Nu cred să ne fi despărțit mai mult de 10 pași când l-am observat. Până atunci mersesem totuși fără zgomot, rod al învățului meu cu singurătățile carpatine, unde discreția e legea dintâi; acolo adesea-mi părea că, deși sunt singur, însemn ”prea mulți”. M-am oprit scurt, înaintând de data asta ca melcul. Știam că vibrațiile solului vorbesc într-un fel aparte neamului său. Lungit în nisipul drumeagului, nu departe de stâncăriile ce vegheau râul, el aduna nemișcat căldura soarelui de august; în prag de toamnă nopțile muntelui sunt reci.
foto: Nicolae Dărămuș
Eram față-n față când, tresărind, a ridicat capul… Dormise copleșit de bine. Nemișcare… Un dialog al fricii și încrederii, arbitrat de simțuri și simțiri… Ultimele îmi spuneau că, panicat la vederea mea, avea să țâșnească precum săgeata spre adăpostul junglei de brusturi. M-am lăsat lent spre pământ, ghemuindu-mă, până când degetele au atins țărâna. De acolo, l-am țintit cu obiectivul, rabatând ecranul: aveam perspectiva șoarecelui ce-și privește dușmanul. ”Dușmanul” rămăsese însă pe loc. ”Mă mir că nu fuge… ” – i-am spus soției. ”Dimpotrivă!… Vine spre tine… E curios, bietul…” m-a informat ea, filmând întreaga scenă. Așa era…
foto: Nicolae Dărămuș
Înțepând ritmic aerul cu limba înfurcită, șarpele se apropia legănându-și capul. Degetul meu se hărnicea pe declanșator, în vreme ce ”monstrul” îmi ocupa tot mai mult cadrul. Până când, delicat, mi-a gustat lentila. S-a strecurat pe sub aparat, frecându-mi ușor dosul degetelor: o atingere vag aspră și caldă; ”rece ca șarpele” nu se adeverea. Dar nici el nu fusese ca alți șerpi… Mi-am ridicat mâna și curiosul s-a strecurat printre călcâiele mele spre zăvoi.
19 februarie 2016
Recent Comments