Când m-am trezit, vuietul râului m-a pătruns încet, așa cum se topise de cu seară. Eram acolo…
Doamne, de câte ori nu mi se întâmplase asta?… Să adorm pe mal de ape repezi, cuprins în tunetul vreunei cascade ori purtat – da, purtat… – pe susurul undelor, spre a reveni la viață senin, odată cu zorii. Mereu e așa… Izbucnind de la câțiva pași, zbuciumul sonor înseamnă liniște și, mai ales, liniștire; străbătând viața, un fluid unic – întrupat sonor – își impune adevărul, gândurile se limpezesc și auzul rămâne ultima poartă spre lume. O vreme, închiși sau nu, ochii văd în altă dimensiune, până când somnul mă duce-n ea. E clipa în care auzul auzul moare și, odată cu el, dispar toate. Iar dimineata, nu știu… Nici astăzi – când deja ”am o vârstă” – nu sunt sigur asupra întâietății veștilor. Uneori – strecurată prin pânza cortului – o ceață străvezie străbate pleoapele, prin aburul destrămat făcându-și loc sunetele, alteori urechea se hărnicește spre a porni timpul, ochii deschizându-se leneși. E timpul incert când gândul leagă nădejdea nouă de amintirea zilei trecute…
Pe când noaptea înghițise creasta, din buza ei ne studiaseră două grațioase siluete întunecate. Trebuiau doar căutate, căci ziua prindea putere, prin valuri de ploaie; ploaie măruntă, țârâind moale pe frunzele întârziate.
După un ceas de urcuș, în pale de vânt iernatic se împletiră primii fulgi. Grei și uzi, dizolvând melancolia toamnei. Un plus altitudinal de doua sute de metri, cel mult, fusese de ajuns spre a ne întâlni cu iarna. Și, odată cu ea, cu caprele negre. Înoptaseră pe locul din ajun, dar ninsoarea părea să le trimită spre vreo coastă ferită.
foto: Anca Dărămuș
Ninsoarea sau… mogâldețele ce se apropiau de ele prin urzeala albă… Căci ne văzuseră. Și s-au tot dus. Așa am crezut, dar pesemne că ne și simțiseră… Gândurile. Drept care, odată cu potolirea văzduhului, le-am regăsit într-o pășune cu ierburi înalte și arse, unde încâlcitura arbuștilor părea să ascundă felurite bunătăți căprești.
foto: Nicolae Dărămuș
foto: Nicolae Dărămuș
Restul e floare la ureche… Pas cu pas, răbdarea încrederii – binecunoscuta! – ne-a dus în apropierea generoasei cămări alpine.
foto: Nicolae Dărămuș
Și nu ne-am mai săturat apăsând declanșatorul, căci zâmbetul caprelor negre e irezistibil.
foto: Nicolae Dărămuș
Recent Comments