Era trecut de nouă seara când soția mi-a arătat-o… Un punct închis la culoare, pierdut în verdele pajiștii. Să tot fi fost până acolo vreo 4-500 de pași. De fapt, în lipsa binoclului, nici n-am fost sigur că e vulpe…


foto: Nicolae Dărămuș

Oricum, proba urechii muzicale trebuia făcută. Căci vulpea aude chițcăitul unui șoarece de la peste 300 de metri. Așa zic cărțile și nu o dată am probat adevărul. Drept care, țuguindu-mi buzele, am dat glas… O dată, de două ori… Poate e prea încet – mi-am zis și, pe când să trimit în văzduh ascuțitul țipăt de șoarece speriat, silueta din zare a prins să crească. Și am conchis șoptind: ”Vine ață la noi… Numai să n-o slăbesc”. Venea, biata, în fuga mare, cu nădejdea flămândului și eu chițcăiam de mi se uscau buzele…
Privind prin obiectiv, am deslușit atunci chipul puiului… Și, brusc, m-am simțit vinovat pentru păcăleală…


foto: Nicolae Dărămuș

Lumina – fotografii știu de ce – mă obliga la timpi de expunere lungi, imaginile speranței în galop fiindu-mi mișcate. Așa cum se cuvine unui document.
Când a ajuns la cel mult 10 pași, urechea i-a spus adevărul. Știam și asta: că atunci când vulpea e aproape, e bine să taci, căci simte făcătura.
Pruncul vulpii, deși abia înțărcat, învățase așadar bine lecția. Dacă de la mamă sau din veghea divină, nu pot ști…


foto: Nicolae Dărămuș

S-a oprit neîncrezător, cercetând cu ochi limpezi și mirați siluetele nemișcate: două cioate înalte , dinspre care acum, în locul chițcăitului ademenitor, se auzea doar clickul stins al obturatorului.


foto: Nicolae Dărămuș