Starea de contemplare – proprie omului vechi, dar atât de uitată de cel modern – se trezește-n ultimul atunci când privește o fotografie ”de natură”. Supraviețuind între asfalt și betoane, imaginea vieții sălbatice – pe hârtie sau mai adesea virtuală – îi poate constitui un ”drog” la îndemână. Arbori bătrâni, largi peisaje înverzite, munți cu creștetul în nori, cascade limpezi și amețitoare al căror tunet parcă răzbate prin ecranul ordinatorului, ori animale ”drăguțe” – maternitatea acestora făcând parte din rețeta succesului fotografic – toate stârnesc o emoție bună. Iar omul e relaxat tocmai findcă ”ele există” și poate cândva le va vedea și el ”pe viu”. Cândva într-un concediu, cândva ”la pensie”… Toate sunt acolo, așeptâdu-l.
Fără a le ști povestea, uneori fotografiile pot înșela. Decupând frumosul natural din realități triste, ele induc privitorului aceeași liniște, coborând în inima sa ”raiul” unui loc, deși lucrurile stau cu totul altfel. Sunt situațiile în care clișeul ”o fotografie face cât o mie de cuvinte” eșuează.
Când soția mi-a arătat-o, eram la volan: ”Uite căprioara!… Cu doi pui… ” Am oprit.
Până mi-am scos aparatul foto, tovarășa mea – care-l are mereu pregătit – ”trăsese” câteva cadre. Cu ele aveam să rămânem, fiindcă în locul acela căprioara nu mai era ”acasă”.
Știind că oprirea unui automobil nu putea însemna ceva bun, căprioara se retrăsese.
Trecusem ”Transrarăul”, o mostră de agresiune a habitatelor sălbatice, depășită – ca dimensiuni, ilegalitate, inutilitate, imbecilitate ”progresist- civilizatorie” și costuri publice – numai de ”Transalpina”. Într-o curbă strânsă, închizând din trei părți o oază cu ierburi bune, se afla delicata mamă. Dacă i-aș fi asaltat familia tăindu-i calea prin îngustul istm verde ce o lega de codri, iezii ar fi sfârșit poate sub roțile automobilelor al căror iureș cătrănit îi înconjura. Fără să trăiască acolo, omul devenise stăpân pe locul unde, discrete și fără pretenții de stăpân, până nu demult trăiau doar necuvântătoarele.
14 februarie 2016
Recent Comments