Sunt nevoit să rog a fi crezut pe cuvânt. Unul ca Jung m-ar crede, însă mi-ar vorbi despre sincronicitate. Cum eu prefer altă explicație, am să povestesc doar cum a fost. Adică, adevărul gol-goluț.
Tocmai renunțasem la pescuit. Prinsesem câțiva cleni la linguriță, îi fotografiasem și râul îi înghițise la loc. Aha!… Așadar, pescuiești!… Adică necăjești peștii!… – ar putea spune un ecologist radical. Da… Recunosc și cred că păcatul aflat în stingere-mi va fi iertat. Numai cine a greșit în vreun fel știe ce greu este să renunți la vicii. Una peste alta, față de braconierul în pantaloni scurți care eram în pruncie, scos de bunica – Dumnezeu s-o odihnească ! – numai odată cu noaptea, cu infinite rugăminți, din te miri ce bulboană unde înghețam fiindcă tocmai atunci trăgea amarnic peștele, progresul este simțitor. Așadar, cu lanseta strânsă pășeam de-a lungul malului, când mi-am zis: ”Ce-ar fi să-mi iasă-n cale un «coada rândunicii»?!” Iulie putea să se milostivească de fotograf… Și l-am văzut de îndată, dansând deasupra albiei. Traversa râul spre mine, săltând prin văzduh, mereu gata s-atingă undele. Mi s-a părut că visez… Clișeul e uzat, știu, dar altul mai bun n-am. Oricum, sună mai bine decât ”am rămas perplex”… Mi-am scos aparatul. Grăbit și sceptic… Cine știe unde-și va topi zborul colorat?… Doar sa ajungă teafăr dincoace… Și a ajuns.
foto: Nicolae Dărămuș
A poposit pe primul lujer verde, exact în fața mea. La un pas. Fără îndoială, ostenit, căci râul fusese lat, nu glumă. Mai rămânea strădania mea recunoscătoare. S-a mutat mereu de pe o tijă pe alta, de pe o piatră pe alta. Blând, generos…
foto: Nicolae Dărămuș
Abia când a plecat, după neștiute minute ferice, mi-am simțit spinarea și mi-am văzut genunchii: roșii, păstrând urmele prundului.
22 iunie 2016
Recent Comments