Stânele coborâseră de două săptămâni și golul alpin era gol… Fără oameni, fară oi și, mai ales, fără câinii ciobănești – adesea doar niște nefericiți mereu flamânzi, pe măsura stăpânilor.
Din umbrarele văii se ridica spre noi un aer aspru, ce lovea plămânii ca un cuțit de gheață, încărcat cu prospețimea geroasă a brumei. Sus, dincolo de ferăstraiele molizilor, soarele pusese peceți purpurii pe vârfuri, trezindu-le la întâlnirea cu un cer ca vioreaua; cer de frig încă… Acolo, la ceasul acela somnoros, puteam găsi cerbii. Dar, ca și-n alte iubiri, bucurie durabilă ne era nădejdea. Știam că, de îndată ce cortina cetinilor se va sparge, lăsând loc petecelor de zare, doar câțiva pași ne vor despărți de marea de lumină a culmii. Ochii vor alerga peste întinderi și, dintr-o dată, respirația va căpăta nesațul privirii. E zborul fără trufie dăruit pamântenilor.
La ieșirea în soare însă, ne-a întâmpinat un adevărat pâmântean zburător: unul căruia, pe bună dreptate, în basme îi cresc aripi. Dar, cum basmul zilei era abia la început, mugurii aripilor încă nu-i încolțiseră…
foto: Nicolae Dărămuș
Nechezând, alerga bucuros de întregul dimineții și, brusc, am simțit că-n locul acela eram doar musafiri.
Când ne-a observat, a trăpat spre noi. S-a oprit, a pornit iar. Sigur pe el, pășea încordat, semeț și vag amenințător, gata să dea piept cu oricine. Am rămas pe loc, supuși, și doar obiectivele au îndrăznit să-i calce regatul.
foto: Nicolae Dărămuș
24 martie 2016
Recent Comments