Poienile, ca niște uriașe buzunare de catifea, îmblânzeau dogoarea. Din când în când, un pui de vânt străbătea lărgimile, împletind căldura zilei cu fuioarele răcoroase furișate din păduri. O invizibilă mână cu mângâieri calme… Înserarea prindea putere topind culorile și doar calicele unor flori albe păreau să amâne ”stingerea”. Alungate în umbrare de vipia lui iulie, acolo aveau să iasă căprioarele… Poate…
Pășeam fără grabă, în binecunoscuta stare ce nu lasă loc dezamăgirii, fiindcă imaginația e totul: va fi și-o altă înserare. Iar fotografii am mai făcut… Nu-i lesne să te pui în starea nădejdii, dar se poate. Și ea e cheia bunelor întâlniri de tot felul când, tocmai fiindcă nu pretinzi, primești.
Cu atât mai mult, atunci când l-am zărit la întoarcere în poiana prin care tocmai trecusem, n-am fost surprins. Răsărise ca din pământ, în mijlocul lămpașelor albe. Și a stat. Nu mult: doar cât să-și trimită solia.
foto: Nicolae Dărămuș
Recent Comments