Păreau să fie un el și o ea, frați, socotind după alură, purtări și anotimp. Pe creștetul lui se ițeau, ca două cucuie rebele acoperite de blană, viitoarele cornițe cât degetarul. Ieșiseră din codru depărtișor, în diagonala poienii. N-avea rost să încerc apropierea, fiindcă terenul deschis, fără vreo tufă cât de mică ce mi-ar fi slujit drept adăpost, m-ar fi trădat.
Am rămas îndărătul molidului și binoclul mi-a oferit detaliile spectacolului; căci, privită de aproape, o căprioară care paște chiar e ”un spectacol”. Boticul delicat, chemat și mânat de tainice semne și semnale – pornite din ierburi, din calicele florilor, din ”amintirile” părinților – plutea ras cu pajiștea, părând mereu a face mofturi, spre a ciupi de ici, de colo, pe alese și cu o nesfârșită sfială, frunze cât unghia, vârfuri de tulpini fragede, câte-o floare translucidă; alcătuiri vegetale pe măsura fragilei făpturi, tot ele întrupând pentru ochiul omenesc – mereu grăbit și învățat să vadă la grămadă – doar iarbă.
Plonjat în clipă, abia când silueta tinerelului mi-a ocupat cu totul lentilele, am înțeles cât e de aproape. Ca și alteori, puterea intenției – nu e vorbă goală! – lucrase. Am ridicat aparatul la ochi și, pe când să declanșez, telefonul din buzunar a prins să cânte. Cum tocmai pășea, căpriorul a rămas cu piciorul în aer, privindu-mă: blândă statuie a grației uimite.
foto: Nicolae Dărămuș
Așa ceva nu mai auzise… Aparatul țăcănea stins, în vreme ce, asemenea sălbăticiunii, timpul meu se oprise. Așa e întotdeauna înăuntrul vrăjii: câștigi secunde de viață, în vreme ce pentru mulți alții Pământul se rotește.
Telefonul a tăcut, căpriorul a pășit ajungându-și din urmă surata, iar timpul și-a reluat curgerea.
foto: Nicolae Dărămuș
28 ianuarie 2016
Recent Comments