foto: Nicolae Dărămuș
Capcana strălucea răcoros, asemenea întregului hățiș de ierburi pe care dimineața, complice cu roua și Soarele, mi le așternuse la picioare. Umblam alegând locul, atent să nu stric efemerele arhitecturi fluide, ce îmbrăcau în argint formele vieții.
El sta nemișcat, numai ochi pesemne, așteptând clipa primelor zumzete, însemnând tot atâtea prilejuri de pradă. N-am voit sa-i stric lucrătura și nici să-l tulbur… M-am aplecat, plonjând cu obiectivul în lumea lui. Abia atunci am văzut minunea… Se putea ca și el să fi înțepenit tot de uimire: sute de lacrimi perfecte, oglindind cerul si pămîntul, adevărate universuri miniaturale, se născuseră în mrejele ucigașe. Am declanșat o dată, de două ori…de zeci ce ori. Nu mă mai săturam. Controlam imaginile, eram bucuros și totuși mai voiam altele, ca să fiu sigur.
Văzându-le, un bun prieten m-a întrebat: ” Ai observat că roua s-a prins aproape numai pe firele circulare ale pânzei?” Observasem, însă nu m-am întrebat de ce. „Ei bine – a continuat el – minunea se datorează faptului că numai aceste fire sunt lipicioase… Cele radiare, nu. De aceea, atunci când aleargă, păianjenul pășește strict pe drumurile drepte, pe spițele rețelei, spre a nu cădea în propria capcană”.
Explicația lui m-a umplut de o nouă admirație pentru Marea Lucrare : câtă coordonare, câtă precizie putea avea ființa asta, spre a-și stăpâni cele opt picioare, în scurtimea goanei sale de prădător perfect!… Peste puțin timp, un biolog m-a informat mai precis. Prietenul meu se înșela. Toate firele sunt lipicioase, doar că picioarele vânătorului sunt ”unse” cu o secreție antiaderentă.
Oricare ar fi adevărul, cu bocancii, cu roțile, cu șenilele, cu betonul, cu asfaltul sau cu…pliciul, revoltător de lesne strivim „corola de minuni a lumii”.

28 ianuarie 2016