Sunt sălbăticiuni a căror discreție m-a făcut să cred că nu le voi întâlni vreodată… Sau că le voi întâlni doar când mă aștept mai puțin. Nicidecum când le caut cu aparatul pregătit. Că îndemânările foto pot ucide bucuria e o realitate pe care am simțit-o însă de multă vreme. Cândva omul era bucuros de întâlnirea ființelor codrene și povestea oricui îl asculta despre ele, într-o înfiorată tihnă. Cea care a născut sintagma ”la gura sobei”. Ferice de cei care știu… Pentru cei mai pretențioși, trăirea era ambientată de flăcările unui șemineu și o pipă cam stinsă în mâna ale cărei gesturi dirijau concertul de vorbe. Nu existau imagini și nici clișeul că ”o imagine face cît o mie de cuvinte”. Căci nu face… Nu are cum. De aceea, după ce aparatul foto mi-a devenit tovarăș, cu greu m-am dezvățat de regretul unei ”scene ratate”; o scenă care nu era deloc ratată, ci vie cât se poate, cum viu mi se depozita în memorie întregul: un loc, un peisaj, personaje, sunete, mirosuri, lumini, emoții; adică cele pe care numai cuvântul le poate zugrăvi. După ce am redescoperit starea, m-am liniștit: ce era al meu era pus deoparte. Și numai de mine – nicidecum de tehnică – depindea să păstrez, spre a o împărtăși, bucuria. Căci îmi rămânea povestea.
Fusese o zi toridă și plecaserăm târziu spre păduri. Pășeam cam în doru’ lelii, fiindcă nu departe, în coastă, o măruntă cireadă își scutura abitir clopotele trăpând spre stăpânii veniți cu apă. Nădejde de surprize foto nu prea era și de aceea întâlnirea cu macii, dirijând un concert multicolor, mi-a părut un mulțumitor cadou.
foto: Nicolae Dărămuș
Înaintam printre pășuni cosite, năzuind spre pădure când, ochiul unei miriști ne-a tras cu ochiul. Înconjurată de codru, chema printr-o portiță. Și au fost de ajuns câțiva pași în lumină fiindcă acolo, atentă la vreo măruntă pradă, înțepenise ea: Ea, în persoană: pisica sălbatică!
foto: Nicolae Dărămuș
Tânără, înaltă, grațioasă. Felină în tot… Departe de aerul suratelor de apartament, alintate și bine hrănite, la care de îndată mi-a zburat gândul. Contrastul pe care hărnicia traiului îl imprimase siluetei era izbitor.
Surprins peste măsură, am declanșat o dată, de două ori, de trei ori…; uitând că am un zoom bunicel cu care i-aș fi furat în detaliu irisul și mustățile. Așa-i câteodată… Abia la al treilea click s-a întors fără convingere, fixând cu ochi uimiți pe cei doi spectatori țepeni-smirnă. Nu m-am putut abține și am întrebat-o moale: ”Dar tu ce faci aici?…” Cred că nu mi-a înțeles întrebarea, fiindcă, arătându-mi coada inelată, a săltat lung spre frunzare.
Din mijlocul miriștii, un căprior ne privise … L-am observat târziu, căci vedeta fusese altcineva. Iar el, pesemne supărat pentru asemenea preferință, s-a hotărât să zboare. Și trebuie să recunosc: demonstrația a fost convingătoare.
foto: Nicolae Dărămuș
Recent Comments