Astăzi omul a dobândit o asemenea putere asupra lumii materiale încât într-un viitor apropiat va distruge cele mai minunate forme de viață animală și vegetală, cu excepția celor pe care le va conserva în grădini și în parcurile zoologice – Charles Darwin, 1871
Cu amintirea blândelor rumegătoare de sub Mont Blanc, am urcat în masivul Bargy. Sunt doar câteva zile de atunci…
foto: Nicolae Dărămuș
Cunoscător al ținutului încă din tinerețe, un prieten mă asigurase că, deși ”turistic”, acest munte e străbătut doar de drumeții iubitori. Mă prevenise însă că și aici numeroasele capre ibex sunt ”tolerante”: ”On peut s’approcher à dix metres d’eux”” (”Te poți apropia la zece metri de ele”) – dar că acum, toamnă fiind, s-ar putea să nu întâlnim oameni. Adăugând entuziast că într-una dintre ascensiunile sale a văzut un ”gypaète barbu” – un zăgan adică. Ce șansă! – am exclamat… și am uitat de ea; ibexul bătrân – simbolul asprimilor alpine – rămânând în continare pe soclu. Pe cel din piatră l-am găsit la locul lui, zugrăvit pe cer. O gigantică mână înfrigurată părea să-i fi albit contururile, purtând peste vârfuri un penel muiat în ger. Distant, el totuși chema și promitea… Mai urma să-i găsim statuile mișcătoare.
Străbăteam pădurea de molizi. De jos brâul ei păruse îngust, dar până la zdrențuirea lui în războiul cu pășunea piscului drumeagul se dovedi lung și pieptiș. Într-o cotitură odihnea un automobil 4X4, spre care coborau doi tineri. Erau îmbrăcați vânătorește, unul purtând carabină cu lunetă, iar celălalt un rucsac greu. În preajma mașinii am ajuns deodată. Făcându-le semn spre aparatul foto, i-am întrebat dacă văzuseră ibecși. Cel cu arma îmi zâmbi cu compasiune: ” Nu prea sunt… Doar câțiva,… puțini” . Și mi-a explicat că majoritatea ibecșilor au fost împușcați fiindcă erau bolnavi”. De ce boală suferiseră nu știa. La întrebarea dacă vânase ceva de cu dimineața, tot el mi-a răspuns afirmativ. Doborâse o capră neagră, tânără, ce se afla în rucsacul tovarășului. I-am lăsat să-și vadă de treburi și gândurile m-au năpădit… Nimerisem și aici – ca de atâtea ori, de parcă le căutam…- în locul nepotrivit și dădusem peste oameni asemenea. Dar parcă realitatea ține cont de inimă?… Și o vagă bănuială m-a-ncercat: cu vreun an în urmă citisem în presa franceză despre masacrul ibecșilor dintr-un masiv. Nu-i reținusem numele… Fusese o afacere vânătorească grasă, cu iz politic și populist. Am continuat să urcăm însă cu nădejde… Doar n-om fi nimerit noi chiar acolo! Că parcă regiunea era alta. Că nu scria de Haute Savoie… Are și autoamăgirea rostul ei. Dar mai știi?…
Când s-a deschis ochilor, golul alpin s-a arătat cu adevărat gol. Ici și colo câteva grămezi de căcăreze vechi, semn că trecuseră pe acolo, cândva, și ciopoarele de ibecși. Dar, să nu mint: locul nu era chiar gol. Atotputernicul beton armat izbucnea din ierburi, liber întreprinzătorul – proprietar al pășunii totodată – urmând să-și ridice o pensiune sau o stână ”după standarde europene”.
foto: Nicolae Dărămuș
Așadar cașcavalurile franțuzești nu dădeau semne de astenie. Mă simțeam aproape ca acasă.
Milostivindu-se de drumeți, silueta unui țap tânăr s-a ivit într-un târziu pe cleanțuri: bănuitoare statuie, abia ițindu-se din soclul auster.
foto: Nicolae Dărămuș
Ceva mai încolo a apărut și o capră. Iar obiectivul de 500 de mm n-a putut face mult; și am furat un elegant contur contre-jour.
foto: Anca Dărămuș
Un vânt iernatic tăia printre creste, era seară și la sfârșit de octombrie noaptea cade iute. Trebuia coborât. Și totuși, parcă jurnaliștii aceia cu masacrul despre Haute Savoie scriseseră…
Pe masivul Aravis, vecinul nins, apusul pusese peceți roșiatice. Deasupra văii, un vultur rotea în cercuri largi, spiralând spre miazănoapte.
foto: Anca Dărămuș
Nu mai văzusem vreodată asemenea pasăre. Câteva clipe creștetul gălbui s-a luminat sub raze și coada, asemeni unui romb rotunjit, a definit minunea: viu, vulturul bărbos se răstignise pe cer, ca o răsplată adusă speranței
foto: Anca Dărămuș
(va urma).
Recent Comments