriam în Cotidianul din 5 martie 2004: „Am pornit lectura convins fiind că autorul aruncă pe piaţă un produs cultural ce se vrea «une main de fer dans un gant de velours». Căci – mi-am mai spus – ce poate fi o carte despre îngeri, decât un subtil îndemn la autocontrol?…” Mai apoi disertasem despre cum s-ar purta un om care, citind cartea, s-ar simţi brusc supravegheat de îngeri. Recunosc: în volumul lui Andrei Pleşu văzusem ceea ce, pesemne, voiam să văd la un om cu notorietatea sa, prizat de „lumea bună” – cea nu întotdeauna şi cumsecade: „angajamentul chirurgical”, „literatura urgenţei”, menită îmbunătăţirii „lumii bune”. Am aşteptat ulterior viitoarele fulgere livreşti ale omului cu alură de personaj olimpian. În zadar. Omisesem faptul că şi idolii, bieţii, preferă bunătăţile pământene, plictisitoarei diete cu rodii si nectar.
Erare hummanum est… căci verba volant
Nu demult, într-un dialog cu Gabriel Liiceanu la TVR, Andrei Pleşu conchidea asupra destinului cărţii de hârtie şi… destinului ecologic al Terrei: „Cartea va rezista. Eu cred că e ca şi cu încălzirea globală… Mai este până când…” Trebuia văzut: taifasul în persoană, sugerând subliminal – celor care îi sorbeau spusele – destinderea şi detaşarea faţă de problemele ecologice actuale, deloc presante. Asta la caz că, de miru’ lumii, printre ei ar fi fost vreunul îngrijorat de efectul de seră, despăduriri, deşertificare, de spectrul apocalipsei climatice şi de cel al ecorefugiaţilor. Ca orice notoriu respectabil, nu rezistase să nu-şi dea cu părerea despre drama mediului, minimalizând-o. Deşi o făcuse la televiziunea publică şi la oră de maximă audienţă, l-am iertat, spunându-mi că va fi având el ceva semne bune de la îngeri, lăsându-ne pe noi, păcătoşii cu „agitaţia propagandistică”, să ne perpelim în iadul conştiinţei planetare.
Perseverare diabolicum căci scripta manent
„Dacă îţi acorzi un cât de mic răgaz, dacă arunci, de jur împrejur, o privire odihnită, curioasă şi nepătimaşă, vei găsi destule argumente să te bucuri. Lucrurile (încă) funcţionează. Şarpanta lumii (încă) ţine. Mai există încă oameni întregi, tradiţii vii, întâlniri miraculoase. Trăim într-un sos toxic, dar el conţine încă mirodenii subtile, cu efect anesteziant. Marele animal cosmic nu pare încă să ia în serios agitaţia noastră propagandistică, spaimele noastre apocaliptice. Se poate trăi. Se poate trăi bine. Se poate (încă) trăi frumos” – mai scrie belfereşte Andrei Pleşu, conchizând: „S-ar spune, pe scurt, că lumea stă într-o tolerabilă cumpănă. Relele ei nu prevalează semnificativ asupra părţilor bune. Putem să ne aşezăm într-un unghi convenabil faţă de hărţuiala ei zilnică (…), să ne salvăm.”
foto: Nicolae Dărămuș
Peste câteva rânduri, contrazicându-se, autorul o dă pe una şi mai gogonată, semn de profundă anestezie: „Nu se cere ca binele să fie majoritar nici în fiinţa colectivă a planetei, nici în viaţa individului izolat. Se cere doar ca binele să existe, să fie identificabil, fie şi într-un dozaj minimal.” Arătând apoi cum, homeopatic, binele anemic luptă cu relele lumii. Pesemne cu înarmarea nucleară, cu demasificarea armelor de distrugere în masă, cu poluarea, gaura de ozon, gazele cu efect de seră, dispariţia speciilor şi, fireşte, cu schimbarea climei. Tot ce trebuie făcut, este să fim puţintel buni. Puţintel şi din când în când. Şi noi românii chiar aşa suntem, că doar nu dăm în cap la nimeni!
Nişte notorii nechemaţi
„Bine, coane, chiar ar trebui ca Pleşu şi Liiceanu să se ocupe de ecologie? Chiar nu vezi că ecologia este o modă şi toţi nechemaţii se ocupă de ea?” – comenta un cititor revoltat, la debutul serialului(Acest text a făcut parte dintr-un serial cu 10 episoade, pe care l-am semnat în revista Kamikaze, intitulat „Terra arde şi babele se piaptănă”). Acestuia şi altora care gândesc aşa le-aş da dreptate cu o singură condiţie: ca aceşti erudiţi să nu se ocupe deloc de ecologie, fiindcă, atunci când o fac, sunt nechemaţi şi strică – prin notorietate şi nepricepere – munca de persuasiune depusă de oamenii dedicaţi, informaţi, însă mai puţin vizibili. Iar Andrei Pleşu face din plin asta, fiindcă, la zeflemeaua sa televizată la adresa încălzirii climei, o adaugă obstinat pe cea scrisă, tocmai în volumul amintit.
Culmea încălzirii globale: troiene locale pe strada Paris
„Trebuie gândit global şi acţionat local” – spunea R. Dubois, rostind un principiu valabil în medicina umană şi deopotrivă în „medicina” Terrei. Iată însă că Andrei Pleşu, stând în fotoliu cu pătura pe genunchi, îl contrazice „dăştept” în eseul Frica, prin argumente locale de criză dâmboviţeană: „De mare succes se bucură, de pildă, «încălzirea globală». Dârdâim sub nămeţi, alunecăm pe gheaţă, nu ne mai putem deszăpezi trotuarele şi automobilele, dar citim terorizaţi despre inflamaţia generală în care vom sucomba curând. Vom muri de cald, ne vom trezi cu Polul Nord în cana de cafea şi cu Fram ursul polar în curte.” Fără îndoială că băşcăliile, îngrijorările şi fricile sunt după abilităţi şi „facultăţi”: unii se sperie numai de mersul pe jos, de nămeţi, de gheaţa – culmea obrăzniciei! – lunecoasă şi de automobilul blocat. Alţii dimpotrivă: de gazele produse de automobilul care circulă continuu, purtând sedentarii în măruntaie.
Plimbarea ursului spre rai
Dacă judecăţile citate ar fi fost emise la vreo bodegă de Nicolae Guţă, cu siguranţă că manelistul nu s-ar fi numărat printre notoriii criticaţi de mine. Cum dintre erudiţii care îl curtaseră pe Băsescu, Andrei Pleşu părea a fi singurul cu profundă credinţă în Cel de Sus, ieftina băşcălie din aceste fraze tipărite – trădând ignoranţă în materie de mediu şi asfaltofilă indiferenţă la adresa semenilor săi întru Domnul – m-a lăsat mască. Filosoful nu înţelege că global înseamnă global şi că, deşi primarul de sector nu curăţă zăpada pe strada lui, ceva mai depărtişor, urşii albi nu se lasă pe fundul cănii sale de cafea, ci cad – emaciaţi şi morţi prin înec –- pe fundul oceanului arctic, tot mai dezgheţat. Asta ca să mă rezum la drama în curs a celei mai mediatizate extincţii de mamifere prin încălzirea Terrei.
Don’t worry, be happy
Nu discut aici stilul scriiturii lui Andrei Pleşu, întrucât farmecul şi adecvarea asocierilor, precum şi precizia diagnosticului diferenţial între formele prostiei omeneşti sunt certe, iar plăcerea lecturii, reală. Dar, tocmai din aceste virtuţi scriitoriceşti porneşte săgeata belferelii, care, ca un panaceu al conştiinţei, administrează anestezic în călcâiul lui Ahile până şi celui mai vigilent cititor, conservând astfel una dintre feţele prostiei. Cum adică „feţele prostiei”, într-o carte care promite „frumuseţi uitate”? ar putea întreba cineva. Ei bine, aici e capcana, fiindcă autorul, după ce incizează cu bisturiul amărăciunii sprinţare pe mai toţi idioţii neamului, după ce scrie cu poftă despre lehamite şi cu lehamite despre pofte, refuză să prevadă „diferitele primejdii, orori şi catastrofe”. Ba mai mult: întorcându-şi faţa de la ele, recomandă şi cititorilor propria reţetă anesteziantă – cea cu vinuri paradiziace, păstrăvi fripţi, cremşnituri, femei frumoase, inteligente şi tigri albi, convins că „şarpanta lumii încă ţine”. Ratând astfel prilejul trecerii sale din ceata îngerilor erudiţi în ceata lui Havel.
Stilul este omul însuşi
Eram elev când am produs primele mele apeluri şi proteste scrise. Aflasem că râul Sebeş urma să fie oprit de barajul unei hidrocentrale. Panicat, înţelesesem că „râul meu” urma să fie confiscat şi nu puteam accepta. Scrisorile mele au pornit din Sebeşelul nesfârşitelor vacanţe spre Titus Popovici, Paul Decei şi Ionel Pop, primii doi fiind şi „oameni cu funcţii”, pe care îi imploram „să facă ceva”. Şi, deşi toţi aceşti corifei ai pescuitului, vânătorii şi scrisului de inspiraţie halieutico-cinegetică aveau aceeaşi simţire, nu au putut face nimic. Iar mai târziu, când i-am cunoscut personal, am zâmbit cu tristeţe şi unii şi alţii, la amintirea acelor misive naive. Peste răul fizic pe care l-am încercat când, brusc, albia tumultuosului meu râu a secat, voi trece acum, spre a nu trezi, prin melancolii şi patetism, vehemenţele literaţilor de salon şi ale criticilor literari. Râurile de munte care urmau să împartă aceeaşi soartă aveau să fie însă numeroase, semn al unui timp straniu. Cu aparatul foto am alergat apoi prin munţi, convins că nimeni şi nimic nu îmi va putea confisca bucuria sezoanelor: primăvara cocoşii de munte, toamna cerbii şi caprele negre. Acum ştiu bine: nu era la mijloc cine ştie ce performanţă fotografică – sculele mele de atunci având limitele lor – cât întâlnirea cu viaţa. Cu cea sălbatică, deopotrivă. A trebuit să vină anul 1989 spre a constata că libertatea omului înseamnă, aici şi aiurea, lipsă de măsură şi lăcomie şi, prin ele, condamnarea la strâmtoare şi moarte a necuvântătoarele de tot felul. Adică şi a oamenilor care tac. Toate astea, e drept, nu se văd însă de pe trotuarele Bucureştiului.
Despre frumuseţea ce se cere apărată: viaţa
De îndată ce, scriind Despre frumuseţile uitate ale vieţii, Andrei Pleşu se bucură că pe lângă mâncarea gustoasă, undeva departe, există în lume şi tigri albi, faptul dovedeşte că este nu numai un rafinat gurmand, ci şi un gingaş informat. Iată de ce, dacă ar privi în ograda ţării, el ar putea avea surpriza să constate că, schimbând turnul de fildeş cu cel de pământ, acesta din urmă este mai înalt şi mai generos. De la înălţimea lui ar putea vedea, de pildă, că mai aproape de el decât tigrii albi – şi, în general, mai aproape decât orice tigru – se află piscuri şi creste carpatine asfaltate inutil pe bani publici, invadate de „investiţii” şi betonări ghiolbane, râuri pure ucise în draci de hidrocentralele private ale baronilor locali, munţi întregi dezgoliţi cu drujba, izvoare şi albii împuţite de fosele septice ale pensiunilor şi nenumărate alte rele „progresiste”. Şi, dacă tot e atât de sensibil la fauna de talia tigrului, ar putea constata că banalii urşi din Carpaţi nu mai au unde se retrage de atâţia dezvoltatori, vânători, pubele, regi ai asfaltului, culegători de zmeură, schituri ortodox-rentabile, off-roaderi, ATV-işti şi turişti de volan şi că dramele de pe strada Paris – de la poluarea fonică, la cea de eşapament şi, în general, umană – au cuprins şi ucid zilnic sihăstriile. Singurele locuri dumnezeieşti unde vulturii, păstrăvii, urşii , ba chiar şi filosofii consumatori de fineţuri culinare, se mai pot simţi în largul lor.
foto: Nicolae Dărămuș
Sunt vechi, domnule!
„Stelele clipesc întruna / Călătoare-n infinit. / Ceru-i luminos şi luna / Chiar acum a răsărit. / Peste-a nopţii feerie / Adie vântul încetinel. / Compunând o poezie / Gândul meu zboară catre el!! / Totul doarme prins de vraje / Farmec blând misterios / Numai eu mai stau de straje / Ah, cât este de frumos!” – scria Topârceanu în parodia O domnişoară de pension: Misterul nopţii, dovadă că reţeta şi meteahna fericirii cu orice preţ recomandate nu sunt originale.
Scurt acces de optimism
Nu ştiu dacă imaginaţia îmi joacă feste, dar mă întreb cum ar fi ca într-o bună zi, folosindu-şi autoritatea, să-l văd pe Andrei Pleşu pe râul Capra din Făgăraş, protestând împotriva uciderii apelor de munte prin hidrocentralele private ale unor nesătui infractori onorabili? La fel mă întreb cum ar fi să îl văd în DN 66A din Retezat, protestând cot la cot cu prietenul meu, Gabriel Păun, împotriva „drumului Băsescu”. Certamente, pentru toţi românii, un drum absolut idiot. Nu ştiu… Pesemne că profunda sa credinţă în Cel de Sus mă face să cred că ar putea deveni şi apărătorul lucrării Sale. Dacă nu cu pieptul în calea buldozerelor, măcar prin abţinere de la a linişti lumea prin scriitură. Pe tema mediului, cel puţin.
Revista Kamikaze, septembrie 2011
Textul de mai sus face parte din volumul “INOCENȚII MARII TERORI”.
Puteți achiziționa cartea accesând linkul: http://alexandriapublishinghouse.ro/product/inocentii-marii-terori/
Recent Comments