Acum, secretul meu nu mai e secret. Cu ani în urmă l-am spus celor din casă, apoi unor prieteni. Nu-l puteam tăinui, fiindcă e de mare folos oricui. Atunci – ar putea întreba pe bună dreptate un ”căutător” – de ce l-ai ascuns atâta timp? … Adevărul e că nu l-am ascuns, ci doar am uitat de starea aceea. Cum de s-a întâmplat, poate înțelege oricine, de îndată ce-l voi deconspira povestind. Iar practicarea ”rețetei” e cheia multor reușite. Totul e să izbutești întoarcerea.
Pentru unii va fi o întoarcere ușoară și la îndemână. Una pe un drum știut, până-ntr-un loc cunoscut și senin. Pentru alții va fi o grea încercare, ca la explorarea oricărui ținut necunoscut. Ea însă merită făcută cu toată credința, fiindcă abia așa va ajunge fiecare în locul pomenit: locul său. Dar, să nu mă mai lungesc…
Eram la bunici. La bunicii care m-au crescut, de la șapte luni la șapte ani. Nu e joc de cuvinte. Așa mi-a început viața și a fost viață! Nici mai apoi n-am plecat de acolo decât pentru școlile celelalte și, pe măsură ce anii mi s-au strâns, simt că n-am plecat de acolo vreodată. N-am așternut pe hârtie decât rar din amintirile acelei vârste tinere, de teamă că, prin nepriceperea condeiului, le voi strica. Dar nu ăsta e subiectul, deși , într-un fel, chiar ăsta e.
Nu știu câți ani putusem avea – tare puțini, oricum – când începusem să mă rog la Dumnezeu pentru sănătatea și viața bunicilor. O făceam în genunchi, șoptind seară de seară, privind spre răsărit – cum îmi spusese mama (că așa le spuneam lor : mama și tata) – și, încredințat că voi fi auzit, îi ceream Tatălui ca bunicii mei să trăiască o mie de ani. Așa mi-a venit mie. O mie. Nu mă rugam ca eu să trăiesc atâta. Faptul se înțelegea: ce rost ar mai fi avut ei fără mine? Fără mine, așa cum eram: prunc. Eram fericit la bunici… Și nu eram deloc dispus să dau vrabia din mână pentru cine știe ce ciori. Nici nu știam de ele. Ani în șir așa m-am rugat și zilnic Dumnezeu ținea cont.
Totul a mers strună până-ntr-o seară când – bine știu clipa – am văzut ceva în icoana aflată deasupra patului: o icoană mare, cu botezul Domnului. Îmi începusem rugăciunea, când ochii mi-au lunecat spre fotografiile mici, vârâte cu marginea în strâmtoarea dintre ramă și sticlă. Ca la țară… Era acolo și o imagine cu părinții mei: tineri, ținându-mă în brațe. Iar eu, mic. Mic de tot… Și brusc, cu strângere de inimă, am înțeles: părinții mei, când veneau pe la noi, erau cam la fel… Eu însă nu mai eram același… Mut de uimire am simțit că, totuși, ceream prea mult Atotputernicului. Și, din acea seară, i-am redus din sarcină. L-am rugat ca bunicii să-mi trăiască doar o sută de ani. Apoi, mărinimos – că Dumnezeu avea de unde!- i-am cadorisit în rugăciune și pe părinți, tot cu un secol. Și așa am ținut-o cu rugăciunea până târziu. Iar Cel de Sus mi-a auzit-o. Mi-au trăit bunicii îndelung, iar părinții m-au însoțit – fiecare după puterile lui – până când când, eu trecând de șaizeci de ani, ei au apropiat secolul. Cred că rugăciunea de copil e tare.
Pe când am trecut de 30 de ani – dacă țin bine minte…- am început să am încredere în mine. Numai în mine. Mare încredere!… Iar rugăciunea mea – dubitând asupra posibilității – începuse să însemne ”dorințe de mai bine”. Și a fost și bine, adesea. Au fost ”multe și bune”, mulțumesc Celui de Sus! Iar cele care n-au fost, s-au arătat tot bune: învățăturii. De aceea cred că, de la o vreme, mi-am amintit de rugăciunea veche și, grație ei, în ruga de azi retrăiesc încrederea. Nu mai am ”dorințe de mai bine”, căci sunt bine. Voiesc doar puterea de a ține drumul ”frăției” celor din Marea Lucrare.
Mi se întâmplă să plonjez în stare și când, umblând prin păduri, caut sălbăticiuni. Cred că pe ele le caut, deși s-ar putea doar să năzuiesc la frăția pomenită. Caz în care, tocmai fiindcă ele sunt mereu acolo, dau peste ele… Sau știu eu?… Poate că ele dau de mine, calea fiind unică. Așa a fost și-n urmă cu câteva luni, într-o amiază de octombrie.
Fusese o dimineață fără glas de cerbi. Ba să nu mint… Se ridicaseră din codri vreo două mugete, abia după răsărit. Mugete lenevite, așa cum sunt ele pe sfârșitul boncăluitului. Ceasurile se scurseseră blânde și-n căldura vlăguită urmăriserăm prin obiectiv doar câțiva fluturi. Păreau să caute vara prin frunze, întârziații nefiind altceva decât amintirea ei. ”Eu aș mai încerca… Știi cum e… Când cerbii tac, trebuie căutați” – i-am spus soției. Ea scăpase de bocanci și, desculță, se așezase-n potecă la odihnă.
Am pășit la deal, privind cerul, așa cum e când privești cerul… Fiindcă umbletul prin păduri nu e caznă de scotocitor înverșunat, ai cărui ochi ”scanează” totul. Nu… Nicidecum. E liniște. E bucurie și cerul are rostul lui… De aceea, când m-am simțit privit, eram aproape. Am dus aparatul la ochi și-am ”tras”, ca să fiu sigur.
foto: Nicolae Dărămuș
Ieșit în potecă, vițelul mă privea demult. Ciuta păștea liniștită printre molizi, semn că toate-s la locul lor, cum la locul său era și silueta din potecă. Fără fereală, am înaintat spre prunc… O fotografie, trei-patru pași , iar o fotografie, alți pași, până când junele abia mi-a mai încăput în cadru. Scutura din când în când capul, pocnindu-și moale urechile, semn de nelămurire. Dar, câtă vreme mama – cea care le știe pe toate – își vedea de treabă, știa și el că-i bine.
foto: Nicolae Dărămuș
Într-un târziu, când vântul m-a trădat, ciuta a ridicat capul și, din doi pași mari, a fost lângă copil. Am redus focala, ca să-ncapă…Ne-am privit, timpul a stat și click-ul aparatului a furat clipa.
foto: Nicolae Dărămuș
Hotărând, mama și-a condus apoi odrasla spre adăposturi și pașii lor, frângând uscături, au adăugat ochilor un adevăr sonor tot mai stins.
Am coborât grăbit spre tovarășa mea, dornic să-i arăt povestea. M-a ascultat cu aerul că știa ceva… Apoi mi-a arătat ea o imagine: mă fotografiase umblând în lumină. Și, chiar eram în ”lumină”.
foto: Anca Dărămuș
Privind-o, cuvintele lui Leonard Cohen îmi vin în minte ”Nu am unde pleca, fiindcă totul este al meu”. Și mă duc cu gândul la rugăciunea mea de prunc.
foto: Nicolae Dărămuș
Recent Comments