foto: Nicolae Dărămuș
Nu. Nu posed reţeta vindecării vreunei maladii, ci pe cea a producerii. Aplicaţia ei mi-a luat câţiva ani, însă cu obstinaţie am reuşit. În urma acestui nedorit succes, şi mai mulţi ani mi-au trebuit spre a mă ameliora cât de cât, deşi pusee tot mai am. Recunosc însă că, spre deosebire de perioada acută a bolii, simptomele nu mai constau în blesteme sau înjurături şi nici măcar în revoltă sau uimire, ele reducându-se acum, cel mult, la un zâmbet. Nu este încă unul vesel, dar nici nu pot avea pretenţii, întrucât nu sunt destul de bătrân pentru a dobândi vigoarea necesară învingerii bolii. Cei care au trecut înaintea mea prin această cumpănă de sănătate mă asigură însă că abia din această fază, când, practic, am înţeles că nu mai este nici o speranţă, şansele mele de vindecare cresc vertiginos, senectutea urmând să îmi asigure o sănătate de fier, în condiţiile unei imunităţi totale.
Totul a pornit de la îngrijorarea pentru soarta semenilor mei îmbrăcaţi – da, am mai spus-o! – în blănuri, pene, solzi, frunze, chitină sau diafane membrane, aflaţi la adăpostul cerului, pădurilor, apelor şi pământului. Îmi place formularea, o găsesc sugestivă şi, iată, o tot folosesc. Îngrijorarea asta m-a făcut să acord o mare încredere semenilor bipezi, mai cu seamă celor a căror poziţie, public asumată, putea aduce un plus de consideraţie primilor. Fireşte că odată cu trecerea anilor naivitatea mea s-a mai tocit, dar insuficient, întrucât chiar şi astăzi, când am trecut binişor de jumătatea unui veac, simt că îşi mai face de cap.
Demult însă, înainte de a începe să scriu pe la gazete, alcătuirea unui “front ecologic” jurnalistic mi s-a părut un fapt absolut necesar şi, deopotrivă, foarte posibil, generozitatea actului constituind în mintea mea un argument îndeajuns de clar spre a nu mai necesita lămuriri şi pledoarii, cel puţin dinaintea unor oameni liberi şi destupaţi la minte.
Consecinţa acestei convingeri a fost un lung şi neobosit periplu personal pe la uşi importante, îndărătul cărora se aflau lideri de presă vizibili, bântuiţi în apariţiile televizate şi în editorialele semnate, de ceea ce credeam a fi neacceptarea funciară a răului, oricare ar fi fost faţa acestuia. Faptul că frontul eco- jurnalistic nu se produsese spontan, e drept, îmi trezea totuşi şi unele bănuieli angoasante pe seama VIP-urilor noastre gazetăreşti. În ciuda acestui fior, preferasem să îmi alimentez iluzia naşterii “mişcării”, punând lipsa ei de până atunci în seama tinereţii fruntaşilor din presă, în seama unui precar bagaj personal de experienţă, rod al aceleiaşi vârste, precum şi a unor lecturi individuale care, întâmplător, ocoliseră subiectul. Toate astea, îmi spuneam eu, îi împiedicaseră să înţeleagă, reordonându-şi priorităţile, că dacă un mediu natural sănătos “nu e, nimic nu e” şi că secolul în care urma să intrăm va fi ecologic “sau nu va fi deloc”. Nu puteam crede că “după ploaie chepeneag” şi “mintea românului cea de pe urmă” pot fi şi în cazul acestor conştiinţe mereu treze ale naţiunii, tipare insurmontabile şi găseam în presiunea “tranziţiei”, cu nenumăratele sale probleme şi dileme, scuza şi singura cauză a monotoniei dezbaterilor, a rotaţiei pe la microfoane a aceloraşi anoşti invitaţi, majoritatea politicieni, cu toţii foarte departe de dramele care apăsau necuvântătoarele, pădurile şi apele nemaiapărate de nimeni în ţara abia scăpată de comunism; departe şi de adevăratele drame omeneşti.
Îmi părea cât se poate de normal ca în grilele programelor de televiziune, precum şi în ziare, să existe un spaţiu permanent dedicat temelor de mediu şi, implicit, educaţiei ecologice. Un spaţiu zilnic, după modelul celor dedicate sportului – în care fotbalul este “sportul-preşedinte” (nu “ sportul-rege”, căci este ales de votul mulţimilor şi nu “născut”) – sau buletinului meteo. Nu găseam că formatul era important. O “eco-tabletă” pe micul ecran al televiziunii publice sau în vreun ziar de mare tiraj mi se păreau prea suficiente spre a picura cu blândeţe în urechile compatrioţilor frăţia cu cei pe care încă nu îi observaseră, deşi se aflau fie la vedere – păduri, câmpuri înverzite şi râuri – fie, mai discreţi, trăiau la adăpostul acestora. Ca şi oamenii, de altfel.
Nu mă aşteptam, fireşte, ca printr-o “eco-tabletă” vesperală să reduc la tăcere trioul Guţă-Mutu-Columbeanu(Numele unui interpret de manele, al unui fotbalist si al unui personaj monden cu viaţă privată indiscretă şi agitată.) şi nici corul dirijat de aceştia pe stadionul naţional. Însă, cum cei trei ignorau subiectul şi cum nu părea interesat de ecologie nici chiar Florin Piersic, cel care vorbeşte mai iute decât gândeşte, sarcina apărării naturii rămânea în seama oamenilor din presă, gata să cadă la datorie – pe teren sau, epuizaţi peste tastaturi, camere de filmat şi microfoane – conştienţi de misia lor patriotic-planetară, fără a aştepta aplauze.
Ei bine, de la chestiunea cu aplauzele mi s-a tras boala. Iar primele sale simptome mi-au apărut când am păşit în Casa Scânteii, crezând că mă aflu în Casa Presei Libere; o vizită ce avea să îmi arate fără dubii că, în România de după 1989, nu lipsea libertatea ci oamenii liberi.
Confuzia mea era oarecum firească, întrucât cele mai aprige voci si condeie de presă tocmai de acolo îşi trimiteau spre ţară mesajul de revoltă şi speranţă. Ca provincial ce mă aflam, fusesem şi eu lovit de solia acestor spirite neliniştite şi, cum la anii aceia, ca la aproape orice tânăr, urechea îmi era ceva mai aproape de inimă, mi-am spus că drama mediului nu îi putea lăsa indiferenţi pe aceşti adevăraţi cerberi de la porţile binelui, pentru care “noblesse oblige” nu părea nici pe departe o vorbă goală.
Era prea evidentă, îmi spuneam, prăpastia în care dispărea de la o zi la alta patrimoniul natural al României, sub presiunea democraticelor toxice ale libertăţii: “sfânta proprietate” – inclusiv cea pe marile ecosisteme vitale – “resurse”, “oportunităţi”, “profit”, “economie de piaţă”, “liber întreprinzător”, “prosperitate” etc. Şi, cum Casa Presei Libere adăpostea importante “organe de presă”, m- am pomenit că îi iau la pas nesfârşitele holuri întunecate, în căutarea luminii.
Trebuia să îi întâlnesc pe corifeii mass-media şi să le vorbesc pe scurt despre mediu şi ecologie. Cu siguranţă că de la primele mele cuvinte aceştia vor vibra, vor înţelege urgenţa şi se vor pune pe treabă, doar şi ei – ca şi mine, nu? – respirau aer, beau apă, se delectau cu trilul păsărilor, tălăzuirea codrilor şi cu celelalte daruri naturale cu care Cel de Sus pricopsise patria.
Prudent, mi-am precedat însă tentativele de întâlnire prin epistole timbrate ori telefoane. Nu voiam ca eu, un necunoscut, să apar ca musca-n lapte cu ecologia mea dinaintea acestor luptători ocupaţi. Făceam însă o greşeală capitală: plicul, purtând pe el ştampila provinciei, oferea din start o şansă precară conţinutului. Iar o secretară bună ştie ce are de făcut. Pubela atât aştepta.
Nici telefoanele nu mi-au netezit cine ştie ce calea, întrucât la întrebările „De unde telefonaţi?“ şi “Ce lucraţi?” nu puteam minţi. Dacă răspundeam „De la Gura Humorului“ – unde locuiesc de mulţi ani – glasul interlocutorului dobândea o plictisită înălţime. Îmi era clar că provincialii din capitală nu îi prea înghiţeau pe cei din provincia provinciei. M-am răzgândit atunci: oraşul meu de baştină, Clujul – capitală de provincie fiind şi, pe lângă asta, în inima Ardealului – îmi putea aduce poate un avantaj. Pe plic sau dinaintea celui aflat “la capătul firului”. Nu mi-a mers: Ardealul era preţuit pentru pălincă, pentru “lupta cu ungurii”, dar nu pentru idei.
Fireşte că aş fi putut să mă dau mare şi să spun că sunt din Caracal şi că sunt şomer fără studii, dar nu am făcut-o: am avut întotdeauna conştiinţa a ceea ce sunt, cât sunt şi ce îmi pot permite. Motiv pentru care, chiar şi atunci când mă laud, o fac cu măsură, spre a nu stârni invidii. Răspundeam aşadar sincer – regretând cumplitul adevăr – că sunt din Cluj, că sunt numai medic specialist şi de aici totul se ducea pe râpă.
Mi-a trecut atunci prin cap să declar – uzând de o caligrafie căznită de mână neînvăţată cu pixul – că mă frământ, obsedat de violarea propriei surori. Important era să ajung la corifeul de presă. Eram sigur că mai apoi îl voi aduce eu cumva şi la subiectul adevăratei mele obsesii. Dar, am spus-o, nu pot minţi: nu am soră. Din acelaşi motiv, deşi îmi puteam netezi calea spre succesul mass- media prezentându-mă ca fiind homosexual, nu am uzat nici de această naturală intrare, cât se poate de corectă politic şi democratică.
Nu-mi mai rămânea aşadar decât să plec spre capitală şi să bat direct la porţile „turnurilor de fildeş“, bucurându-mă că măcar câteva dintre ele se înălţau tot pe vechiul lor postament, construite din piatra rezistentă a unui edificiu consacrat.
Sunt nevoit să cer a fi crezut pe cuvânt: nu mi-a scăpat niciunul. Vreau să zic, niciunul dintre „grei“ şi dintre notoriii cu pretenţii. Lista mea cuprinde vreo 20 de “nume mari”. Din presa scrisă şi televiziune. Simpla înşiruire a acestora nu ar fi interesantă, iar mulţimea ciocnirilor mele cu zidurile dinăuntrul Casei Scânteii, deşi presărată cu detalii picante şi grăitoare, mi-ar lua prea multe pagini. Totuşi, câteva întâmplări merită atenţie.
De pildă, un ins cunoscut şi mărunţel, etanşeizat într-o eternă vestă de piele neagră – om convins că luptă “ singur împotriva tuturor”, cum îşi intitula o carte – m-a refuzat asigurându-mă că “la capitolul mediu, România încă stă bine, nu sunt probleme, e prea devreme să ne îngrijorăm”. S-a arătat însă foarte interesat de fotografiile mele cu sălbăticiuni: “Îmi daţi şi mie câteva?…Sper că nu îmi luaţi bani pe ele”. I-am dat şi nu i-am luat. A doua zi, imaginea unui urs orna prima pagina a ziarului său obişnuit cu “evenimentul” şi cu găinile care nasc pui vii. Bineînţeles, fără specificarea autorului. L-am diagnosticat instantaneu, iar peste puţin timp chiar el şi-a confirmat “suferinţa” printr-un alt volum. Titlul acestuia vorbea despre lumea văzută de el: “un român rupt în fund”.
Am mai spus-o: tinereţea păcătuieşte prin lipsa imunităţii. La baza acestei tare stă fără îndoială un defect din naştere al unora dintre aspiranţii la statutul de om matur: apropierea ochilor şi urechilor de inimă. Cu timpul, deşi pomenitele organe îşi mai pierd din capacităţi, la omul vârstnic ele câştigă într-un fel ciudat: ochii încep să vadă mai departe, urechile devin sensibile chiar şi la şoapte – dacă acestea rostesc adevărul – iar inima înţelege că este doar un biet muncitor calificat şi nu dirijor de zbor. Drept care, apropiindu-se de stomac, învaţă de la el să nu mai mănânce „tot ce zboară”.
În cazul meu, tentativa de a-i „corupe” pe marii jurnalişti ai României anilor ’90 spre a-i uni într-un front ecologic – indiferent de opţiunile lor politice, de patronii de presă şi de alte iubiri personale, secrete sau afişate – a fost rezultatul hibei ereditare mai înainte descrise; aceeaşi care, cu mulţi ani în urmă, îl făcuse şi pe bunicul meu matern să se ascundă prin munţii patriei, la vremea la care pragmaticii înţeleseseră că raţiunea de a trăi este mai importantă decât raţiunea însăşi. Şi, cum patria nu însemna altceva nici pe vremuri şi nici astăzi, nimic nu mă putea împiedica să cred că jurnaliştii de succes aveau să îşi ridice condeiele ascuţite spre a apăra „râul, ramul” din Carpaţi, cotropite de aliotmanul autohton, iscat intra muros. Ignorasem însă faptul că cenuşiul zidurilor Casei Presei Libere se imprimase ireversibil în materia cenuşie a multora dintre destinatarii speranţelor mele.
Dacă primul jurnalist înconjurat de ziduri mi-a refuzat iniţiativa, arătându-mi că într-adevăr vedea lumea ca un „român rupt în fund”, nu m-am descurajat, punând lipsa generozităţii lui în seama micilor sale dimensiuni trupeşti care – spun unii psihologi – cu foarte rare excepţii, adăpostesc şi cugete pe măsură, rezultat al frustrărilor multiple. L-am lăsat să zacă în vestuţa lui de piele neagră printre dosarele istoriei – pe care o studia pasionat şi căreia îi aparţinea de altfel – şi am trecut mai departe, fiindcă o altă uşă aştepta bătaia hotărâtă a degetelor şi inimii mele. Dar… iar dezamăgire! Nici cel care avea să fredoneze, după 11 septembrie 2001, “Cântarea Americii” nu era dispus să se uite atent în ograda ţării, deşi aparţinea generaţiei de jurnalişti care, nu prea demult, strigase din toţi bojocii săi tineri “Cântarea României”. Am înţeles pe loc faptul că „Proprietarul de iluzii”- cum îşi intitulase un simpatic volumaş de proză scurtă apărut înainte de ’89 – nu era el, ci eu care mai puteam nădăjdui că maturul nu şi-a uitat iubirea şi iluziile.
Peste câţiva ani, când America avea să refuze Protocolul de la Kyoto, urma să îmi explic însă totul, punând respingerea cauzei ecologice şi de către acest condeier în seama tradiţionalei încrederi anticipate a românului în americani. Şi l-am iertat. Am apreciat întotdeauna constanţa solidarităţii, chiar dacă aceasta era una între proşti, între bandiţi sau între primii şi ultimii. Cred că văzusem prea multe astfel de filme, însă era pentru prima dată când intram între ei.
Dar, cum „cu o rândunică nu se face primăvară”, nici cei doi jurnalişti abia întâlniţi nu mă făcuseră să cred că erau altceva decât nişte pitici vestiţi, absolut nereprezentativi pentru elitele condeiului. Un motiv în plus spre a fi şi mai hotărât ca următorilor din listă să le spun verde-n faţă ceea ce cred despre activitatea generoasă a clorofilei. Cu acest gând am deschis următoarea uşă, cea dindărătul căreia, într-un ziar şi pe micul ecran, se rosteau unele adevăruri necesare exact sub titlul „Verde-n faţă”. Iniţiativa mea a plăcut şi două texte semnate de mine au ocupat spaţiul tipografic în două numere succesive ale jurnalului. Mai mult chiar: am provocat şi un talk-show la care, alături de mine, a participat – tăcând copios şi vinovat – un viitor ministru al pădurilor, bucovinean cu nume de goangă, pe atunci doar mărunt şef de ocol. Elanul mi-a fost tăiat în scurt timp: partidul aflat îndărătul jurnalului şi antenei, deşi umanist cât se poate, câştigase puterea şi fusese cooptat la guvernare. Trebuia să aştept intrarea lui în opoziţie, spre a putea scrie şi rosti iar verde-n faţă despre pădurile tăiate, pubelele din râuri şi despre deşănţarea vânătorilor de urşi. Din nefericire însă, moartea acestora era mereu la putere şi nu intra în opoziţie odată cu partidul.
Una peste alta, experimentul – căci demersul meu asta devenise – începea să mă amuze. După atâtea încercări nereuşite de a trezi conştiinţa planetar-ecologică în VIP-urile de presă, un rest de luciditate – care rămâne pe undeva şi celui mai neghiob epigon al Cavalerului Tristei Figuri – îmi permitea să văd şi să mă văd tot mai bine. Îmi era clar că o permanentă rubrică de mediu nu era dorită în niciun cotidian.
Mă pomeneam dimineaţa în Gara de Nord. Abia coborât din tren, cu ochii uscaţi de nesomn – nu pot dormi în tren – călcam ca un prunc neînvăţat cu mersul de-a lungul unui peron amorţit ce-mi părea de-a dreptul neospitalier, scos dinaintea mea ca dintr-un tărâm străin. Era peronul ostil, nu eram eu de pe-acolo? Ieşeam din clădire şi abia atunci observam trecătorii. Ei nu erau călători. Ei erau de acolo şi vieţuiau aşa. Ocupaţi, alergând pe trotuare sau încapsulaţi în maşini, fiecare cu treaba lui, fără îndoială una importantă. Doar eu umblam contra curentului, scăldat în masa agitată care, dintr-o dată, mă făcea să înţeleg diferenţa dintre viu şi vioi. Cu gândul la câteva simboluri viguroase – pădurea, apele şi fiarele fiind printre acestea – diferenţa era stridentă. Bine că nu se văd gândurile, îmi spuneam câteodată, jenat de totala mea lipsă de pragmatism, atât de evidentă mie în forfota fluidului stăpânit de telefoane mobile, clacsoane, frâne şi acceleraţii, dar prin care simţem că trec neatins, ca un cuţit uns printr-o apă rece.
Întâlnirile cu oamenii de presă se încadraseră între convingerea lor că “La mediu România încă stă bine, nu e cazul ” şi un argument unic, tras la indigo, la pronunţarea căruia, invariabil, glasurile căpătau o nuanţă sfâşietoare de regret: “ Da, înţeleg ce spuneţi, poate că ar trebui, dar tema asta nu face rating”. Era mai mult decât evident că omul din faţa mea ar fi vrut să mă ajute însă nu putea în condiţiile lipsei “aplauzelor”. Dinaintea atâtor indivizi “bidimensionali” nu îmi mai rămăsese decât să îmi încerc norocul cu cel mai critic glas la adresa lor, un ins mereu încruntat, cu privirea bici si vorba brici, sculptând adevărul pe gustul mulţimilor şi chiar pe cel al adevărului, clamat pe atunci şi de numele ziarului său. El era ultima întruchipare a nădejdii, şefia Clubului Român de Presă, funcţie pentru care părea să fi fost născut, fiind argumentul suprem.
În dimineaţa sortită întâlnirii lui intrasem în holul de la parterul Casei Scânteii, redescoperindu-l: imens, prăfos, respingător. Un ins morocănos, cu pistol, uniformă şi chipiu – hibrid născut din împerecherea unui miliţian beat cu „paza contractuală“ în persoană – mă abordase important: „Dumneavoastră?“ Cerberul avusese în glas siguranţa slugilor cu stăpâni puternici, dar eu fusesem calm, întrucât vizita îmi era pregătită minuţios: o epistolă cu confirmare de primire şi o sumedenie de telefoane la redacţie îmi neteziseră calea spre domnul Popescu.
Prin fir aflasem de la o anume doamnă L. că domnul Popescu nu acordă audienţe, dar să revin, că nu se ştie. Tot ea mă asigurase că „scrisoarea e pe masa dumnealui“. Peste câteva zile un domn P. mă informa că „a fost citită de domnul Popescu, dar nu avem încă un răspuns, reveniţi“. Una peste alta, tot doamna L. mă încurajase în cele din urmă: „Veniţi la Bucureşti şi cumva- cumva tot o să-l prindeţi dacă staţi la capitală două-trei zile. Facem noi să fie bine“.
Am lămurit pe scurt scopul vizitei dinaintea cerberului cu caschetă, însă şi el era informat: „Domnul Popescu nu dă audienţe, degeaba aţi venit“.
Cu greu l-am convins să sune în redacţie, insistând să o caute pe doamna L., rugându-l să îi pomenească numele meu. O făcu în scârbă şi, minune, îmi întinse receptorul, ca unul care a primit dezlegare: „Vorbiţi aici“. Nu, domnul Popescu nu mă putea primi, dar, dacă am bătut sute de kilometri, îmi va asculta păsul chiar doamna L. Am întrebat-o unde să urc, spre a afla însă că nu am acces în „Olimp“: urma să coboare ea să vorbim câteva minute.
Am măsurat holul o jumătate de ceas, am rugat iar cerberul să sune. O făcu, degajând acelaşi aer de hatâr şi îmi comunică: „Vine imediat“. Mă plimbam, când o voce ştiută mă abordă: „Coane, ce faci aici?“. Era un amic, T. G., jurnalist şi coleg de redacţie cu bosul dorit. I-am explicat ce caut şi, binevoitor, omul se adresă paznicului: „Îl iau cu mine sus“. „Nu!“ – sări organul. „Staţi pe loc! Am ordin să nu urce!“ T. zâmbi jenat, eu, albastru: „Lasă-mă“ şi îl eliberai de neprevăzuta corvoadă voluntară. Alt sfert de ceas, alt telefon: doamna L. nu avea timp să coboare. Va trimite pe cineva „să ţină audienţa“. Am crezut ca nu aud bine, dar eram hotărât de data asta să văd până unde merge nesimţirea în numele adevărului.
În hol mai intraseră doi indivizi. Vorbiseră în şoaptă paznicului, apoi se puseseră pe aşteptat. Alte minute leneşe şi, în sfârşit, o fetişcană durdulie coboarî scările. Săltăreaţă şi veselă. Îmi întinse o mână şi se prezentă, adresându-se apoi ultimilor veniţi: „Tot pentru audienţă?“. Oamenii confirmară şi duduia ne făcu semn să o urmăm spre ieşire. Uşile duble ale acesteia delimitau un mărunt spaţiu în care se afla o canapea jegoasă, cu tapiţeria deşelată, pe care părea că îşi fac veacul homleşii din Piaţa Presei Libere. “Ocupaţi loc. În ce problemă?“
Priveam la greţosul imprimeu învins de vreme şi tăceam. Urma să plec fără un cuvânt. Nelămuriţi şi curioşi, de la doi metri, tipii se uitau în gura mea.
Jurnalul Naţional, serial, 7 decembrie 2012 – 12 ianuarie 2013
***
Sunt ani mulţi de când am început eu să scriu despre drama
mediului, în locul lor. Şi, privind înapoi, cred că am făcut bine.
foto: Nicolae Dărămuș
Textul de mai sus face parte din volumul “INOCENȚII MARII TERORI”.
Puteți achiziționa cartea accesând linkul: http://alexandriapublishinghouse.ro/product/inocentii-marii-terori/
Recent Comments