Tigrii albi ai lui Andrei Pleşu

Tigrii albi ai lui Andrei Pleşu

O „asă” viitoare
Vecina mea, elevă într-a noua, vrea să se facă scriitoare sau măcar jurnalistă. Cum pe palier mă bucur de o necontestată autoritate în materie de slove, mi-a dat să citesc ultima sa compunere, iar eu am conchis că o paşte o carieră bunicică la Formula As: „Da… Ştiam că acolo voi găsi florile câmpului, mireasma îmbătătoare de fân cosit, de mere şi gutui coapte, pisici cu motocei şi pâine de casă. Şi mă bucuram că există Tudor Gheorghe. Stând pe cuptor, voi asculta cum picură din mustaţa lui de om bun, fulgi de nea şi petale, adiere de timp, visarea visărilor şi parfum de trandafiri albaştri.”

Şi un as consacrat
„Există încă păduri care n-au deloc un aer muribund, lacuri translucide (…), vinuri paradiziace, păstrăvi, cremşnituri, chiparoşi şi stele (…) există seri şi dimineţi, oameni care merg la biserică fără evlavii ostentative (…), femei frumoase şi deştepte, cărţi, solidarităţi curate, taclale prieteneşti, coincidenţe riguroase, savori melancolice, tigri albi.” Ei, aţi ghicit autorul? Nu. Nu e vecina, chiar dacă asta, cu „tigri albi”, sosită rostogol şi fără bilet, nu lasă loc îndoielii… Este însuşi Andrei Pleşu, scriind în ultima sa carte intitulată Despre frumuseţea uitată a vieţii.
TIGRII ALBI1
foto: Nicolae Dărămuș

Îngerii lui Ivan Turbincă
La apariţia volumului Despre îngeri, scriam în Cotidianul din 5 martie 2004: „Am pornit lectura convins fiind că autorul aruncă pe piaţă un produs cultural ce se vrea «une main de fer dans un gant de velours». Căci – mi-am mai spus – ce poate fi o carte despre îngeri, decât un subtil îndemn la autocontrol?…” Mai apoi disertasem despre cum s-ar purta un om care, citind cartea, s-ar simţi brusc supravegheat de îngeri. Recunosc: în volumul lui Andrei Pleşu văzusem ceea ce, pesemne, voiam să văd la un om cu notorietatea sa, prizat de „lumea bună” – cea nu întotdeauna şi cumsecade: „angajamentul chirurgical”, „literatura urgenţei”, menită îmbunătăţirii „lumii bune”. Am aşteptat ulterior viitoarele fulgere livreşti ale omului cu alură de personaj olimpian. În zadar. Omisesem faptul că şi idolii, bieţii, preferă bunătăţile pământene, plictisitoarei diete cu rodii si nectar.

Erare hummanum est… căci verba volant
Nu demult, într-un dialog cu Gabriel Liiceanu la TVR, Andrei Pleşu conchidea asupra destinului cărţii de hârtie şi… destinului ecologic al Terrei: „Cartea va rezista. Eu cred că e ca şi cu încălzirea globală… Mai este până când…” Trebuia văzut: taifasul în persoană, sugerând subliminal – celor care îi sorbeau spusele – destinderea şi detaşarea faţă de problemele ecologice actuale, deloc presante. Asta la caz că, de miru’ lumii, printre ei ar fi fost vreunul îngrijorat de efectul de seră, despăduriri, deşertificare, de spectrul apocalipsei climatice şi de cel al ecorefugiaţilor. Ca orice notoriu respectabil, nu rezistase să nu-şi dea cu părerea despre drama mediului, minimalizând-o. Deşi o făcuse la televiziunea publică şi la oră de maximă audienţă, l-am iertat, spunându-mi că va fi având el ceva semne bune de la îngeri, lăsându-ne pe noi, păcătoşii cu „agitaţia propagandistică”, să ne perpelim în iadul conştiinţei planetare.

Perseverare diabolicum căci scripta manent
„Dacă îţi acorzi un cât de mic răgaz, dacă arunci, de jur împrejur, o privire odihnită, curioasă şi nepătimaşă, vei găsi destule argumente să te bucuri. Lucrurile (încă) funcţionează. Şarpanta lumii (încă) ţine. Mai există încă oameni întregi, tradiţii vii, întâlniri miraculoase. Trăim într-un sos toxic, dar el conţine încă mirodenii subtile, cu efect anesteziant. Marele animal cosmic nu pare încă să ia în serios agitaţia noastră propagandistică, spaimele noastre apocaliptice. Se poate trăi. Se poate trăi bine. Se poate (încă) trăi frumos” – mai scrie belfereşte Andrei Pleşu, conchizând: „S-ar spune, pe scurt, că lumea stă într-o tolerabilă cumpănă. Relele ei nu prevalează semnificativ asupra părţilor bune. Putem să ne aşezăm într-un unghi convenabil faţă de hărţuiala ei zilnică (…), să ne salvăm.”
TIGRII ALBI2
foto: Nicolae Dărămuș
Peste câteva rânduri, contrazicându-se, autorul o dă pe una şi mai gogonată, semn de profundă anestezie: „Nu se cere ca binele să fie majoritar nici în fiinţa colectivă a planetei, nici în viaţa individului izolat. Se cere doar ca binele să existe, să fie identificabil, fie şi într-un dozaj minimal.” Arătând apoi cum, homeopatic, binele anemic luptă cu relele lumii. Pesemne cu înarmarea nucleară, cu demasificarea armelor de distrugere în masă, cu poluarea, gaura de ozon, gazele cu efect de seră, dispariţia speciilor şi, fireşte, cu schimbarea climei. Tot ce trebuie făcut, este să fim puţintel buni. Puţintel şi din când în când. Şi noi românii chiar aşa suntem, că doar nu dăm în cap la nimeni!

Nişte notorii nechemaţi
„Bine, coane, chiar ar trebui ca Pleşu şi Liiceanu să se ocupe de ecologie? Chiar nu vezi că ecologia este o modă şi toţi nechemaţii se ocupă de ea?” – comenta un cititor revoltat, la debutul serialului(Acest text a făcut parte dintr-un serial cu 10 episoade, pe care l-am semnat în revista Kamikaze, intitulat „Terra arde şi babele se piaptănă”). Acestuia şi altora care gândesc aşa le-aş da dreptate cu o singură condiţie: ca aceşti erudiţi să nu se ocupe deloc de ecologie, fiindcă, atunci când o fac, sunt nechemaţi şi strică – prin notorietate şi nepricepere – munca de persuasiune depusă de oamenii dedicaţi, informaţi, însă mai puţin vizibili. Iar Andrei Pleşu face din plin asta, fiindcă, la zeflemeaua sa televizată la adresa încălzirii climei, o adaugă obstinat pe cea scrisă, tocmai în volumul amintit.

Culmea încălzirii globale: troiene locale pe strada Paris
„Trebuie gândit global şi acţionat local” – spunea R. Dubois, rostind un principiu valabil în medicina umană şi deopotrivă în „medicina” Terrei. Iată însă că Andrei Pleşu, stând în fotoliu cu pătura pe genunchi, îl contrazice „dăştept” în eseul Frica, prin argumente locale de criză dâmboviţeană: „De mare succes se bucură, de pildă, «încălzirea globală». Dârdâim sub nămeţi, alunecăm pe gheaţă, nu ne mai putem deszăpezi trotuarele şi automobilele, dar citim terorizaţi despre inflamaţia generală în care vom sucomba curând. Vom muri de cald, ne vom trezi cu Polul Nord în cana de cafea şi cu Fram ursul polar în curte.” Fără îndoială că băşcăliile, îngrijorările şi fricile sunt după abilităţi şi „facultăţi”: unii se sperie numai de mersul pe jos, de nămeţi, de gheaţa – culmea obrăzniciei! – lunecoasă şi de automobilul blocat. Alţii dimpotrivă: de gazele produse de automobilul care circulă continuu, purtând sedentarii în măruntaie.

Plimbarea ursului spre rai
Dacă judecăţile citate ar fi fost emise la vreo bodegă de Nicolae Guţă, cu siguranţă că manelistul nu s-ar fi numărat printre notoriii criticaţi de mine. Cum dintre erudiţii care îl curtaseră pe Băsescu, Andrei Pleşu părea a fi singurul cu profundă credinţă în Cel de Sus, ieftina băşcălie din aceste fraze tipărite – trădând ignoranţă în materie de mediu şi asfaltofilă indiferenţă la adresa semenilor săi întru Domnul – m-a lăsat mască. Filosoful nu înţelege că global înseamnă global şi că, deşi primarul de sector nu curăţă zăpada pe strada lui, ceva mai depărtişor, urşii albi nu se lasă pe fundul cănii sale de cafea, ci cad – emaciaţi şi morţi prin înec –- pe fundul oceanului arctic, tot mai dezgheţat. Asta ca să mă rezum la drama în curs a celei mai mediatizate extincţii de mamifere prin încălzirea Terrei.

Don’t worry, be happy
Nu discut aici stilul scriiturii lui Andrei Pleşu, întrucât farmecul şi adecvarea asocierilor, precum şi precizia diagnosticului diferenţial între formele prostiei omeneşti sunt certe, iar plăcerea lecturii, reală. Dar, tocmai din aceste virtuţi scriitoriceşti porneşte săgeata belferelii, care, ca un panaceu al conştiinţei, administrează anestezic în călcâiul lui Ahile până şi celui mai vigilent cititor, conservând astfel una dintre feţele prostiei. Cum adică „feţele prostiei”, într-o carte care promite „frumuseţi uitate”? ar putea întreba cineva. Ei bine, aici e capcana, fiindcă autorul, după ce incizează cu bisturiul amărăciunii sprinţare pe mai toţi idioţii neamului, după ce scrie cu poftă despre lehamite şi cu lehamite despre pofte, refuză să prevadă „diferitele primejdii, orori şi catastrofe”. Ba mai mult: întorcându-şi faţa de la ele, recomandă şi cititorilor propria reţetă anesteziantă – cea cu vinuri paradiziace, păstrăvi fripţi, cremşnituri, femei frumoase, inteligente şi tigri albi, convins că „şarpanta lumii încă ţine”. Ratând astfel prilejul trecerii sale din ceata îngerilor erudiţi în ceata lui Havel.

Stilul este omul însuşi
Eram elev când am produs primele mele apeluri şi proteste scrise. Aflasem că râul Sebeş urma să fie oprit de barajul unei hidrocentrale. Panicat, înţelesesem că „râul meu” urma să fie confiscat şi nu puteam accepta. Scrisorile mele au pornit din Sebeşelul nesfârşitelor vacanţe spre Titus Popovici, Paul Decei şi Ionel Pop, primii doi fiind şi „oameni cu funcţii”, pe care îi imploram „să facă ceva”. Şi, deşi toţi aceşti corifei ai pescuitului, vânătorii şi scrisului de inspiraţie halieutico-cinegetică aveau aceeaşi simţire, nu au putut face nimic. Iar mai târziu, când i-am cunoscut personal, am zâmbit cu tristeţe şi unii şi alţii, la amintirea acelor misive naive. Peste răul fizic pe care l-am încercat când, brusc, albia tumultuosului meu râu a secat, voi trece acum, spre a nu trezi, prin melancolii şi patetism, vehemenţele literaţilor de salon şi ale criticilor literari. Râurile de munte care urmau să împartă aceeaşi soartă aveau să fie însă numeroase, semn al unui timp straniu. Cu aparatul foto am alergat apoi prin munţi, convins că nimeni şi nimic nu îmi va putea confisca bucuria sezoanelor: primăvara cocoşii de munte, toamna cerbii şi caprele negre. Acum ştiu bine: nu era la mijloc cine ştie ce performanţă fotografică – sculele mele de atunci având limitele lor – cât întâlnirea cu viaţa. Cu cea sălbatică, deopotrivă. A trebuit să vină anul 1989 spre a constata că libertatea omului înseamnă, aici şi aiurea, lipsă de măsură şi lăcomie şi, prin ele, condamnarea la strâmtoare şi moarte a necuvântătoarele de tot felul. Adică şi a oamenilor care tac. Toate astea, e drept, nu se văd însă de pe trotuarele Bucureştiului.

Despre frumuseţea ce se cere apărată: viaţa
De îndată ce, scriind Despre frumuseţile uitate ale vieţii, Andrei Pleşu se bucură că pe lângă mâncarea gustoasă, undeva departe, există în lume şi tigri albi, faptul dovedeşte că este nu numai un rafinat gurmand, ci şi un gingaş informat. Iată de ce, dacă ar privi în ograda ţării, el ar putea avea surpriza să constate că, schimbând turnul de fildeş cu cel de pământ, acesta din urmă este mai înalt şi mai generos. De la înălţimea lui ar putea vedea, de pildă, că mai aproape de el decât tigrii albi – şi, în general, mai aproape decât orice tigru – se află piscuri şi creste carpatine asfaltate inutil pe bani publici, invadate de „investiţii” şi betonări ghiolbane, râuri pure ucise în draci de hidrocentralele private ale baronilor locali, munţi întregi dezgoliţi cu drujba, izvoare şi albii împuţite de fosele septice ale pensiunilor şi nenumărate alte rele „progresiste”. Şi, dacă tot e atât de sensibil la fauna de talia tigrului, ar putea constata că banalii urşi din Carpaţi nu mai au unde se retrage de atâţia dezvoltatori, vânători, pubele, regi ai asfaltului, culegători de zmeură, schituri ortodox-rentabile, off-roaderi, ATV-işti şi turişti de volan şi că dramele de pe strada Paris – de la poluarea fonică, la cea de eşapament şi, în general, umană – au cuprins şi ucid zilnic sihăstriile. Singurele locuri dumnezeieşti unde vulturii, păstrăvii, urşii , ba chiar şi filosofii consumatori de fineţuri culinare, se mai pot simţi în largul lor.
TIGRII ALBI3
foto: Nicolae Dărămuș

Sunt vechi, domnule!
„Stelele clipesc întruna / Călătoare-n infinit. / Ceru-i luminos şi luna / Chiar acum a răsărit. / Peste-a nopţii feerie / Adie vântul încetinel. / Compunând o poezie / Gândul meu zboară catre el!! / Totul doarme prins de vraje / Farmec blând misterios / Numai eu mai stau de straje / Ah, cât este de frumos!” – scria Topârceanu în parodia O domnişoară de pension: Misterul nopţii, dovadă că reţeta şi meteahna fericirii cu orice preţ recomandate nu sunt originale.

Scurt acces de optimism
Nu ştiu dacă imaginaţia îmi joacă feste, dar mă întreb cum ar fi ca într-o bună zi, folosindu-şi autoritatea, să-l văd pe Andrei Pleşu pe râul Capra din Făgăraş, protestând împotriva uciderii apelor de munte prin hidrocentralele private ale unor nesătui infractori onorabili? La fel mă întreb cum ar fi să îl văd în DN 66A din Retezat, protestând cot la cot cu prietenul meu, Gabriel Păun, împotriva „drumului Băsescu”. Certamente, pentru toţi românii, un drum absolut idiot. Nu ştiu… Pesemne că profunda sa credinţă în Cel de Sus mă face să cred că ar putea deveni şi apărătorul lucrării Sale. Dacă nu cu pieptul în calea buldozerelor, măcar prin abţinere de la a linişti lumea prin scriitură. Pe tema mediului, cel puţin.

Revista Kamikaze, septembrie 2011

Textul de mai sus face parte din volumul “INOCENȚII MARII TERORI”.
Puteți achiziționa cartea accesând linkul: http://alexandriapublishinghouse.ro/product/inocentii-marii-terori/

Cu îngăduinţă despre ţânţari

Cu îngăduinţă despre ţânţari

„Pentru a şti să scrii, trebuie să fi citit, iar pentru a şti să citeşti trebuie să ştii să trăieşti.” Guy Debord

CU INGADUINTA 2m
foto: Nicolae Dărămuș
Atunci nu aş fi crezut în ruptul capului că peste puţină vreme îmi voi face mea culpa. Faptul nu înseamnă că mă şi scuz în vreun fel, motivându-mi greşeala prin foamea mea de civism autentic, cea care mă făcuse să iau – în pustiul civic românesc generator de miraje – ţânţarul drept armăsar.
„Domnule Dărămuş, trebuie făcut ceva!… O acţiune de plantare, ştiu eu? Să zicem «Bucureştiul verde»…” – sunase propunerea pe care mi-o făcuse H.-R. Patapievici, după ce îi telefonasem spre a-l felicita pentru felul în care îl apărase pe Traian Ungureanu in revista Litere, arte idei, când omul fusese îndepărtat de la postul de radio BBC. Cu acest prilej am aflat că, sub asaltul betoanelor, în „Micul Paris” spaţiile verzi se reduceau de la o zi la alta, aerul devenind tot mai irespirabil .
Onorat, l-am luat în serios şi m-am pus pe treabă. De la Direcţia Silvică Suceava mi s-au promis 5000 de puieţi mari – mesteacăn, salcâm şi tei – asigurându-mi-se şi transportul spre Bucureşti. Am găsit în capitală şi o parte din voluntarii necesari acţiunii şi, printr-o epistolă dactilografiată – era în urmă cu vreo 7-8 ani, poate mai mult – i-am comunicat că sunt gata de acţiune; el, uzând de notorietate, urmând să se ocupe de formalităţi şi de amplasarea arborilor. Nici un răspuns. Am mai trimis o epistolă, urmată de aceeaşi tăcere. La telefon nu am mai apelat, fiindcă am înţeles: mersesem cu credulitatea prea departe. Ceea ce cu gura părea uşor, cu mâna se dovedea pesemne de nefăcut.
L-am întâlnit apoi în standul TVR, la ediţia din acelaşi an a Târgului de Carte „Bookarest”. Ca scriitor şi realizator al emisiunii „Idei în libertate” ce se afla, H.-R. Patapievici răspundea întrebărilor şi sugestiilor telespectatorilor săi, acum prezenţi în sală. Televiziunea fiind publică, iar ideile libere, ce mi- am spus? Se va fi speriat omul de lopată şi hîrleţ, având mână fină, dar din gură nu are cum să ocolească munca „pro natura”. Drept care i-am sugerat să abordeze cândva în emisiunea sa, cu invitaţi adecvaţi, şi tematica ecologică, mult prea ignorată la noi – ce subiect cultural!, de la literatură la filme –, eu venind cu exemple dramatice ale realităţii româneşti. Oarecum ironic şi plictisit mi-a răspuns că emisiunea sa este una de cultură, elitistă, că nu şi-o poate ocupa tocmai cu ecologie, problemele mediului fiind numai o chestiune de societate civilă şi de integrare europeană. Ultima urmând să le rezolve şi pe acestea, însă doar atunci când va fi momentul.
Cum de la Gabriel Liiceanu ştiam că Patapievici este un adevărat Kierkegaard – „bucureştean” sau „al României”, nu mai sunt sigur –, nu m-am lăsat: îi trebuia pesemne românului o pildă culturală pe măsura gândirii danezului. I-am oferit-o pe loc. Iat-o, cu nădejdea că, aflat la loc de-a pururi cu verdeaţă, Sadoveanu îmi va ierta rezumatul scriiturii sale.
Zice-se că, ajuns în Asia, Alexandru Macedon fusese oaspetele unei populaţii care trăia după legea iubirii. Acolo asistase la judecarea unei pricini stranii: un om vânduse o postată de pământ altuia şi cumpărătorul găsise o comoară. Noul proprietar voia să înapoieze comoara fiindcă el nu cumpărase şi ce era în pământ, iar vânzătorul îi refuza oferta. Uimit, cuceritorul a explicat că în lumea sa civilizată, lucrurile se întâmplă invers. Ba mai mult, dacă împricinaţii nu se înjunghie, îi ucide împăratul, care le ia comoara. Tare s-a mirat judecătorul primitiv, întrebând: „Şi într-o asemenea ţară plouă? Într-o asemenea ţară, soarele încălzeşte? Pământul îşi dă roada? Nu bat molime pe cei răi şi sângeroşi? Nu cad trăsniţi proştii şi nelegiuiţii?” Alexandru Macedon i-a spus însă că totul este ok. „Înţeleg, a spus judecătorul. Înţelepciunea lui Dumnezeu e nemărginită, ca şi bunătatea lui; Dumnezeu dă acolo belşugul pământului, căci în acele ţări trăiesc şi animale necuvântătoare.” Publicul a aplaudat. Pe Kierkegaardul nostru pilda l-a lăsat rece şi, cu un zâmbet îngăduitor, a cerut asistenţei din sală altă întrebare.
Paul Claudel spunea că nu vorbele au făcut Odiseea, ci Odiseea a făcut vorbele, subliniind condiţia obligatorie a scriitorului-cetăţean: aceea de a poseda un vast bagaj experimental, pe lângă talent exersat şi vocabular firesc; întrucât doar aşa scriitorul creează operă, sădind şi învăţătură. Dacă notoriii erudiţi ai României actuale păcătuiesc cu inocenţă prin ceva, aceasta nu este lipsa vorbelor, ci lipsa propriilor „odisee”. Aceşti magazioneri ai rastelurilor cu vorbe, trăindu-şi imaginar şi frustrant odiseele de garsonieră, se metamorfozează din când în când în revizorii oficiali ai civismului românesc. Netrăiţi, atunci când sunt confruntaţi cu gravele probleme ale mediului, tocmai orizontul propriilor garsoniere – acoperit cu tomuri – îi împiedică să zărească orizontul.
CU INGADUINTA 1m
foto: Nicolae Dărămuș

Jurnalul Naţional, 20 mai 2012

Textul de mai sus face parte din volumul “INOCENȚII MARII TERORI”.
Puteți achiziționa cartea accesând linkul: http://alexandriapublishinghouse.ro/product/inocentii-marii-terori/

Explicaţie pentru fanii de elită

Explicaţie pentru fanii de elită

EXPLICATIE PENTRU FANII.FOTO 1
foto: Nicolae Dărămuș
Vrând-nevrând nu sunt original: „simt enorm şi văd monstruos”. Ce? Că România nu mai este a mea. Ba mai mult, că ea nu mai prea există.
Ţineţi minte, cei mai tomnatici, cum începea manualul de limba latină a anilor ’60 prin „In patria nostra multae silvae sunt, que bestiis abundant”? Iată că astăzi pădurile s-au împuţinat, fiarele lor deopotrivă, iar „patria nostra” a rămas cam fără patrimoniu natural şi resurse, bestiile adevărate fiind intra muros şi mereu la cârmă. Suntem – cum ar zice Václav Havel – în plină primejdie, oroare şi catastrofă. Or, de aici mi se naşte întrebarea: ce fel de oameni au fost cei care – asumându-şi după 1989 statutul de elite intelectuale – nu au văzut la timp, ca o Casandră, primejdia, oroarea şi catastrofa? Mă tem că nu au fost intelectuali, ci numai nişte notorii erudiţi.
Dacă nu o dată, fie direct, fie prin misive şi prin texte din presă, am încercat să atenţionez „farurile” poporului asupra unei priorităţi acceptate de toţi liderii naţiunilor care contează – sănătatea mediului – asta a fost întrucât sunt încredinţat că unde viaţă „nu e, nimic nu e”. Nici chiar elite: filosofi, scriitori şi… oameni de afaceri. Pentru a pricepe asta, măcar primele două categorii ar fi trebuit să nu mai confunde buna intenţie cu bunăvoinţa, făcând şi deosebirea între „viziunea vizuinii” şi viziune. Erori în care s-au aflat îndelung şi călătorii de la clasa întâi a Titanicului în scufundare. Dacă elitelor de pe Titanic le lipsea informaţia despre stricăciunea vasului pe care benchetuiau, pretinsele elite româneşti nu au nici o scuză pentru întoarcerea feţei de la tragica evoluţie a mediului, fiind în mare măsură responsabile de somnul şi eternul „după ploaie chepeneag” al României.
Din nefericire, notoriii erudiţi aflaţi în spaţiul public – curtând flatant puterea politică de dreapta, ignorantă şi agresivă – au fost mereu dominaţi de propriul ego hipertrofiat într- atât încât vanitatea lor îmbrăca până şi haina modestiei opace. Obsedaţi de „literatura personală”, de „proza memorialistică şi epistolară” şi terorizaţi de gândul că încă nu şi-au scris „toate cărţile” (inclusiv cele de bucate, cele despre extaz, „de ce iubim femeile” şi jurnalele „intime”), că nu au dat „totul”, aceşti „bărbăţei de elită” s-au mulţumit cu exclamaţii sporadice de revizori oficiali ai civismului şi, condamnând în gura mare comunismul, au fost bucuroşi că în „capitalismul de cumetrie” au putut, graţie atributului, să îşi vadă obsesiile tipărite în tiraje rentabile. Preferând aşadar mai degrabă să se arate decât să arate, preferând cunoştinţele şi savantlâcul, adevăratei cunoaşteri.
Ei sunt “humanitrăistarii”: câţiva prosperi scriitori promovaţi mercantil de editura Humanitas. Inşi cu o memorie excelentă, cultivaţi şi ridicaţi prin obstinat şi pasionat studiu propriu, însă netrăiţi, dobândind din cauza succesului – fapt şocant şi nesperat pentru ei, cei dinainte de ’89 – un comportament de parvenit, marcat de suficienţă şi de lipsa generozităţii. Cel care, adăugat comportamentului grobian al adevăraţilor parveniţi din topurile de miliardari, a grevat şi grevează încă România.
Îmbătaţi de gloria de a fi în centrul atenţiei, ei au ignorat faptul că la rostirile şi scrierile lor se uită dezorientaţii bine intenţionaţi, cei care nu s-au năruit spre tabloide, spre manelele lui Guţă şi poşetele Columbencei şi, complăcându-se în rolul de învăţători, şi-au condus mulţimile de fani spre căldurica unor „vizuini” placide, unde nu există nimic din ceea ce, de acolo, nu se vede.
Faptul că la această oră 20 de şcoli din Franţa poartă numele lui Yann Arthus Bertrand, autorul filmului-avertizare Home, şi fondatorul organizaţiei ecologice Goodplanet, spune multe despre ora exactă a adevăratelor naţiuni, luminate de conştiinţe generoase şi mereu atente. Iarăşi Franţa asta nesuferită, iarăşi Parisul! – ar putea exclama un patriot. Da… Eterna noastră „soeur aînée”, unde nu degeaba un bun tâmplar, absolvent al Şcolii de Arte Frumoase din foarte “Micul Paris”, a devenit Brâncuşi… Loc în care, pripăşindu-se, şi alţi mioritici s-au pomenit Cioran, Ionesco, Eliade.
Trebuie să mărturisesc: am recidivat în presă la adresa „humanitrăistarilor” numai după recidivele lor. Căci dacă notoriii erudiţi s-ar abţine în public de la „superioare” consideraţii la adresa „elitelor ecologice” – cum, ironic, îi numesc ei pe conştienţii „pro natura” – la adresa ecologiei şi vieţii sălbatice, ar fi bine. Şi fiecare dintre ei, tăcând măcar, „filosof ar rămâne”. Însă, deşi pare- se că domniile lor au văzut Lucrarea Celui de Sus, natura, cam numai de pe trotuare şi poteci păltinişene măturate, nu se pot stăpâni. Trebuie să se manifeste, uzând cu orice prilej de percepţia colectivistă asupra elitei întrupate de propriile lor persoane, întrucât, trebuie să o spun: atât, de pildă, la Gura Humorului unde locuiesc acum, cât şi în Clujul natal unde mă întorc adesea, condiţia inconturnabilă care te înalţă din postura de provincial, este să citeşti Pleşu, Patapievici şi Liiceanu şi să le frecventezi conferinţele. Îi citeşti, ai respirat cu ei aerul aceleiaşi săli?…Te-ai scos. Că eşti profesor, vidanjor, medic, mezelar, informatician sau piţipoancă, devii şi tu oleacă de elită şi, însuşindu-ţi părerile eruditului preferat, poţi emite şi tu eronate opinii avizate. Că „…doar a zis şi Pleşu”.
Tocmai fiindcă „boierii minţii” şi-au expus în mod repetat dispreţul faţă de îngrijorările „pro natura” şi drama ecologică a Terrei – unii desfiinţând-o vehement cu argumente liberale, economice, „moderne”, umaniste, adică strict antropocentriste – am socotit că, totuşi, cazuistica lor merită atenţie. Fiindcă prin atitudinea lor au contribuit substanţial la distrugerea „vizuinii” naţionale. A ţărişoarei adică. Despre nocivitatea acestei optici de pitic a cuvântat sintetic şi un orientat ales, Shimon Perez: „Trebuie să îi învăţăm pe copiii noştri nu istoria trecutului, ci istoria viitorului.”
ONU avertizează că în anul 2030, dacă societatea va evolua în aceleaşi sens şi ritmuri de consumism acerb şi o rată a natalităţii de 6.000.000 de nou-născuţi pe lună , populaţia Terrei se va hrăni preponderent cu insecte; populaţia umană, fireşte, ceilalţi fraţi întru Domnul fiind demult făcuţi cârnaţi, de la colibri şi sardele, la turmele de gnu ale Africii.
Cum comunismul a murit, iar în România a fost şi condamnat cu ajutorul pomenitelor elite care l-au înfierat cu intelectuală mânie, este limpede că spre clătitele cu greieri şi furnici ale anului 2030 ne va conduce capitalismul triumfător. În frunte cu adepţii săi arghirofili: erudiţii de dreapta şi plutocraţii de succes.
Cei care se vor trezi la timp cu siguranţă vor purcede neîntârziat la „condamnarea capitalismului”. Condiţie în care capitaliştii mai rămân singura problemă.
Probabil că Terra va sfârşi cândva înghiţită de vreo stea, dacă nu cumva, până atunci, un asteroid gigantic o va scuti vremelnic de actualele forme de viaţă. Nu cred însă că sub aceste ipoteze este de acceptat ca viaţa să fie prigonită şi urâţită de contemporani sub nici un pretext. Că faptul se întâmplă aici sau aiurea, răul este tot rău. De aceea nu pot privi cu detaşare de „boier al minţii” la cei care sunt îngrijoraţi de soarta semenilor mei, a celor asemănători şi – n-am să obosesc să o tot rostesc! – a celor oarecum diferiţi, îmbrăcaţi în blănuri, pene solzi, chitină şi frunze. Îngrijoraţi printre care mă număr. Şi nădăjduiesc să nu îmi fie luată drept dovadă de vanitate ipoteza că, prin unii oameni, Dumnezeu lucrează. După cum şi diavolul încearcă pesemne.
EXPLICATIE PENTRU FANII.FOTO 2
foto: Nicolae Dărămuș

Jurnalul Naţional, 23 martie 2013

Textul de mai sus face parte din volumul “INOCENȚII MARII TERORI”.
Puteți achiziționa cartea accesând linkul: http://alexandriapublishinghouse.ro/product/inocentii-marii-terori/

Terorismul individual şi Marea Teroare (III)

Terorismul individual şi Marea Teroare (III)

Ecorefugiat: de opinie şi de fapt

Creşterea de dragul creşterii este «ideologia» celulei canceroase
(Edward Abbey)

„Era un om cu totul remarcabil: muncea 18 ore pe zi” şi „Nimic şi nimeni nu-l putea opri: tot ce-şi punea în minte reuşea” – sunt două dintre laudele rostite la televizor de notabilităţi ale presei, patronatului şi culturii române, la adresa unui afacerist. Aflat în clasamentul Forbes 500 de miliardari şi supranumit „regele mezelurilor”, omul decedase într-un accident nautic produs de viteză. Bătrânul actor Ion Dichiseanu subliniase şi generozitatea mortului, aşa cum o pricepea el: „Mă surprindea de fiecare dată când îmi trimitea coşuri întregi cu mezeluri produse la fabrica lui”, iar alt actor, Mircea Diaconu, viitor ministru al culturii, afirma că întreprinzătorul fusese un „om deosebit”, fiindcă venea la spectacolele teatrului Nottara ţinute la Călăraşi, orăşelul unde „regele mezelurilor” trona; faptul îndreptăţindu-mă să cred că şi în cazul său aterogenul coş cu şunci a avut un important rol spiritual.
Detaliile insignifiante şi picante ale biografiei defunctului, ţinând pagina întâi a jurnalelor de ştiri, conturau personalitatea unui banal absolut: om din categoria „băieţilor buni”, „dăştepţi”, „de viaţă”, a „iubitorilor de adrenalină”, cu căsnicii multiple şi copii naturali nerecunoscuţi. Altfel spus, „un om de succes”, după toate canoanele actualităţii, care substituie valoare prin preţ, confundând-o cu notorietatea.
Am cunoscut astfel de afacerişti apucaţi şi oricât m-aş strădui să văd în ei „deosebitul”, „remarcabilul” – în sensul pozitiv – nu reuşesc. Nu reuşesc să văd nici generozitatea care, însemnând bun simţ, măsură şi discreţie, este rară şi de nepreţuit, pe când mila făloasă, singura de care ei sunt în stare, lipsită fiind de aceste atribute, este frecventă şi amarnic de ieftină.
Gravă este însă convingerea opiniei publice că dacă „nimic şi nimeni” nu poate opri pe un astfel de întreprinzător, care reuşeşte „tot ce-şi pune în minte”, faptul este de absolută laudă.
Dacă într-un cabinet de psihiatrie un astfel de comportament conturează medicului un diagnostic serios ce reclamă, pe lângă izolarea individului, şi o terapie medicamentoasă de urgenţă, iată că în tumultul capitalismului triumfător – unde noile toxice „patron”, „sfânta proprietate”, „locuri de muncă”, „concurenţă”, „profit” şi „investiţie” sunt panacee – cei intoxicaţi cu ele devin, din bolnavi cu capul, exponenţi ai sănătăţii mintale, ai reuşitei şi ai idealului colectiv. Stilul lor de viaţă însă – şubrezindu-le trupul sau ucigându-l brusc – dovedeşte fără tăgadă boala minţii lor care, permeabilă la orice năzărire aducătoare de profit, imagine şi adrenalină, nu iartă.
Dacă boala nu i-ar ierta strict pe proprii săi infectaţi, rândurile acestea nu ar fi fost scrise. Din nefericire boala roade şi în afara trupului, întrucât terenul pe care acţionează aceasta devine, ca într-un experiment decerebrat, discreţionar şi crud, ţara cu toate ale sale – „fiinţe vii, lucruri neînsufleţite, şesuri, munţi şi ape” – cum, atât de complet, sugera chipul Pământului, scriitorul Ionel Pop. Iar pentru îmbolnăvirea asta, doar indiferenţa şi ignoranţa socială poartă vina.
De ani de zile, politicienii şi baronii locali ai României investesc: pocesc oraşele, betonează arabilul şi asfaltează sălbăticiile montane. Mai nou, pe râurile de munte, declarate pe vremuri „fond rezervat de interes republican, destinat reproducerii păstrăvului”, ei îşi amplasează hidrocentralele private. Tot ei intermediază cu investitorii străini „exploatarea oportunităţilor”: zăcăminte aurifere, autostrăzi scumpe şi implanturi industriale alungate din alte părţi de lume, cum sunt coloşii mâncători de pădure Kronospan, Schweighofer și Egger, aflaţi în posesia „regilor lemnului” mort.
TERORISMUL3 FOTO1
foto: Nicolae Dărămuș
„Nici una dintre dispoziţiile prezentei carte nu trebuie să fie interpretată ca implicând vreun drept de a desfăşura orice activitate sau de a îndeplini orice act îndreptat împotriva oricăruia dintre drepturile şi libertăţile recunoscute prin prezenta cartă”, scrie în ignoratul articol 54 al Cartei Drepturilor Fundamentale ale Uniunii Europene, intitulat „Interzicerea abuzului de drept”. Aşadar, o acţiune în interesul privat al oricui, nu poate prejudicia interesul comunitar, cel patrimonial şi nici pe fiinţa care trăieşte cu măsură.
Nu demult am urcat în Suhard voind să ajung pe vârful Omului: un pisc maiestuos şi curat, ridicându-şi creştetul la 1932 de metri, acoperit cu afiniş şi bujor de munte, printre cohorte de jnepeni. Deopotrivă un loc în care văzusem, nu o dată, cerbii şi ciutele stăpâne. Ceasul târziu m-a întors însă din drum. Atunci, exact pe vârful privit prin binoclu, s-a ivit jeepul unui „adrenalienat”. Cred că Cel de Sus ne-a păzit pe toţi. Dacă m-aş fi aflat acolo, sau aş fi fost mai aproape, la apariţia şoferului ce strivea sub roţi liniştea şi afinişurile, l-aş fi abordat ferm, explicându-i că face rău, chiar dacă este pe proprietatea sa. Şi, dacă prostanul s-ar fi isterizat în vreun fel, cu siguranţă că mi-aş fi asumat riscul unei lecţii dure, precum şi consecinţele juridice ale acesteia.
TERORISMUL3 FOTO2
foto: Nicolae Dărămuș

Jurnalul Naţional, 6 octombrie 2011

Textul de mai sus face parte din volumul “INOCENȚII MARII TERORI”.
Puteți achiziționa cartea accesând linkul: http://alexandriapublishinghouse.ro/product/inocentii-marii-terori/

Terorismul individual și Marea Teroare (II)

Terorismul individual și Marea Teroare (II)

Aux armes, citoyens !

Un patriot trebuie să fie oricând gata de a-şi apăra patria împotriva propriului guvern.
(Edward Abbey)

„Spuneţi-mi, domnule, ce aţi face dacă cineva ar intra la dumneavoastră în curte şi…”, sunase întrebarea reporterului, peste care răspunsul intervievatului s-a prăvălit amarnic şi pripit, cu saliva lui cu tot: „Îi dau în cap!”.
TERORISMUL IND2FOTO1
foto: Nicolae Dărămuș
„Domnul” era unul dintre acei indivizi de la ţară, trăiţi prost, degajând aerul calicului de crâşmă, uscat, îmbătrânit devreme, cu dinţii răriţi şi trupul împuţinat, oricând gata de gâlceavă. Tipul zurbagiului care stârneşte şi o încasează. Iar dialogul televizat se purta pe uliţa unui sat românesc prin 2006, la o zi-două după ce ministrul de atunci al Agriculturii, liberalul Gheorghe Flutur, pledase – tot pe la ceva televiziune umilă – pentru împrejmuirea proprietăţilor agro-forestiere şi pentru apărarea acestora de către proprietar „prin orice mijloace”. Fără tăgadă – căci Vox populi, vox Dei! – glasul poporului ieşit din cârciumă confirmase inspiraţia „vizionarului” Gheorghe a’ lu’ Flutur din Botoşana, iar faptul că necunoscutul intrat în ogradă ar fi cerut un pahar cu apă, s-ar fi adăpostit dinaintea unui agresor ori de o haită de câini nu a mai contat. După cum nu a contat nici ipotetica bulibăşeală juridică generată de eventualitatea că inocentul refugiat – atacat de proprietar – l-ar fi pocnit el în moalele capului, mai iute fiind de mână şi aflându-se într-o neprevăzută autoapărare.
În 19 iulie 2011, Jurnalul Naţional titra: „Ministrul Agriculturii – despre dreptul ţăranilor de a împuşca hoţul” şi relata că ministrul în funcţie, Valeriu Tabără, susţine dreptul „de apărare a proprietăţilor cu arma în mână, după model american”. Funcţionarul public rostind în acelaşi interviu şi în devălmăşie, ziceri „neaoş-sapienţiale” despre sărăcie, Dumnezeu care „ a dat” şi binefacerile plantelor modificate genetic.
Despre ce plimbă degeaba sub căciulă o seamă de miniştri spun totul privirile lor, felul în care calcă, modul în care zac pe ei hainele. Chiar şi felul în care le viermuiesc buzele, întrucât gura spune multe, înainte ca aceştia măcar să o deschidă. De aceea nu avusesem mari pretenţii de la cei doi demnitari, observând nu o dată cum, de sub pantalonii costumului lor Armani, le iese opinca de gumă. Oameni care, deşi proveniţi din praful uliţei, păreau să fi uitat bunul simţ şi măsura satului, şocaţi, ca orice calic ajuns, chiar de ce şi „cine” au ajuns, îmbrăţişând la grămadă „valorile capitalismului”, fără a mai observa că tocmai capitalismul a înlocuit inconturnabil valoarea prin preţ. Care, nici când înseamnă viaţă, nu e prea mare pentru un buzunar proaspăt burduşit.
Despre proprietatea privată, care „este sfântă”, i-am auzit vorbind nu o dată pe primitivii exponenţi ai neoliberalismului, mai nou, al celui românesc. Pripiţi şi inculţi, aceşti amatori de politică s-au năruit cu lăcomie de sărăntoc, într-un concept anacronic şi nociv, generatorul uriaşei crize capitaliste care, din 1929 şi până astăzi, nu a făcut decât să gâfâie, ameliorându-şi vremelnic simptomele fatale prin ocuparea teritoriilor cu resurse; fie prin războaie „pacificatoare” exportând democraţie, fie prin integrarea unor ţări „utile” în uniuni statale cu pretenţii de panaceu.
Făcându-şi spectaculos cruce prin biserici televizate, neoliberalii opincii de gumă clamează la microfoane principiul „restitutio in integrum” şi sfinţenia proprietăţii private, cu gândul doar la marea lor proprietate. Îngrijoraţi de averile strânse, majoritatea rupte din patrimoniul ţării: păduri, luciuri de apă, fonduri de vânătoare, resurse petroliere şi minereuri, neoliberalii opincii de gumă – asemenea unui păianjen angoasat, cu ochi bulbucaţi şi picioare lungi, posesiv răşchirate asupra avutului – se tem de hoţi, căci „hoţul strigă hoţii”.
Am mai spus-o, ştiu, dar adevărul acesta trebuie mereu rostit: majoritatea marilor vechi averi, făurite în „îngereasca” şi mult invocata Românie interbelică sau mai înainte, s-au născut precum în romanul Baltagul, unealta fiind mânuită cu manşete albe. Aşa cum se iscă ele şi în contemporaneitate.
Doritori să poată ucide legal pe orice flămând care ar lua doi pepeni din „sfânta” lor proprietate, noii îmbogăţiţi strigă însă populist despre dreptul ţăranului de a-şi împuşca vecinul lipsit. La fel cum au făcut-o şi atunci când, sub presiunea lobbyului străin şi a banilor foştilor mari proprietari – urmaşi ai grofilor şi ai unor nesătule familii cu ştaif – tot dreptul plebeului, la proprietate de data asta (firească până la o anume limită), a fost scos în faţă, sub el ascunzându-se însă retrocedarea marilor proprietăţi. Şi în vreme ce plebeii îmbătrânesc şi mor prin judecăţi, fără a-şi redobândi măruntele posesii, magnaţii prosperă.
Aşa au ajuns cele 100.000 de hectare de teren arabil din Ardeal în posesia urmaşilor baronului Bánffy, Munţii Retezat în proprietatea urmaşelor grofului Kendeffy, aflate în Ungaria şi Austria, şi zecile de mii de hectare de codru ale judeţului Neamţ sub pulpana unui prinţ bătrân, fabricant de cosmeticale prin Elveţia, mare vânător şi lingău al găştilor puterii de la Bucureşti. Ultimul dând pădurea românească spre exploatare firmei de ecoterorism legal Schweighofer din Austria. Şi exemplele pot continua cu Universitatea Harvard, posesoarea a 60.000 de hectare de arborete carpatine. Totul însemnând că românii născuţi între timp din familii fără mari proprietăţi trebuie să rămână eterne slugi cu simbrie pe moşiile urmaşilor bogaţi, fără a avea dreptul la patrimoniu şi patrie. Nişte străini în propria ţară, terorizaţi de legi făcute de sărăntocii neoliberali care ştiau că, umblând cu „mierea” patriei, ceva se va lipi şi de unghiile lor murdare.
ACT KENDEFFY, 1
ACT KENDEFFY 2
Spre deosebire de fireasca proprietate privată asupra arabilului, care fără om nu rodeşte, proprietatea discreţionară asupra patrimoniului natural – practic, asupra marilor ecosisteme vitale, garantul vieţii – este faţa cea mai întunecată a Marii Terori globalizate. Nocivă ţării şi nocivă Terrei. Este motivul pentru care, la ceasul prezent al umanităţii, patriotismul planetar se impune, fiindcă la această scară acţionează asupra Vieţii teroarea de acum.
Şi, dacă pentru un pepene furat de pe „sfânta” proprietate privată, proprietarul va avea dreptul de a-l ucide pe flămând, atunci pentru uciderea operei Celui de Sus – un codru doborât, un râu de munte bântuit de hidrocentrale private sau pentru vânarea cu deşănţare a faunei, toate proprietate a patriei şi a Terrei – foarte probabil că adevăraţii patrioţi vor pune şi ei mâna pe arme, spre a le apăra de cei îmbuibaţi.
Fiindcă tot mai mulţi sunt cetăţenii Terrei care, de la o zi la alta, se trezesc fără dezinteresatul lor drept de a mai regăsi şi păşi printr-un peisaj ştiut, de a simţi în palme şuvoiul înspumat al unui râu cu păstrăvi, ori de a vibra, în dimineţi arse de brumă, sub buciumul nunţilor de cerbi. „Corola de minuni a lumii” are acută nevoie de apărători hotărâţi.
TERORISMUL IND.2 FOTO2
foto: Nicolae Dărămuș

Jurnalul Naţional, 10 august 2011

Textul de mai sus face parte din volumul “INOCENȚII MARII TERORI”.
Puteți achiziționa cartea accesând linkul: http://alexandriapublishinghouse.ro/product/inocentii-marii-terori/

Terorismul individual și Marea Teroare (I)

Terorismul individual și Marea Teroare (I)

Anders Behring Breivik: criminal şi dezechilibrat? Da. Dar nu nebun.

Norvegianul Breivik este un criminal şi, după legea ţării sale, va plăti. Neîndoios, prea puţin pentru răul făcut unor inconştienţi. Căci a lua viaţa – orice formă de viaţă! – este un păcat de neiertat.
Asupra nebuniei sale – pe care o diagnostichează zglobiu, ca între vecine, tot felul de indivizi liberi şi dezlegaţi, de la analişti politici la jurnalişti şi psihologi – am mari îndoieli. Nu mă îndoiesc deloc însă de riscul acestei catalogări: a-l declara nebun doar fiindcă este criminal, axând analizele pe omor şi „bifând” cazul fără a aprofunda cu sinceritate, detaşare şi seriozitate maximă cauzele care l-au împins la crimă, înseamnă a ignora şi perpetua exact aceste cauze. Care, nu peste multă vreme, vor determina pe un alt terorist individual să ucidă.
Nu e destul a înfiera o crimă, cum nu e suficient a înfiera un cancer. Fiindcă numai diagnosticarea şi înlăturarea cauzelor pot genera prevenirea oricărei boli. A trupului sau a societăţii. Periodicitatea apariţiei teroriştilor izolaţi dovedeşte acest adevăr, dar frivolitatea judecăţilor publice majoritare, centrate pe picanterii criminalistice, pare să arate că omenirea încă nu s-a săturat de crime.
Realitatea aceasta este inconturnabilă, iar întoarcerea feţei de la ea va costa în viitor nenumărate vieţi, întrucât terorismul individual nu este decât arma celor neauziţi, adesea morali însă fără de putere, care – ori vrem, ori nu vrem – există. Am spus „arma celor fără de putere”, însă nu slabi şi nici nebuni. Iar cauzele pomenite sunt întrupate în cotidianul şi acceptatul „terorism legal”, săvârşit cu manşete albe: Terorismul Puterii. Cel care, anulând bunul simţ şi adevăratele precepte ale Credinţei – fie ea creştină, islamică sau buddhistă – ne condamnă pe toţi la a suporta Marea Teroare .
Chipul acesteia – de la războaiele „democratice” pentru petrol (cu mii de „victime colaterale”) la despădurirea Terrei, de la mareele negre ce ucid oceanul la alimentele toxice din hipermarketuri, de la vulgarele parade gay la rentabilele întreprinderi comerciale ale desfrâului, de la reclamele prosteşti la ofertele hiperconsumismului (şi lista „drepturilor” unor oameni asupra oamenilor şi asupra Terrei poate continua) – este cel care, terorizându-ne cu familiaritate, ne condamnă la acceptarea propriei distrugeri, cu resemnarea oricărui organism viu, invadat treptat şi învăţat zilnic cu propriul cancer.
Ea, Marea Teroare globalizată, este cea care, golind democraţia de virtuţile sale fundamentale, a transformat-o într-o simplă unealtă ce slujeşte bogăţia însăşi, pe cei puţini şi lacomi, prezentaţi astăzi drept noii idoli şi stăpânii necondiţionaţi ai mulţimilor flămânde, întristate, angoasate şi, în cele din urmă, ucise în mormântul cât o planetă, aflată în agonie şi ea.

TERORISMUL INDIVIDUAL1,2
foto: Nicolae Dărămuș

Că Breivik este un dezechilibrat psihic este adevărat. Pe cât de adevărată este şi confuzia pe care palavragiii din mass-media o fac şi o propagă iresponsabil: cum că a fi dezechilibrat e totuna cu a fi nebun. Or, diferenţa este una uriaşă, iar dovada o face – printre multe altele – asumarea crimelor sale, pe care el însuşi le cataloghează drept „oribile, dar necesare”, precum şi a pedepsei de la care nu s-a sustras în nici un fel. Nici măcar sinucigându-se.
Învăţaţi cu nebunii lor banali – asasinii de femei bătrâne, violatorii de copii, sinucigaşii pentru datorii, nesătuii şi calicii din politică, cu toţii expresii comune ale Marii Terori – palavragiii micului ecran şi robii telecomenzii cred că a fi echilibrat în ziua de azi este o virtute. Că înseamnă a nu ceda nici unei crize, a avea „stomacul tare”: „stomacul tare” cu care se mândresc liderii de partid, cei care – cuprinşi de adevărata nebunie – nu roşesc, nu pălesc şi nu au insomnii pentru nimic, devenind în ochii publicului „normalii” acestui timp şi propovăduitorii inconştienţei legalizate. Dezechilibrul lui Breivik însă, un individ cu „stomac slab”, provine exact de la refuzul inconştienţei.
Cauzele dezechilibrului lui Breivik sunt însă deopotrivă cauzele dezechilibrului cotidian al multora dintre noi. Aflate peste tot în jur, ele ne marchează schizoid existenţa: una vorbim acasă, între „ai noştri” şi alta în public. Ne oripilăm la paradele gay – cu manifestări stradale explicit sexuale, vulgare şi agresive peste măsură – însă murmurăm despre ei că sunt doar „diferiţi” şi suntem bucuroşi când nişte tineri curaţi şi ordonaţi, tot în stradă, scandează împotriva lor îndemnuri creştine. Ne revoltăm mocnit când aflăm că firmele Schweighofer, Egger şi Kronospan ucid pădurile României, conduse de cozi te topor autohtone, însă tăcem resemnaţi, spunându-ne că „suntem prea mici”, „nu are rost”, „ţara e pierdută”, „lumea e pierdută”.
În zilele de după atentatele de la Oslo și Utoya, pe internet a fost postată o reclamă la dulciuri, adresată copiilor: doi tineri fac sex explicit până când, din penisul masculului care ejaculează, o jerbă de bomboane colorate ţâşneşte spre gura avidă a femelei. După care, brusc, pe ecran apare numele firmei producătoare. Mărturisesc: nu aş fi fost deloc deranjat dacă patronul acesteia s-ar fi aflat printre victimele de pe Utoya. Într-adevăr lumea pare pierdută. Pierdută de cine? Doar de unul ca Anders Behring Breivik?
Marea Teroare globalizată ne impune totul: ce să rostim, ce să mâncăm, cât să muncim, cum şi de ce trebuie să fim fericiţi. Ea ne impune minciuna, tăcerea şi, cinic, tot ea ne oferă refugiul.
Adică tratarea dezechilibrului cu alcool, cannabis, anxiolitice, hipnotice, mâncare cu E-uri şi, mai ales, imbecilizante „distracţii”. Dezechilibratul Anders Behring Breivik a refuzat refugiul. Doar că, om fiind şi mult prea singur, a greşit: spre a salva „cele zece porunci”, a călcat amarnic una dintre ele.
Pe postul B1 TV, sub bagheta unui soi de jurnalist pe nume Turcescu, au fiert mărgica despre Breivik două „autorităţi”: Ion Cristoiu, care, mărunţel, a tras o limbă zeflemitoare, zicând că vinovat pentru crimele din Norvegia este preşedintele Traian Băsescu, şi marele Alex Ştefănescu. Foarte mare la propriu şi ca grădinar. Calitate în care criticul a explicat telespectatorilor că Breivik este asemenea unui castravete care creşte anapoda, strâmb şi pocit. După care a subliniat lipsa de logică a acestuia care, iată, deşi se declarase antiislamist, omorâse creştini norvegieni. Ca şi cum, dacă ar fi omorât islamici ar fi fost ceva mai ok… Marele Alex Ştefănescu nu înţelegea nici simbolistica omorului lui Breivik: pe insula Utoya se aflau inconştienţii „lupi tineri” ai unui partid politic, viitori promotori ai Marii Terori în Norvegia.
A fi creştin şi antiislamic este identic cu a fi islamist şi anticreştin. Dezechilibraţi de Marea Teroare globalizată, oamenii încă se învinuiesc reciproc, deşi lumina nu e departe. Dacă însă, ignorându-i-se mereu cauzele, terorismul individual va lovi vreodată într-un cătun din Apuseni, Siberia sau Laponia, asta va însemna ca Marea Teroare a învins pe Terra iremediabil.

TERORISMUL INDIVIDUAL 1,1
foto: Nicolae Dărămuș

Jurnalul Naţional, 28 iulie 2011

Textul de mai sus face parte din volumul “INOCENȚII MARII TERORI”.
Puteți achiziționa cartea accesând linkul: http://alexandriapublishinghouse.ro/product/inocentii-marii-terori/

Ţine-ţi gura, măcar acum, Jamie Oliver!

Ţine-ţi gura, măcar acum, Jamie Oliver!

TINE-TI GURA2
foto: Nicolae Dărămuș

Probabil că îi voi dezamăgi pe mulţi: nu sunt fan Jamie Oliver.
Cu orice risc, trebuie să îmi recunosc handicapul: nu reuşesc să privesc „performanţele” acestui bucătar din unghiul unui gurmand şi nici al celui care, lipsit de imaginaţie, vrea să îşi îmbogăţească neapărat paleta de reţete culinare cu sturlubaticele improvizaţii ale acestui simpăticuţ şi tupeist guraliv, care, cu părul vâlvoi, ştergându-şi la repezeală degetele de bluginşi, subliniază că ceapa se pune la foc înaintea ardeiului, apăsând cuvintele de parcă în joc e soarta omenirii; ca apoi să se spele pe mâini direct cu sucul de lămâie pe care îl serveşte oaspeţilor peste somon. Pesemne că unele reminiscenţe ale medicului care am fost mă fac să contorizez involuntar nenumăratele vicii de igienă ale flăcăului, fapt ce nu se întâmplă şi la maeştrii bucătari, mult mai pricepuţi şi, tocmai de aceea, mult mai discreţi.
Am fost tentat să scriu despre Jamie mai demult, atunci când declara unui ziar că se va duce la vânătoare de crocodili, undeva în America de Sud sau în Africa. Scopul călătoriei sale cinegetice – subliniat cu mândră voioşie dinaintea presei – era aprovizionarea congelatoarelor proprii cu carne de crocodil sălbatic, din care el urma să compună nişte feluri de mâncare pe cât de sofisticate, pe atât de scumpe. Nu îi trebuia lui Jamie carnea crocodililor de fermă, rezultată din sacrificarea acestora pentru piele. Nu! Jamie voia crocodil sălbatic, hrănit natural, crocodil de la mama lui, natura şi – zic eu – nu cred că l-ar fi deranjat nici dacă printre exemplarele doborâte s-ar fi aflat chiar unul îngrăşat cu carne de om. Fireşte, de om indigen, cât mai negru.
Tot în acel articol el mărturisea că e prieten cu un tânăr bucătar român. Acesta, la rândul său, îşi clama competenţele în prepararea cu meşteşug a labei de urs, de unde am dedus faptul că, înaintea altor subţirimi spirituale, pe cei doi i-a apropiat dragostea pentru banii scoşi, prin propriile restaurante, din gătirea şi vânzarea cărnii sălbăticiunilor exotice sau aflate în extincţie care, se ştie, fac deliciul snobilor bogaţi.
Luat cu treburi mai interesante am uitat de Jamie până în zilele trecute când, tot din presă, am aflat că bucătăraşul cel viteaz a lansat pe Twitter mesajul: „E timpul să acţionăm dur împotriva acestor idioţi!” Mulţumindu-se până acum să îşi dea cu presupusul asupra problemelor globale ale pătrunjelului, coriandrului şi untului cu mărar, dintr-o dată glasul lui Jamie s-a ridicat cu mult peste aburul bucătăriei, condamnând golanii care de o săptămână terorizau Londra. Cum de nu a făcut-o mai devreme? Răspunsul e simplu: în primele patru zile ale revoltei periferizaţilor din Marea Britanie, el, personal, nu avusese nici o pagubă. Când însă restaurantul său din Birmingham’s Bullring – având 270 de locuri şi două stele Michelin – a fost vandalizat, brusc s-a trezit cetăţeanul din bucătarul Oli care, pe lângă îndemnul amintit, constata: „E timpul să ne recuperăm ţara din mâinile lor”; nădăjduind pesemne că, odată cu ţara, îşi va recupera şi el restaurantul din mâna flămânzilor ajunşi infractori.
Ţintind de data asta infractorii cu manşete albe, înainte ca Jamie Oliver să le rostească, cele două îndemnuri mi-au venit în minte nu o dată în ultimii douăzeci de ani, de când asist la vandalizarea pădurilor carpatine. Văduvite de arbori – prin gigantice firme străine conduse de cozi de topor româneşti cu diplome de silvicultor – şi jefuite de sălbăticiuni cu trofee râvnite de plutocraţii lumii, pădurile şi locuitorii lor mor discret, fără să strige la infractorii bogaţi care la ucid. Da, „e timpul să acţionăm dur împotriva acestor idioţi!” şi „să ne recuperăm ţara din mâinile lor”!
În vreme ce în Somalia foametea îşi arăta irepresibil colţii, ONU declara cu îngrijorare că, la această oră, o treime din hrana produsă pe plan mondial se aruncă la gunoi. Foarte probabil că faptul se întâmplă la fel în toată „lumea civilizată”, fie că pubela cu bunătăţi se află la Paris, Washington sau la Londra, deşi 500.000 de copii somalezi sunt în pragul morţii prin înfometare.
În Somalia însă deşertul şi foametea nu au survenit întâmplător.
Înainte de cel de al doilea război mondial, Somalia încă era în mare parte acoperită cu păduri. Stăpânită pe rând în secolul trecut de englezi, francezi şi italieni, ţara a fost spoliată de resurse – inclusiv de cele ale ecosistemului forestier – de către toţi stăpânii săi vremelnici. Astăzi pădurile ocupă abia ceva peste 1% din teritoriul ţării transformate astfel într-un mormânt arid, dar independent. De aici, ca şi din alte locuri ale Terrei, unde – în numele globalizării şi al democraţiei – resursele sunt jefuite de infractori onorabili, ecorefugiaţii pleacă. Cei mai mulţi, firesc, călătoresc spre azurul capitalelor fostelor imperii coloniale: Paris, Madrid, Bruxelles, Roma, Londra… Sunt oraşe în care o treime din mâncare se aruncă la gunoi, unde o vor găsi ei.
„Este clar că în societatea noastră există lucruri foarte greşite”, declara îngrijorat de violenţele stradale premierul britanic David Cameron, lăsând a se înţelege că toleranţa sistemului a fost prea mare faţă de infractorii săraci. Fără îndoială că vandalizatorii şi hoţii trebuie pedepsiţi legal. Să fie toleranţa singura greşeală şi represiunea singura soluţie? Mă îndoiesc. Fiindcă revolta de acum a periferizaţilor din Marea Britanie, precum şi ce a celor din Parisul anului 2005 nu sunt decât semne locale ale viitoarei răscoale globale din satul planetar, împotriva bogaţilor fără de măsură ai lumii.
TINE-TI GURA1
foto: Nicolae Dărămuș

Jurnalul Naţional, 21 august 2011

Textul de mai sus face parte din volumul “INOCENȚII MARII TERORI”.
Puteți achiziționa cartea accesând linkul: http://alexandriapublishinghouse.ro/product/inocentii-marii-terori/

Suntem pe Arcă!

Suntem pe Arcă!

SUNTEM PE ARCA 1m
foto: Nicolae Dărămuș

Cândva demult, spre a salva şi omul, Noe ascultase doar cuvântul Domnului. Fără să ştie, aplicase „Carta Drepturilor şi Libertăţilor Biodiversităţii”, luând pe arca salvatoare „din toate animalele”, „din toate târâtoarele”, „din păsările cerului” şi „din tot trupul” câte două, „parte bărbătească şi parte femeiască”, spre a li se păstra „soiul pe tot pământul”. Pentru toate, tot la porunca Domnului, Noe încărcase şi mâncare din belşug pe corabia vieţii, mâncare găsită şi muncită cu pricepere şi măsură, netrecându-i nicidecum prin minte să îi ucidă pe drum – după nevoi şi pofte omeneşti – pe unii dintre „pasageri”, spre a-i face cârnaţi, de pildă, îndestulându-şi numai familia. Săturând doar oamenii adică.
Asta fusese însă demult.
Dacă astăzi, înaintea unui ipotetic potop, un Noe modern ar încărca o arcă a salvării după capul său şi după legi, cu siguranţă că, mult mai informat fiind, va uza de Carta Drepturilor şi Libertăţilor Omului. Iar faptul i-ar putea irosi în cele din urmă eforturile şi bunele intenţii.
Fără îndoială că primele locuri – cele mai bune, pe puntea superioară, fireşte – ar fi ocupate de cei care, având mult aur, s-ar vârî în faţă, sub protecţia unor indivizi cu arme sofisticate şi eficace, îndreptate o vreme ca din neglijenţă chiar spre salvator. Alte locuri ar avea necondiţionat tocmai indivizii cu armele, păzind deopotrivă valizele cu aur ale celor dintâi. Scaune garantate ar avea şi câte o pereche de homosexuali, pentru a li se păstra „soiul pe tot pământul” şi pentru a fi politically corect. Să nu uit! Și câtorva fotbalişti, cu amante cu tot – toate, manechine – li s-ar asigura fără dubii transportul. Mai apoi, corabia s-ar umple cu alţi „humanoizi”, nemairămânând loc pentru necuvântătoare. La plecare, panicaţi, nenumăraţi bipezi pauperi şi disperaţi s-ar agăţa de marginea punţilor, de lanţul ancorei, de cârmă şi probabil că vasul s-ar răsturna, scufundându-se.
Dacă totuşi, suprapopulată şi trosnind din toate încheieturile, arca ar ajunge la un liman, oamenii „salvaţi” vor constata că, deşi mulţi la un loc, sunt singuri. Că Pământul, populat doar cu ei, este pustiu.
Posesorii de aur şi arme vor vedea că, oricât aur ar oferi şi oricât ar ameninţa în jur, nu au cum şi de unde cumpăra şi dobândi umbra unui arbore verde sau un pahar cu apă limpede, deşi în jur e plin de apă. Şi cine ştie? Poate că s-ar ucide între ei, chiar pentru un pahar cu apă.
Atunci, modernul Noe, înţelegând în sfârşit că fusese manipulat, într-un ultim acces de etică, pesemne că şi-ar tăia venele. Asta e doar o supoziţie, fiindcă pe Pământ întotdeauna există o alternativă practică la demnitate.
SUNTEM PE ARCA 2m
foto: Nicolae Dărămuș
O femeie bătrână din ţinutul Dornelor mi-a încredinţat cândva o zicătoare. Ea suna astfel: „De cum ai intrat în păduri, ai şi scăpat de colţii lupului.” Maxima savantă şi mult mai cunoscută „Homo hominis lupus” era în sfârşit completată: salvarea era „în păduri”. Iar pădurile nu însemnau doar arbori, codru, ci natura însăşi. Întreagă şi sănătoasă, hrănindu-ne şi adăpostindu-ne pe toţi. Adică „tot trupul” cel salvat de Noe demult.

Jurnalul Naţional, 19 decembrie 2010

Textul de mai sus face parte din volumul “INOCENȚII MARII TERORI”.
Puteți achiziționa cartea accesând linkul: http://alexandriapublishinghouse.ro/product/inocentii-marii-terori/

Avatar, Kaczynski şi dilema noastră

Avatar, Kaczynski şi dilema noastră

AVATAR, KACZYNSKI
foto: Nicolae Dărămuș
Faptul că a fost înmormântat mă obligă la meditaţie asupra conceptelor de umanism, umanitate, violenţă, democraţie, moarte şi ecologie. „Înmormântat”, adică închis pe viaţă, fără drept la „vorbitor”. Dar, să mă explic totuşi.
Când nesătuii de pe Terra fură zi de zi, cu acte în regulă, prin legi, ordonanţe şi „politici de dezvoltare”, chiar suportul vieţii – pădurile făcute cherestea, apele poluate, arabilul betonat, aerul carbonizat şi plin de gaze cu efect de seră, oceanul infestat de scurgerile de petrol etc. – ei distrug viaţa. O fac clamând progresul, manipulând conştiinţe şi destine. Pentru bani, ei săvârşesc un atentat la viaţa noastră, la dreptul la viaţă al copiilor noştri, al tuturor celor lăsaţi de Dumnezeu pe Pământ. Tot ei îi plătesc pe inconştienţii savanţi, posesorii ştiinţei pure, spre a le făuri uneltele. Cele cu care, exploatând resursele, aceşti nesătui ucid Terra şi ne ucid pe noi, cei care trăim din economii şi pe cei care, şi mai cu măsură decât noi, se mulţumesc doar cu ierburi, cu polenul florilor, cu roua şi lumina.
Faptul este posibil fiindcă savanţii progresului, în ciuda imenselor cunoştinţe, adesea nu posedă cunoaşterea. Cea născută din lecturi fundamentale, din meditaţie şi, mai ales, din credinţa în Cel de Sus şi în frăţia cu ceilalţi: „fiinţe vii, lucruri neînsufleţite, şesuri şi munţi şi ape” – cum scria Ionel Pop.
Închişi pe viaţă în laboratoare, aceşti cercetători nu pricep că progresul, absolut ca ştiinţă pură şi scule, nu este nici pe departe unul spiritual. Implicit sunt vinovaţi pentru Marele Rău, fiindcă astăzi, când informaţia nu e privilegiu ci un fapt inevitabil, nu au nici o scuză pentru inconştienţa cu care îl zămislesc zilnic în eprubete, ca pe propriul lor copil. Căci Marele Rău, de la bomba atomică la polietilena ubicuă şi deşeurile nucleare care ucid oceanul – ce listă infinită! – s-a născut numai din cercetare şi din aplicaţia imorală a rezultatelor sale.
Am scris-o nu odată: inteligenţii deschid drumuri şi proştii umblă pe ele. Sprinţarii proşti ai progresului, urmaţi de gloatele desculţe.
Ted Kaczynski, cel supranumit„Unabomber”, a înţeles acest oribil mecanism, crud şi subtil. Nu fusese nici primul, nici singurul care l-a înţeles. Un mecanism lipsit de scrupule, „natural” la cei mai mulţi oameni. Şi a vrut să arate lumii că savanţii nu îşi folosesc nobil şi generos darul lui Dumnezeu: inteligenţa. A făcut însă o greşeală: a folosit violenţa. A ucis cu bombe câţiva inteligenţi lipsiţi de cunoaştere. Aici se naşte dilema celor care încearcă, de pe margine, prin mijloace democratice, reducerea răului.
Poate că sunteţi unul dintre cei care fac asta chiar acum.
„Cuvântul” nostru, întrupat în apeluri, memorii, în texte de presă şi proteste stradale, se loveşte etern de surzenia celor care decid şi perpetuează răul. Altcumva spus, rugilor noastre paşnice, ei le opun faptele lor violente. Extrem de violente! Fiindcă uciderea Terrei – a pădurilor, aerului, apelor, faunei – sunt violente fapte legiferate. Crime scuzate aşadar prin nişte hârtii. Or, chiar şi pentru un mărunt iepure, nu contează faptul că glontele care îl ucide este autorizat. El, oricum, moare. Şi, la scară geologică, la fel de brusc moare Terra.
Deosebirea dintre ce a făcut Kaczynski şi crima marilor lacomi ai Pământului o fac dimensiunea şi cinismul. Ucigaşii planetei ucid totul pentru bani. Ted Kaczynski a ucis câţiva „indirect vinovaţi”, pentru o idee luminoasă. La ora actuală, este închis pe viaţă, fără drept la „vorbitor”. A acţionat, plăteşte. Establishmentul a reacţionat.
El cunoscuse însă eşecul „cuvântului” şi a răspuns marii violenţe legale săvârşite împotriva vieţii printr-o mai mică violenţă, ilegală şi „punctuală”. A opus „bombelor progresului” câteva bombiţe artizanale. Odioase şi ele. A opus „bombelor economice” care ucid legal milioane de oameni, de animale, de plante, a opus rentabililor agenţi exfoliatori, folosiţi mai întâi în jungla Vietnamului, a opus monştrilor ucigători în masă, reclamelor şi consumismului, nişte nimicuri, tot ucigătoare. A adăugat neputinţei „cuvântului”, semnul exclamării sale.
Kaczynski a vrut să înţelegem că drumul e greşit, asumându-şi riscul demonstraţiei. Acum este închis pe viaţă. Noi suntem liberi şi în viaţă, dar nu facem nimic pentru viaţă.
Întrebările sunt: unde a greşit Ted Kaczynski? Şi, dacă a greşit, ce am învăţat şi care este soluţia ? Care este răspunsul nostru la marea violenţă şi crimă, săvârşite cu acte în regulă de către nesătuii Terrei? Căci nu mai avem timp. Să ne pregătim din economii sicriele, aşteptând ca profitul nesătuilor, ucigând totul, să ne ucidă?
Filmul Avatar răspunde acestor întrebări.

Jurnalul Naţional, 16 ianuarie 2011

Textul de mai sus face parte din volumul “INOCENȚII MARII TERORI”.
Puteți achiziționa cartea accesând linkul: http://alexandriapublishinghouse.ro/product/inocentii-marii-terori/

Mare vânător, mare drujbist

Mare vânător, mare drujbist

Aşa cum merg lucrurile, nu m-ar mira ca într-o bună zi să citesc în presă despre cel mai mare drujbist al lumii. Foarte probabil că individul va fi arătat publicului pozând glorios lângă un copac bătrân, retezat şi gros cât înălţimea „sportivului”, care ţine în mână o foarte modernă drujbă. Astăzi, când performanţa nu mai prea are de a face cu morala, cu talentul şi abilităţile omului, când banii impun „performerul” şi, deopotrivă, ciudăţenia „recordului”, ipoteza celui mai mare drujbist al lumii nu îmi pare deloc absurdă.
Premergător, „specialiştii” silvici plătiţi vor umbla prin pădurile lumii, spre a găsi arborele-gigant, îl vor măsura, nota pe GPS şi îl vor raporta superiorilor. Contra cost şi în condiţii de maximă siguranţă şi confort, firma organizatoare va transporta până la poalele copacului pe bogătaşul care îi va oferi cel mai bun preţ iar acesta, înarmat cu un fierăstrău mecanic de ultimă generaţie, va doborî colosul verde, după un formal instructaj de protecţie a muncii.
Va urma tăierea unei felii circulare din arbore – cât mai spre baza acestuia, unde grosimea este maximă – şi atârnarea acesteia pe peretele vilei individului sau pe cel expoziţional. Medaliile nu vor întârzia. Tot contra cost, reporterii şi fotografii vor roi admirativ în jurul insului care va simţi, în sfârşit, că este „deosebit”. Apoi, în interviuri, va vorbi despre riscurile la care s-a expus în sălbăticie, căci oricând ar fi putut fi strivit de căderea tulpinii şi va declara că este gata să doboare – la figurat şi la propriu – un nou record. Bineînţeles, la o altă specie vegetală. Va vorbi cu emfază despre faptul că drujba sa de campion nu se înjoseşte cu fagi, mesteceni, sălcii, meri şi pruni – care sunt pe toate drumurile, fiind accesibili drujbiştilor de rând –, el căutând numai specii rare, aflate pe cale de dispariţie în ţinuturi exotice.
Între timp, „specialiştii” vor fi fost luat deja drumul codrilor, spre a descoperi un nou matusalem verde, demn de moarte sub mâna călăului de elită. Faptul că, de la o vreme, arborii-record vor fi tot mai subţiri şi mai rari nu va conta. Întotdeauna un trunchi va fi mai gros decât majoritatea celorlalţi, chiar dacă, cu timpul, el nu va întrece dimensiunea omului sau a piciorului său. „Cel mai mare ” – arbore mort, drujbist, campion – va exista şi va fi scos în lumina reflectoarelor, deşi el va fi tot mai mic.
Dovada incontestabilă că exact aşa merg treburile o fac vânătoarea comercială actuală, „performanţa” şi exponentul viu al acesteia: „marele vânător”.
MARE VANATOR1
foto: Nicolae Dărămuș
Exact după canoanele descrise, la această oră mai mult decât oricând în istorie, îmbogăţitul – dornic de a fi diferit de gloata banalilor din Top Forbes 500 – plăteşte şi este purtat în faţa victimei pe care o ucide cu o armă tare şi, obligatoriu, scumpă. Între el şi munteanul din vechime care – din necesitate şi cu frica-n sân – prin zăpadă sau tină, lua urma vierului sau a ursului, trăgând asupra lor cu flinta „capsieră” ce scuipa plumbii imprecis şi riscant, diferenţa de performanţă este uriaşă. După cum tot uriaşă este şi diferenţa dintre arivistul cu armă şi braconierul ţăran de azi, cel care îşi face puşca în beci, „la pilă” şi vânează, mânat de primitivă patimă şi nevoi spre a aduce – la o casă pauperă, de cele mai multe ori – un mistreţ din care nu iroseşte nici copitele.
În ambele situaţii, plebeul sărac este bărbat faţă de mondenul plutocrat care ucide purtat pe braţe, se laudă în gura mare şi „merge mai departe”, spre un cont bancar şi mai şi, ce-i asigură cumpărarea unui trofeu cinegetic şi mai şi. Elefantul, leul, leopardul, puma, jaguarul, antilopele şi bivolul Africii, ursul alb, ursul grizzly şi cerbul sunt printre speciile mereu râvnite şi ucise de el care, de departe, dispreţuieşte iepurele şi vânarea acestuia. El „practică” strict la „vânat mare” şi o spune răspicat, ca să se ştie cu ce fiare are el de a face şi, mai ales, spre a informa publicul despre virilitatea sa. Aceasta rezultând şi din enumerarea armelor posedate, toate „de firmă”, având calibre foarte mari.
Instalatorul meu este vânător. Are o singură puşcă, veche, cu ţevi „lisse”, juxtapuse. Mai mult o ţine în dulap, sub lacăt. Iese rar, la iepuri, „că dintr-ăştia-s destui”. O face de vreo două-trei ori pe an. Fără armă l-am întâlnit însă adesea, hălăduind prin păduri şi pe margini de râu. Ascultând, văzând. Îi râd ochii atunci când îmi povesteşte despre culorile frunzişurilor ori despre vietăţile ce i-au ieşit în cale. Împarte sălbăticiunile în două categorii, pe criterii personale, estetice şi de vanitate, în care gingăşia, măreţia şi vigoarea făpturilor primează. De aceea vânează iepuri, dar n-ar slobozi glonţul, Doamne fereşte, într-un cerb, o căprioară, un urs sau în cocoşul de munte. „Cum să omori aşa ceva?! Îi păcat de neiertat! Şi apoi, ce să faci cu ele? Le strici degeaba!” sunt argumentele sale.
MARE VANATOR2
foto: Nicolae Dărămuș
Ascultându-l, înţelegi lesne că diferenţa dintre cei doi vânători nu o fac doar banii.

Jurnalul Naţional, 1 ianuarie 2012

Textul de mai sus face parte din volumul “INOCENȚII MARII TERORI”.
Puteți achiziționa cartea accesând linkul: http://alexandriapublishinghouse.ro/product/inocentii-marii-terori/