Poteca era bătută de amar de ani. Se închega doar înainte de-a ieși-n poiană, din împletirea altor firișoare umblate ce urcau versantul. În lutul ei, după ploi, îi găseam urmele mari cât o bască, degajând blândețe din forma lor rotundă, tivită cu gropițe înșiruite precum mărgelele: amintirea trecerii unor degete bondoace. Vârful ghearelor curbate, împungând pământul la nici două degete mai în față, nu-mi ducea însă gândul decât la ceea ce erau: niște unelte folositoare.
Trecerea sub cer îi era scurtă. Prea scurtă pentru o fotografie bună. Îi vedeam silueta masivă oprită la adăpostul cetinilor, unde, minute-n șir părea să-și facă curaj, pășind în dreapta și-n stânga, uitându-se în toate părțile. Știam însă că nu curajul îi lipsea lui, ci doar prudența-i era dascăl. Abia când liniștea era deplină, netulburată nici măcar de ciripit de păsări, ieșea hotărât, învolburându-se asemenea unui înalt val cafeniu, spre desișul de zmeură.
foto: Nicolae Dărămuș
Sosisem devreme. De la furca pâraielor trăsesem anevoie pe clină o buturugă putredă. I-am așezat-o în drum, la ieșirea dintre molizi. Cu siguranță, mi-am spus, când o va vedea – căci sălbăticiunile țin minte detaliile locului – fie o va ocoli, fie se va opri să cerceteze noutatea. Și atunci, aparatul meu va trage o ”rafală”.
Nu m-am înșelat… Ajuns în preajma cioatei, și-a ferit o clipă capul, ca de miros străin, apoi, ca tras cu ața, și-a ridicat nasul spre putregai. Umerii i s-au aplecat ușor și, cu gâtul întins, a înțepenit adulmecând. Nările descoperiseră exact locul de unde, cu mâna stângă, ținusem strâns povara lemnului. Privirea îi trăda însă neliniștea: acolo fusese omul. S-a tras într-o parte și, dintr-o dată, a țâșnit grăbit prin strâmtoarea luminii.
foto: Nicolae Dărămuș
17 ianuarie 2016
Recent Comments