CÂNT-DESCÂNTUL COPILĂRIEI

CÂNT-DESCÂNTUL COPILĂRIEI

Nu știu dacă manta – sau călugărița, cum i se mai spune – cunoaște cânt-descântul pe care eu, prunc fiind, trebuia să-l urmez cu sfințenie de cu zori, în fiecare zi:

”Dimineața, când mă scol,
Mă duc iute și mă spăl:
Fața-ntreagă, gâtu’ tot
Și mâinile pân la cot”.

Așa-mi spusese bunica să fac, fiindcă ”așa fac copiii ăi cuminți”. Ca apoi, ceva mai mare fiind, să-mi spună că ”așa fac ficiorii ăi vrenici”.
Nu știam ce înseamnă ”vrenic”, dar bănuiam că numai ceva de bine poate fi, că știa ea ce zice… Au trecut ani mulți până m-am învrednicit să înțeleg și a fost bine. De restul trupului se îngrijea râul în care mă scăldam de dimineața până seara.
De cânt-descântul meu și-a adus aminte fotograful când a privit prin obiectiv ”spălatul” călugăriței:


foto: Anca Dărămuș

” Fața-ntreagă, gâtu’ tot
Și mâinile pân la cot”…


foto: Anca Dărămuș

Termina și o lua mereu de la capăt. Iar și iar. Vreme în care timpul a stat și lumea s-a redus la palma de văzduh dintre două frunze. Călugărița respecta cu sfințenie cânt-descântul, așa cum aflasem demult că se cuvine. Cred că îl simțea. Pesemne de aceea oamenii de știință, copleșiți de evidențe, au botezat-o Mantis religiosa.

TRIMIȘII LUI

TRIMIȘII LUI

Trimișii Celui de Sus, întrupați în fel și chip, au fost la locul lor și aseară… Pesemne că poienile acelea – întreg Pământul chiar! – nu erau numai locul lor, de îndată ce au răbdat și prezența omului…
La început a fost un bursuc… Înfuleca mure de mama focului. Mure mari cât degetul mare de la picior… Ei, nici chiar așa! – vor zice realiștii. Recunosc…Nici chiar așa, dar nici mult mai mici.
Și murii darnici se târau prin ierburi, sub poverile lor dulci, albăstrui-negricioase, ca la sfârșit de august… L-am văzut prea târziu pentru a-i fura, în urzeala pixelilor, chipul… Căci el ne privea demult, în vreme ce noi alegeam locul pândei. Și, pe când l-am ”țintit”, dus a fost.
Apoi am zărit pisica sălbatică, priveghind ierburile din jungla măruntă, aflată la vârful nasului.


foto: Nicolae Dărămuș

Dar cu totul inutil am încercat să o ademenesc eu, chițcăind. Cred că nu chițcăisem prea convingător. Nu îmi iese întotdeauna. Aveam buzele uscate. Asta este!…
Iepurele – trimis de Alice spre țara minunilor care sunt peste tot! – a venit în fugă… Drept care am lăsat mâța într-ale sale.


foto: Nicolae Dărămuș Fotograf site – the-dating.org

Iar căpriorul, aflat la vreo 300 de metri, mi-a răbdat apropierea, pas cu pas.


foto: Nicolae Dărămuș

E simplu, dar cere răbdare… El ațipea rumegând.
Într-un târziu – când nu ne despărțeau mai mult de vreo 30 de pași – s-a sculat lenevos și, urmându-și consoarta, s-a topit în umbre.


foto: Nicolae Dărămuș


foto: Nicolae Dărămuș

Da… Trimișii Domnului, întrupați în fel și chip, au fost acolo. În lumea lor. Care e și a noastră.

SFÂRȘIT DE AUGUST

SFÂRȘIT DE AUGUST

Înserările sfârșitului de august cădeau tot mai pripite. În după-amieze blânde Soarele, adunându-și puterile din urmă, risipea lumina panicat de apropierea nopților grele. Apoi, sorbit de nevăzute și adânci văzduhuri, luneca iute dincolo de zări, însângerând cerul. Era ceasul lor: al discreților vânători fără vină: ulii șorecari și vulpile.

Sub streașini de frunze, adunasem căldura ca o șopârlă… Nemișcat. Când răcoarea umbrei m-a învăluit, nu departe și-a oprit zborul întâiul pândar: îmbrăcat în zale ușoare, cu privirea aspră și gheare necruțătoare: vie statuie a înșelătoarei tihne. Numai șoarece să nu fii!…


foto: Nicolae Dărămuș

Dincolo de el, la sute de pași, o vulpiță ieșise din codru. Adulmecând, năzuia spre aceleași prăzi.


foto: Nicolae Dărămuș

O vedeam abia, prin ochiuri de frunzare. Am s-o chem – mi-am spus. Și am chițcăit… O dată, de două ori… Urechile au prins zvonul și piciorușele s-au zorit spre ispită. De acum treaba era simplă: nu trebuia decât să o aștept, privind-o prin obiectiv. Dar ce umblet grăbit avea, drăguța!… Așa-i…Foamea dintr-astea face… Totuși ceva-ceva a făcut-o să șovăie. Să-i fi dus vântul miros de om?… Numai asta putea fi. Și ce aproape ajunsese!… Despărțiți de cortina verde și tremurătoare ne-am studiat țepeni, fiecare așteptând mișcarea celuilalt. N-am cedat, dar boarea și-a încheiat misia, păcăleala n-a mai ținut și prin plasa clorofilei i-am mai zărit o clipă unduirea.

Eram iar singur… Dar nu!… Ca de atâtea ori, m-am simțit privit. M-am întors încet și, la vreo 40-50 de pași, l-am văzut pe el. Era perfect!
Ba și mai și! … Drept care pe loc l-am botezat: Mai Mult ca Perfectul. Nu-i pentru cin’ se pregătește, ci pentru cin’ se nimerește – mi-am zis. Chițcăisem convingător așadar.
După prima declanșare cred că m-a deslușit, fiindcă s-a uitat țintă în obiectiv.


foto: Nicolae Dărămuș

Era însă prea sigur pe el ca să plece. Și, minute în șir și-a arătat autoritatea. Aveam de a face cu stăpânul locului. Se întindea, se ghemuia, ședea, se culca-n iarbă, se ridica iar învolburându-și impunătorea coadă încât ar fi stârnit până și invidia unui păun… Și o lua iar de la capăt. Ce mai?!…Numai că nu-mi zicea: ”Uite, acum ai ce fotografia, ai de ce te minuna!… N-o mai regreta pe tinerica aceea!”


foto: Nicolae Dărămuș

Obturatorul țăcănea blând, imaginile se adunau și toți eram mulțumiți. Iar când am trecut de păduri, Soarele mi-a amintit că, totuși, multe i se datorează. Merita și el o fotografie.


foto: Nicolae Dărămuș

GLASUL BLÂND AL FIINȚEI

GLASUL BLÂND AL FIINȚEI

Când l-am observat, urca dealul spre fotograf… Mie rămânându-mi doar povestea. Ce-l chema abitir într-acolo, făcându-l să părăsească postata de lucernă, numai Dumnezeu putea ști… Dumnezeu și el.


Foto: Anca Dărămuș

Dintr-o dată s-a oprit, cercetând arătarea cu chip întunecat, ce-l privea printr-un ochi mare, rotund și negru… Cam așa îmi închipui că se arătase minții lui fotograful. A mai făcut un pas, încă unul, să se lămurească. Proiectată pe amestecul de verde și cenușiu al pădurii, silueta omului părea de acolo. Crescută. Și, ceea ce ochii nu deslușiseră îndeajuns, au făcut nările: miros de om!… A tresărit scurt, dar Ființa i-a spus că nu e pericol. Trăpând lent, s-a îndepărtat totuși spre lizieră. Dincolo de ea, între umbre și raze, era numai cu ai săi.
Fotograful l-a privit cu recunoștință și, neașteptat, s-a simțit privit… S-a întors încet, ca să nu sperie, dar n-a văzut mare lucru. La început. Apoi a văzut: trimisul Ființei era mărunt și ager…


Foto: Anca Dărămuș

Dovadă că spiridușii există. Trebuie doar să fii acolo și să porți inima cu tine.


Foto: Anca Dărămuș

MIJLOCITORUL

MIJLOCITORUL

Dacă ar fi fost să aranjez întâlnirea între oameni n-aș fi îndrăznit. Așa însă mi-am luat inima-n dinți. Și, la propriu, chemătoarea. În răstimpul unei răsuflări, din pumnii strânși a ieșit atunci țipătul căprioarei; ascuțit și stins, ca-n spaima unui prunc atins de vis. Liniștea foșnitoare s-a închegat iar, mai adâncă decât tăcerea, și nădejdea a invadat poiana. Apoi, odată cu zădărnicia așteptării, îndoiala.
Poate că am chemat prea încet, mi-am spus . Liziera de care-mi lipisem ochii era departe și, dincolo de ea, întunericul verde rămânea mut și plin de promisiuni… În văzduh am înfipt altă chemare, mai îndrăzneață, fiindcă iubirile codrene din iulie așa sunt. Și de îndată pădurea s-a înfiorat sonor: ”Broöö!” O dată, de două ori… de trei ori, tot mai aproape, învăluindu-mă. Știam… Așa brăhnește căpriorul. Săltând. Fie speriat, îndepărtându-se, fie grăbind încrezător spre vreun dorit iatac de frunze…


foto: Nicolae Dărămuș, designer site-  ebonycam

Dintre arbori s-a iscat prudent, cercetând lumina. Am dus iar la buze înșelătoria, suflând în ea ca o boare. Și l-am convins.


foto: Nicolae Dărămuș

A trăpat hotărât spre mine și obturatorul a țăcănit rar până când ceva, … un miros știut pesemne, i-a spus că drumul e altul. Și a pornit în galop într-acolo.


foto: Nicolae Dărămuș

I-am dat dreptate: pe când urcam, la vreo două sute de pași, într-un luminiș cât batista ațipise ea.


foto: Nicolae Dărămuș

ÎNTÂLNIREA VIEȚII… UNA DINTRE ELE

ÎNTÂLNIREA VIEȚII… UNA DINTRE ELE

Sunt sălbăticiuni a căror discreție m-a făcut să cred că nu le voi întâlni vreodată… Sau că le voi întâlni doar când mă aștept mai puțin. Nicidecum când le caut cu aparatul pregătit. Că îndemânările foto pot ucide bucuria e o realitate pe care am simțit-o însă de multă vreme. Cândva omul era bucuros de întâlnirea ființelor codrene și povestea oricui îl asculta despre ele, într-o înfiorată tihnă. Cea care a născut sintagma ”la gura sobei”. Ferice de cei care știu… Pentru cei mai pretențioși, trăirea era ambientată de flăcările unui șemineu și o pipă cam stinsă în mâna ale cărei gesturi dirijau concertul de vorbe. Nu existau imagini și nici clișeul că ”o imagine face cît o mie de cuvinte”. Căci nu face… Nu are cum. De aceea, după ce aparatul foto mi-a devenit tovarăș, cu greu m-am dezvățat de regretul unei ”scene ratate”; o scenă care nu era deloc ratată, ci vie cât se poate, cum viu mi se depozita în memorie întregul: un loc, un peisaj, personaje, sunete, mirosuri, lumini, emoții; adică cele pe care numai cuvântul le poate zugrăvi. După ce am redescoperit starea, m-am liniștit: ce era al meu era pus deoparte. Și numai de mine – nicidecum de tehnică – depindea să păstrez, spre a o împărtăși, bucuria. Căci îmi rămânea povestea.
Fusese o zi toridă și plecaserăm târziu spre păduri. Pășeam cam în doru’ lelii, fiindcă nu departe, în coastă, o măruntă cireadă își scutura abitir clopotele trăpând spre stăpânii veniți cu apă. Nădejde de surprize foto nu prea era și de aceea întâlnirea cu macii, dirijând un concert multicolor, mi-a părut un mulțumitor cadou.


foto: Nicolae Dărămuș

Înaintam printre pășuni cosite, năzuind spre pădure când, ochiul unei miriști ne-a tras cu ochiul. Înconjurată de codru, chema printr-o portiță. Și au fost de ajuns câțiva pași în lumină fiindcă acolo, atentă la vreo măruntă pradă, înțepenise ea: Ea, în persoană: pisica sălbatică!


foto: Nicolae Dărămuș

Tânără, înaltă, grațioasă. Felină în tot… Departe de aerul suratelor de apartament, alintate și bine hrănite, la care de îndată mi-a zburat gândul. Contrastul pe care hărnicia traiului îl imprimase siluetei era izbitor.
Surprins peste măsură, am declanșat o dată, de două ori, de trei ori…; uitând că am un zoom bunicel cu care i-aș fi furat în detaliu irisul și mustățile. Așa-i câteodată… Abia la al treilea click s-a întors fără convingere, fixând cu ochi uimiți pe cei doi spectatori țepeni-smirnă. Nu m-am putut abține și am întrebat-o moale: ”Dar tu ce faci aici?…” Cred că nu mi-a înțeles întrebarea, fiindcă, arătându-mi coada inelată, a săltat lung spre frunzare.
Din mijlocul miriștii, un căprior ne privise … L-am observat târziu, căci vedeta fusese altcineva. Iar el, pesemne supărat pentru asemenea preferință, s-a hotărât să zboare. Și trebuie să recunosc: demonstrația a fost convingătoare.


foto: Nicolae Dărămuș

URECHEA ȘI OCHII PRUNCULUI

URECHEA ȘI OCHII PRUNCULUI

Era trecut de nouă seara când soția mi-a arătat-o… Un punct închis la culoare, pierdut în verdele pajiștii. Să tot fi fost până acolo vreo 4-500 de pași. De fapt, în lipsa binoclului, nici n-am fost sigur că e vulpe…


foto: Nicolae Dărămuș

Oricum, proba urechii muzicale trebuia făcută. Căci vulpea aude chițcăitul unui șoarece de la peste 300 de metri. Așa zic cărțile și nu o dată am probat adevărul. Drept care, țuguindu-mi buzele, am dat glas… O dată, de două ori… Poate e prea încet – mi-am zis și, pe când să trimit în văzduh ascuțitul țipăt de șoarece speriat, silueta din zare a prins să crească. Și am conchis șoptind: ”Vine ață la noi… Numai să n-o slăbesc”. Venea, biata, în fuga mare, cu nădejdea flămândului și eu chițcăiam de mi se uscau buzele…
Privind prin obiectiv, am deslușit atunci chipul puiului… Și, brusc, m-am simțit vinovat pentru păcăleală…


foto: Nicolae Dărămuș

Lumina – fotografii știu de ce – mă obliga la timpi de expunere lungi, imaginile speranței în galop fiindu-mi mișcate. Așa cum se cuvine unui document.
Când a ajuns la cel mult 10 pași, urechea i-a spus adevărul. Știam și asta: că atunci când vulpea e aproape, e bine să taci, căci simte făcătura.
Pruncul vulpii, deși abia înțărcat, învățase așadar bine lecția. Dacă de la mamă sau din veghea divină, nu pot ști…


foto: Nicolae Dărămuș

S-a oprit neîncrezător, cercetând cu ochi limpezi și mirați siluetele nemișcate: două cioate înalte , dinspre care acum, în locul chițcăitului ademenitor, se auzea doar clickul stins al obturatorului.


foto: Nicolae Dărămuș

SOLIA LUI

SOLIA LUI

Poienile, ca niște uriașe buzunare de catifea, îmblânzeau dogoarea. Din când în când, un pui de vânt străbătea lărgimile, împletind căldura zilei cu fuioarele răcoroase furișate din păduri. O invizibilă mână cu mângâieri calme… Înserarea prindea putere topind culorile și doar calicele unor flori albe păreau să amâne ”stingerea”. Alungate în umbrare de vipia lui iulie, acolo aveau să iasă căprioarele… Poate…
Pășeam fără grabă, în binecunoscuta stare ce nu lasă loc dezamăgirii, fiindcă imaginația e totul: va fi și-o altă înserare. Iar fotografii am mai făcut… Nu-i lesne să te pui în starea nădejdii, dar se poate. Și ea e cheia bunelor întâlniri de tot felul când, tocmai fiindcă nu pretinzi, primești.
Cu atât mai mult, atunci când l-am zărit la întoarcere în poiana prin care tocmai trecusem, n-am fost surprins. Răsărise ca din pământ, în mijlocul lămpașelor albe. Și a stat. Nu mult: doar cât să-și trimită solia.


foto: Nicolae Dărămuș

GÂNDURI IEPUREȘTI

GÂNDURI IEPUREȘTI

Sub aerul nemișcat al serii, ierburile prinseră să tremure ca stăpânite de copilul vântului. Timid, indecis și tăcut, oprindu-se ici și colo, nevăzutul prunc străbătea desișul verde, cu mine pe urme… Până când printre lujeri s-a ițit o ureche… Apoi alta, și misterul a prins chip… S-a oprit cercetător, numai ochi…


foto: Nicolae Dărămuș

Am stat și eu. Ne despărțeau șapte ori opt pași, când l-am ochit prin obiectiv. Și, în liniștea asurzitoare, obturatorul a dat glas. Sec și tehnic. Deloc de acolo… Dar el n-a plecat, iar rafala aparatului nu i-a trezit neliniști iepurești. Drept care, aproape identice, imaginile s-au legat…Multe. Și eu m-am pomenit ghicindu-i gândurile:

”Specia asta nu prea vede,
Deși grozavă se crede:
Prin ierbi caută în van,
Folosindu-se de-ochean.
Stau în flori și n-am probleme,
Nu-s bântuit de dileme…
De nu mișc și dacă tac,
Mă va confunda cu-n… mac.”


foto: Nicolae Dărămuș

URSUL GĂINAR… PRECUM POLITICIENII

URSUL GĂINAR… PRECUM POLITICIENII

“Priveliștea violenței, dacă e în realitate sau la televizor, ne face silă, însă schimbările climatice și distrugerile pe care le provocăm mediului nu ne afectează în aceeași măsură, pentru că ele se întâmplă mult mai subtil”.
Tensin Gyatso, al XIV-lea Dalai Lama

O știre de presă  năucitoare : în cursul acestei săptămâni, într-o singură localitate din județul Harghita, ursul a prădat  101 animale domestice: 12 iepuri, 29 pui de găină și 60 găini adulte.

În această situție, Karda Róbert, primarul localității Sândominic și editor de site-uri – cam chat –  i-a solicitat –  prin intermediul paginii de socializare  – președintelui consiliului județean ca o delegație a primarilor din județ să facă o vizită de protest la București,  pentru a atrage atenția asupra a acestei ”situații intolerabile”. Drept care,  președintele C.J.  Borboly Csaba scrie ministrului Mediului:

„Dacă strigătul de ajutor al oamenilor de la Dănești, Mugeni sau Băile Tușnad cu privire la daunele și atacurile pe care le provoacă aproape zilnic urșii, nu este auzit la București, iar aceste carnivore mari nu sunt relocate sau extrase, atunci ne vedem obligați să mergem la București, deoarece această situație este intolerabilă! Viața oamenilor nu este unealtă politică și nici obiectul vreunui joc al nepăsării!
Pe această cale fac apel la ministrul mediului Grațiela Gavrilescu de a emite autorizația de recoltare în cazul urșilor care atacă oameni. Bucureștiul să nu mai fie nepăsător, să nu se tragă de timp, în vreme ce în județul Harghita oamenii se află în pericol.
Nu lupt împotriva urșilor, ci pentru liniștea locuitorilor din județul Harghita și pentru siguranța lor personală. Sunt dator față de locuitorii județului de a face tot ce îmi stă în putință pentru a pune capăt acestei situații. Deoarece azi omul este în pericol, nu ursul! Toate atacurile trebuie aduse la cunoștința opiniei publice și trebuie raportate și trebuie să vorbim despre acest lucru până când se va lua o decizie la București. Să nu lăsăm ca situația să degenereze, asemenea tragicelor incendii de la clubul Colectiv sau Circul de Stat, să prevenim decesele cauzate de atacurile de urs! Așadar, solicit intervenția de urgență a doamnei ministru Gavrilescu și emiterea cotei de recoltare”.

Așadar, domnul Borboly Csaba  vrea ”cotă de recoltare”… Nicidecum  o anchetă și  eventuala împușcare a unui urs nărăvit…La găini… Sau la om…Fapt, până la această oră,  neîntâmplat undeva în lume. Iar eu n-aș crede ca ursul, ca specie, să aibă ceva cu harghitenii…

Sintagma ”urșii care atacă oameni” fiindu-i  generată acestui președinte de C.J. de nefericita întâmplare în care un a fost rănit de urs, după ce a sărit cu bâta să-și apere turma… Minte, nu glumă!

Nu trebuie uitat, așadar,  că lui Arpad Sarkany, patronul firmei de vînătoare Abies Hunting,  îi crapă buza după vânătorii de urși veniți din străinătate…

Concluzie: dacă urșii flămânzi ”recoltează” găini, vânătorii lui Sarkany trebuie ”să recolteze” urși.


foto: Nicolae Dărămuș