Trecuseră câteva săptămâni de când văzusem o căprioară ieșind din desișul de rogoz. Aflat în mijlocul poienii, el ocupase rotund un loc ”moale”, unde sub pasul apăsat mustea apa. Zăbovisem atunci peste un ceas în preajma postății ca peria , dar nu o văzusem intrând. Își va fi făcut acolo culcuș de zi, mi-am zis, găsind că cetatea de ierburi înalte îi putuse fi o alegere înțeleaptă. Era un adăpost în care niciun dușman n-ar fi putut pătrunde fără ca ieburile foșnitoare să-i trădeze mersul, chiar și furișat. Cât despre a o prinde – fie că ar fi îndrăznit la asta un vulpoi mai răsărit, fie vreun câine de pripas – oricare s-ar fi lăsat păgubaș , fuga devenindu-i nespornică în zidul de verdeață peste care căprioara ar fi zburat.
Mă aflam iar în poiana știută, nu departe de insula de rogoz, când două mogâldețe roșiatice se ițiră la marginea ei. Binoclul m-a lămurit: erau doi iezi.
Așadar căprioara fătase acolo și, atunci când o văzusem eu, pesemne că fusese ceasul alăptării. La adăpostul pădurii am grăbit spre ei și, aplecat cât se poate , răbduriu, pas cu pas, am înaintat. Ajuns la ierburi, m-am ridicat pe nesimțite, cu aparatul la ochi: o ”cioată” înaltă, răsărită ca prin minune acolo . ”Pruncii” însă nu-mi aveau grija: unul păștea, iar altul își făcea de joacă, țopăind și alergând de colo-colo. Din când în când flămândul îi răspundea, scurt, văzându-și însă de prânz. Prinși cu hârjoneala, nu-mi vor sesiza mersul, mi-am spus. Și am pășit înainte ca melcul. Mergea… Chiar mergea…
Scurtasem bine distanța, când jucăușul m-a observat. Am înțepenit, iar el s-a uitat lung, părând a-și uita zburdălnicia. Dar ”cioata” care eram l-a liniștit. Nu! Nu uitase de joacă… Am pornit iar, dar de data asta mișcarea – le fel de stăpânită și tăcută ca și până atunci – n-a mai scăpat ochiului ”observatorului”. Era limpede: deși îmi păruse absorbit de bucuria salturilor, noutatea apărută în peisaj îi rămăsese în memorie. Se juca, dar se juca atent. Dar nu și prudent. Ca orice copil! Și, curios tot ca un copil, a început să înainteze spre mine. Din când în când se oprea studiindu-mă nelămurit, înclina capul ”cățelește” scuturând urechile – semn de neliniște – dar nu se putea abține. Trebuia sa vadă ”ce-i”. Merita văzut…
Suflând dinspre el, vântul nu m-a trădat însă. Deși ne despărțeau doar câțiva pași, s-a liniștit cu adevărat și, arătându-mi codița, s-a îndepărtat. Era pace…
28 martie 2016
Recent Comments