foto: Nicolae Dărămuș
Dacă Vitoria Lipan, eroina din Baltagul, ar fi abandonat demersul său justiţiar, cu siguranţă că ipoteticii moştenitori ai criminalilor Bogza şi Cuţui, deposedaţi de turme, printr-un la fel de ipotetic rapt comunist, ar veni astăzi şi – scoţând din dosul icoanelor un act prăfuit, „cumpărat” de la vreun notar al vremii – ar revendica prin restitutio in integrum averile confiscate. Această „intelectuală analfabetă”, cum o numea Alexandru Paleologu, a ţinut loc de societate civilă şi de „instituţii abilitate” – poliţie, parchet, judecătorie şi … gâde – într-un ţinut lipsit tradiţional de autoritate publică. Ne place sau nu, Mioriţa şi Baltagul, dincolo de statutul de capodopere literare, sunt oglinzile fidele ale unei stări de fapt care, „acum şi aici”, a îmbrăcat doar forme noi, mărturie stând strada, presa şi dosarele din instanţe.
Cert este că baltagul a fost de-a lungul timpului făuritorul mult prea uzitat al unor averi, lui adăugându-i-se, după caz, semnătura unor dregători, voievozi, prelaţi sau obscuri notari, ale căror „acte doveditoare” dobândesc acum în ochii unor „personalităţi” politice – dar nu numai – adevărate calităţi metafizice. E drept că unealta cu pricina a îmbrăcat şi forme mai rafinate, fostul ministru de finanţe Argetoianu pomenind în memoriile sale despre „fondul de rulment al corupţiei”, pe care industriaşii Malaxa şi Auschnitt l-ar fi avut în permanenţă pregătit.
Apelul frecvent al politicienilor la exemple istorice, la acte îngălbenite, bune doar de arhivele muzeelor şi la „modele”, nu este decât dovada lipsei lor de cultură, de imaginaţie, dovada puturoşeniei cerebrale şi, până la urmă, a lipsei de inteligenţă.
Discursurile politice cu limbaj de bodegă electorală şi agitarea facilă – fără analiză critică, lucidă – a „Arcadiei” României interbelice sau a altor timpuri de voinicie (cineva îmi scria, revoltat şi amărât, că „în Moldova totul e din vremea lui Ştefan”) sunt nepotrivite şi costisitoare. Iar pretenţia că acele modele trebuie reînviate cu orice preţ, echivalează cu îmbrăcarea în armură grea, de oţel, a unui luptător modern din forţa de intervenţie rapidă.
Când astfel de opţiuni legislative şi executive se răsfrâng direct şi dramatic în chiar calitatea vieţii dintr-un teritoriu sau o ţară, ele trebuie deconspirate explicit. Că România evoluează prosteşte între extreme de mentalitate colectivă este evident şi păgubos. De la economia centralizată şi proprietatea în comun, expresii ale etatizării abuzive, s-a sărit la clamarea necondiţionată a virtuţilor economiei de piaţă, a proprietăţii private – care e „sfântă” – şi la blamarea statului, ca instituţie necesară în chiar acele domenii care garantează supravieţuirea decentă a fiinţei individuale şi a celei naţionale. Calea de mijloc nu a existat.
Mediul natural, cel de care depinde la propriu supravieţuirea, a suferit din plin efectele nedorite ale ultimei gândiri extreme. Întrucât, chiar cu riscul de a fi catalogat drept criptocomunist şi „nostalgic”, afirm răspicat: la originea „bolii” mediului – alterarea ecosistemului carpatin fiind în prim-plan – s-a aflat şi se află libertatea necondiţionată, însemnând „acum şi aici” lipsa oricăror reguli şi criterii. În aceste condiţii, economia de piaţă a fost substituită cu un sistem al pieţei discreţionar unde principiul a fost „care pe care”. Iar proprietatea privată, tributară opticii „cu ce-i al meu fac ce vreau eu”, a favorizat aplicaţiile abuzive, economice sau de altă natură şi asupra patrimoniului natural viu. Nimic mai grav şi mai lipsit de generozitate decât punerea acestui uriaş tezaur de viaţă la cheremul unor conştiinţe pitice.
foto: Nicolae Dărămuș
În februarie 2006, locuitori dintr-un sat dobrogean jucau fotbal cu lişiţe şi raţe sălbatice vii, înţepenite de ger pe un iaz îngheţat. În martie 2006, câţiva proprietari de pădure din Negrileasa, din „mirifica Bucovină”, se distrau aruncând cu petarde în bârlogul unei ursoaice, până când aceasta a ieşit cu puii subsuoară, fugind înfricoşată spre alt loc, unde va găsi alţi proprietari. Exemplele inevitabilei Românii reale sunt cu miile, versurile lui Nicolae Labiş – bun cunoscător al spiritului rural – scutind de orice comentariu: „Lemn roş de tisă, lemn însângerat/ Cu lacrimi roşii, plânse de răşină/ Tisele-n codri s-au împuţinat/ Şi totuşi eu te curm din rădăcină.”.
Vreme de 15 ani presa şi politicienii s-au ferit de a diagnostica sincer originea maladiei ecosistemului forestier carpatin, mulţumindu-se cu inventarierea comodă a simptomelor: despăduriri, viituri, inundaţii, alunecări de teren, scăderea numerică a speciilor prin vânătoare. A recunoaşte, într-al 12-lea ceas, faptul că economia de piaţă şi dreptul de proprietate se pot exercita în România reală doar asupra terenurilor agricole şi imobilelor, excluzând din aplicaţia restitutio in integrum ecosistemele importante – forestier carpatin, deltaic, luciuri de apă sălbatică – ar fi o necesară dovadă de responsabilitate şi patriotism. Patriotism care, în aceste condiţii, nu ar fi deloc o vorbă goală. Mai mult: la ceasul prezent al umanităţii, când clima Terrei dă semne de oboseală, inventarea noţiunii de „patriotism planetar”, cel de care depinde şi supavieţuirea omului, pare să fie o chestiune iminentă.
foto: Nicolae Dărămuș
Textul de mai sus face parte din volumul “INOCENȚII MARII TERORI”.
Puteți achiziționa cartea accesând linkul: http://alexandriapublishinghouse.ro/product/inocentii-marii-terori/
Jurnalul Naţional, 8 august 2010
Recent Comments