DARUL SERII

DARUL SERII

Ierburile îmi ajungeau la piept. Sub ele – drept sursă a puterilor verzi –  pământul mustea. Înaintam  anevoie și  mlaștina îmi sugea cu guri de vid cizmele, în vreme ce pașii trimiteau în văzduh  zvonul unor săruturi reci, ample, și grele, născute din poftele apei. Da… În liniștea clipelor eram un intrus zgomotos…

Pesemne că ea dormea în răcoarea desișului, căci mi-a sărit de aprope. Am ridicat ”pușca” la ochi și snopul pixelilor a ajuns-o din urmă tocmai când plutea pe valul clorofilei.


foto: Nicolae Dărămuș

Apoi nu i-am mai zărit decât urechile. Darul  îmi era însă de ajuns.

Iar seara, recunoscătoare pentru măruntele pretenții, a mai ridicat spre mine o floare.


foto: Nicolae Dărămuș

SPAIMA BĂLȚII?… GRAȚIA VĂZDUHULUI?…

SPAIMA BĂLȚII?… GRAȚIA VĂZDUHULUI?…

Spaima Bălții era în marginea stufului. Se mișca imperceptibil, cu gâtul drept, asemenea unei fragile lumânări în capătul căreia pândea moartea…


foto: Nicolae Dărămuș

Când cu un ochi, când cu celălalt, înclinând ”periscopul”, scruta adâncimea. În transparența ei, neștiutoare, mișunau prăzi… Și nimic nu părea să tulbure tăcutul ceremonial. Dar, ca fulgerul moartea a zvâcnit și, odată cu clickul aparatului – oleacă întârziat – un pescuț mărunt și-a găsit lunecuș prin menghina ciocului.


foto: Nicolae Dărămuș

Apoi, spaima albă și-a reluat plutirea. Când am ajuns aproape – sigur prea aproape… – spaima bălții și-a deschis aripile.


foto: Nicolae Dărămuș

Și Grația Văzduhului s-a întrupat sub ochii mei, în fâlfâiri ce purtau un trup imponderabil spre cer…


foto: Nicolae Dărămuș


foto: Nicolae Dărămuș

Și am rămas acolo, ascultând liniștea. Liniștea… Fiindcă murmurul stufului uscat, tălăzuit de vânt, asta grăiește.

DACĂ TĂCEA, OFFROADER RĂMÂNEA!

DACĂ TĂCEA, OFFROADER RĂMÂNEA!

“Priveliștea violenței, dacă e în realitate sau la televizor, ne face silă, însă schimbările climatice și distrugerile pe care le provocăm mediului nu ne afectează în aceeași măsură, pentru că ele se întâmplă mult mai subtil”.
Tensin Gyatso, al XIV-lea Dalai Lama

Prietenul meu, Ovidiu Pop, un iubitor al drumeției ”la picior” și al ciclismului, deopotrivă iubitor al drumurilor lumii și naturii – așa cum Dumnezeu a lăsat natura lumii – a avut bunăvoința de a distribui în pagina sa de feisbucluc foto-eseul meu intitulat ”Cai putere de prostie”. El face parte din volumul ”Inocenții marii terori”, ale cărui texte sunt găzduite de site-ul Wildlife România. În eseu psihanalizam inocentele tenebre ale ”mansardei” celor care asupresc spațiile sălbatice cu mașinile lor 4×4 și cu motocicletele de cross, explicând și că locul acestora este în poligoane și pe șosele, nicidecum acolo unde e casa sălbăticiunilor, a arborilor și spațiul liniștii contemplative.
De îndată însă, în pagina prietenului meu, s-a iscat ironic nevoie mare domnul Radu Rusu, comentând :” De acum, toată lumea cu timbre, și la macrameuri și goblenuri!” I-am căutat ”profilul feibuclucaș” și imaginea sa lângă două gipane cocoțate pe stâncile unui munte mi-a spus totul.


foto: facebook.com

Drept care sunt nevoit să îi explic și să explic și altora care n-au priceput…
Așadar, mai sunt ceva posibilități de trai fain, dar pentru cei talentați și dăruiți de Dumnezeu cu har. Căci numai talent nu sunt volanul și accelerația!… E posibil deci să cânți la un instrument, să pictezi, să compui muzică, să scrii literatură, găsiți o soție online pe site , să faci drumeție la picior , ciclism, schi de fond, să faci fotografie, să cultivi grădina – cu dăruire! – să fii un artist-cofetar, să fii un minunat dascăl, să fii om cu vocație pe miri ce domeniu. Ba chiar vidanjor bun!… ”Artist” în ce faci…Om onorabil și generos în pasiunea sa care, în aceste cazuri nu e pasiune , ci iubire. Starea asta bună depinde de imaginație și de educație: de ceea ce se cheamă ”imaginația educată”.
Firește că nu toți au avut parte de așa ceva, căci ființarea pomenită se naște în casele ”cu Dumnezeu” unde, iubirea ființând, oamenii toți – părinți și prunci – trăiesc în ”Eu sunt cel ce sunt” și nu țin să fie ”cineva”, să dovedească ceva cuiva. Abia așa, trăind în adevărata performanță generată de talent, evitând ”vitejiile” de doi bani și competițiile nerostului, evitând dorința – în acest caz – de a învinge (prin puterea unui motor) muntele, oamenii sunt în permanent vii. Nu numai vioi și ”cineva”, când au un ”motor tare” sub buci.… A învinge ce, pe cine, cu ce rost?… Imaginația educată este cea care, prin implinirea talentului, evită și dorința de a arăta lumii ieftina ispravă, săvârșită printr-o cumpărătură pe cât de banală pe atât de scumpă.
Ei, și ce e de făcut când oamenii n-au primit ”imaginația educată” din casa părintească? – ar putea întreba cineva. Nimic mai simplu: lucrăm cu ei prin cuvânt. Este ceea ce fac acum (și am făcut și pe pagina pietenului meu Ovidiu Pop). Că nicio oaie nu e pierdută, decât dacă e lăsată-n plata ei…
Iată așadar că, în afară de off-road și motocross, mai sunt ceva posibilități de adevărată performanță, pe lângă timbre și macrameuri și goblenuri. Posibilități menite bărbaților adevărați.


foto: Nicolae Dărămuș


foto: Nicolae Dărămuș

DIMINEAȚA DUMINICII

DIMINEAȚA DUMINICII

(acum câteva ceasuri)


foto: Nicolae Dărămuș

”Părea că printre nouri s-a fost deschis o poartă”- grăise Eminescu. Doar că ”Melancolie” nu se potrivea ceasului dimineții, când soarele învinge iute. Și padina cu cerbi s-a aprins… Doi dintre ei, ceva mai vârstnici, s-au topit după culme.


foto: Nicolae Dărămuș

Al treilea, tânăr și curios – ca mai toți tinerii – s-a oprit, îmbrăcat în aur. Pesemne că nici lui nu-I venea la îndemână să renunțe la jocul dumnezeiesc al cerului… Nu era nicio grabă și nicio primejdie. Doar era duminică…


foto: Nicolae Dărămuș


foto: Nicolae Dărămuș

SPAIMA SPAIMELOR… PĂDURII

SPAIMA SPAIMELOR… PĂDURII

Desișurile s-au răzvrătit sonor, ca străbătute de furtună și, sprinten, ropotul copitelor a năvălit spre mine. Când m-a observat, a schimbat direcția, lăsându-mi frântura unei clipe spre a ridica aparatul la ochi. Și năluca dusă a fost, trezind din somn alte frunzare. Era cu coarnele-n puf, căprior de mai…


foto: Nicolae Dărămuș (site Essay Writing Service )

În urma lui, pâș-pâș, a ieșit în poiană spaima spaimelor pădurii: un cățel de-o șchioapă. Molcom și senin ca o zi de vară… Habar n-avea de nimic… Sau dimpotrivă: știa totul și tocmai de aceea era liniștit. Nu făcuse nimănui vreun rău.


foto: Nicolae Dărămuș

Alegerea

Alegerea


foto: Nicolae Dărămuș

Ridicând receptorul, doar atât am auzit: „Veniţi domn’doctor! Unul dintre lupi a sărit gardul. Nu cred să-l mai prindeţi…”
M-am încălţat în grabă, în urechi cu glasul paznicului, gâtuit de emoţie, copleşit de neprevăzutul situaţiei. Nu dăduse bună ziua, nu întrebase nimic şi nu aşteptase vreun răspuns – semn de pripeală – deşi eu, calm, apucasem să-i spun, sec şi impenetrabil: „Vin”. Şi apoi … n-ar fi avut vreun rost să adaug la panica lui ceva din neliniştea ce mă cuprinsese ca un val rece, de neputinţă. Aşadar – îmi spuneam – un sfârşit lamentabil pentru toate strădaniile acestui an. Lupii mei alegeau libertatea… Era început de februarie. Asta era…Chemarea irepresibilă a neamului îşi trimisese solia şi spre ei, pentru întâia oară, arătându-mi că neastâmpărul acelor zile în strâmtoarea ţarcului nu fuseseră doar o toană. Că libertatea ar fi venit cu foame, frig şi alergătură n-ar fi avut prea mare însemnătate. Dar ea avea să aducă lupilor mei moartea. Moartea în chinul muşcăturii crâncene a unei capcane ori, la capătul unor zile de durere, cu o mână de alice în măruntaie, aruncate în pripă de puşca vreunui nepriceput. Apoi, mai era otrava… Rezervați dinaintea străinilor, dar netemători de om ca fraţii lor sălbatici, aşa aveau să sfârşească lupii mei. Am zăpadă proaspătă – îmi spuneam, şi le iau urma…
Ningea vântuit şi maşina se târa abia printre nămeţii drumului, iar eu mă vedeam în zilele următoare căutându-i pe obcină, ţinând în mâini găleata galbenă cu carne. Binecunoscuta lor găleată galbenă. Aşa voi face… Sau să-i las?… Ce le-o fi scris. E alegerea lor, dreptul lor…Nu mai aveam mult.
Dinaintea mea lunca Humorului, troienită sub viscol, strălucea în amorţire. Nici o mişcare. A fugit prin spatele curţii. Acolo nu e gard şi pârâul Varvatei îl scoate-n pădure din câteva salturi – mi-am spus iar… Nu mai e bănuială, sunt sigur. Las maşina şi fug. Fug… Dar nu mult, fiindcă Rolf e acolo, înconjurat de alb şi libertate. Drept, nemişcat, ca-n faţa unei mari cumpene. Aşa cred, aşa îmi place să cred…
Ninge liniştit și, dintr-o dată, chemarea pădurii de dincolo îmi pare neputincioasă dinaintea glasului meu: „Rolf!…Băiatu’ tatii!”…
Ninge liniştit cu adevărat şi prin urzeala de fluturi albi un lup aleargă spre mine. Un galop nebun, neauzit şi prelung ca un zbor. Dintr-un nor de argint, un lup cu ochii galbeni pluteşte la nesfârşit, tot mai aproape… Imponderabil şi neabătut, pe firul privirilor întâlnite… Şi cad acolo în puful zăpezii sub îmbrăţişarea lui tandră, troienit de fericire. Am ochii umezi şi mâna pipăie într-un buzunar o inutilă cheie.


foto: Nicolae Dărămuș

Viaţa medicală, 18 iunie 2003 – vol. Dregătoria cârtițelor, ed. Eco-Logic, 2005

RUGĂCIUNEA

RUGĂCIUNEA

Acum, secretul meu nu mai e secret. Cu ani în urmă l-am spus celor din casă, apoi unor prieteni. Nu-l puteam tăinui, fiindcă e de mare folos oricui. Atunci – ar putea întreba pe bună dreptate un ”căutător” – de ce l-ai ascuns atâta timp? … Adevărul e că nu l-am ascuns, ci doar am uitat de starea aceea. Cum de s-a întâmplat, poate înțelege oricine, de îndată ce-l voi deconspira povestind. Iar practicarea ”rețetei” e cheia multor reușite. Totul e să izbutești întoarcerea.
Pentru unii va fi o întoarcere ușoară și la îndemână. Una pe un drum știut, până-ntr-un loc cunoscut și senin. Pentru alții va fi o grea încercare, ca la explorarea oricărui ținut necunoscut. Ea însă merită făcută cu toată credința, fiindcă abia așa va ajunge fiecare în locul pomenit: locul său. Dar, să nu mă mai lungesc…
Eram la bunici. La bunicii care m-au crescut, de la șapte luni la șapte ani. Nu e joc de cuvinte. Așa mi-a început viața și a fost viață! Nici mai apoi n-am plecat de acolo decât pentru școlile celelalte și, pe măsură ce anii mi s-au strâns, simt că n-am plecat de acolo vreodată. N-am așternut pe hârtie decât rar din amintirile acelei vârste tinere, de teamă că, prin nepriceperea condeiului, le voi strica. Dar nu ăsta e subiectul, deși , într-un fel, chiar ăsta e.
Nu știu câți ani putusem avea – tare puțini, oricum – când începusem să mă rog la Dumnezeu pentru sănătatea și viața bunicilor. O făceam în genunchi, șoptind seară de seară, privind spre răsărit – cum îmi spusese mama (că așa le spuneam lor : mama și tata) – și, încredințat că voi fi auzit, îi ceream Tatălui ca bunicii mei să trăiască o mie de ani. Așa mi-a venit mie. O mie. Nu mă rugam ca eu să trăiesc atâta. Faptul se înțelegea: ce rost ar mai fi avut ei fără mine? Fără mine, așa cum eram: prunc. Eram fericit la bunici… Și nu eram deloc dispus să dau vrabia din mână pentru cine știe ce ciori. Nici nu știam de ele. Ani în șir așa m-am rugat și zilnic Dumnezeu ținea cont.
Totul a mers strună până-ntr-o seară când – bine știu clipa – am văzut ceva în icoana aflată deasupra patului: o icoană mare, cu botezul Domnului. Îmi începusem rugăciunea, când ochii mi-au lunecat spre fotografiile mici, vârâte cu marginea în strâmtoarea dintre ramă și sticlă. Ca la țară… Era acolo și o imagine cu părinții mei: tineri, ținându-mă în brațe. Iar eu, mic. Mic de tot… Și brusc, cu strângere de inimă, am înțeles: părinții mei, când veneau pe la noi, erau cam la fel… Eu însă nu mai eram același… Mut de uimire am simțit că, totuși, ceream prea mult Atotputernicului. Și, din acea seară, i-am redus din sarcină. L-am rugat ca bunicii să-mi trăiască doar o sută de ani. Apoi, mărinimos – că Dumnezeu avea de unde!- i-am cadorisit în rugăciune și pe părinți, tot cu un secol. Și așa am ținut-o cu rugăciunea până târziu. Iar Cel de Sus mi-a auzit-o. Mi-au trăit bunicii îndelung, iar părinții m-au însoțit – fiecare după puterile lui – până când când, eu trecând de șaizeci de ani, ei au apropiat secolul. Cred că rugăciunea de copil e tare.
Pe când am trecut de 30 de ani – dacă țin bine minte…- am început să am încredere în mine. Numai în mine. Mare încredere!… Iar rugăciunea mea – dubitând asupra posibilității – începuse să însemne ”dorințe de mai bine”. Și a fost și bine, adesea. Au fost ”multe și bune”, mulțumesc Celui de Sus! Iar cele care n-au fost, s-au arătat tot bune: învățăturii. De aceea cred că, de la o vreme, mi-am amintit de rugăciunea veche și, grație ei, în ruga de azi retrăiesc încrederea. Nu mai am ”dorințe de mai bine”, căci sunt bine. Voiesc doar puterea de a ține drumul ”frăției” celor din Marea Lucrare.
Mi se întâmplă să plonjez în stare și când, umblând prin păduri, caut sălbăticiuni. Cred că pe ele le caut, deși s-ar putea doar să năzuiesc la frăția pomenită. Caz în care, tocmai fiindcă ele sunt mereu acolo, dau peste ele… Sau știu eu?… Poate că ele dau de mine, calea fiind unică. Așa a fost și-n urmă cu câteva luni, într-o amiază de octombrie.
Fusese o dimineață fără glas de cerbi. Ba să nu mint… Se ridicaseră din codri vreo două mugete, abia după răsărit. Mugete lenevite, așa cum sunt ele pe sfârșitul boncăluitului. Ceasurile se scurseseră blânde și-n căldura vlăguită urmăriserăm prin obiectiv doar câțiva fluturi. Păreau să caute vara prin frunze, întârziații nefiind altceva decât amintirea ei. ”Eu aș mai încerca… Știi cum e… Când cerbii tac, trebuie căutați” – i-am spus soției. Ea scăpase de bocanci și, desculță, se așezase-n potecă la odihnă.
Am pășit la deal, privind cerul, așa cum e când privești cerul… Fiindcă umbletul prin păduri nu e caznă de scotocitor înverșunat, ai cărui ochi ”scanează” totul. Nu… Nicidecum. E liniște. E bucurie și cerul are rostul lui… De aceea, când m-am simțit privit, eram aproape. Am dus aparatul la ochi și-am ”tras”, ca să fiu sigur.


foto: Nicolae Dărămuș

Ieșit în potecă, vițelul mă privea demult. Ciuta păștea liniștită printre molizi, semn că toate-s la locul lor, cum la locul său era și silueta din potecă. Fără fereală, am înaintat spre prunc… O fotografie, trei-patru pași , iar o fotografie, alți pași, până când junele abia mi-a mai încăput în cadru. Scutura din când în când capul, pocnindu-și moale urechile, semn de nelămurire. Dar, câtă vreme mama – cea care le știe pe toate – își vedea de treabă, știa și el că-i bine.


foto: Nicolae Dărămuș

Într-un târziu, când vântul m-a trădat, ciuta a ridicat capul și, din doi pași mari, a fost lângă copil. Am redus focala, ca să-ncapă…Ne-am privit, timpul a stat și click-ul aparatului a furat clipa.


foto: Nicolae Dărămuș

Hotărând, mama și-a condus apoi odrasla spre adăposturi și pașii lor, frângând uscături, au adăugat ochilor un adevăr sonor tot mai stins.
Am coborât grăbit spre tovarășa mea, dornic să-i arăt povestea. M-a ascultat cu aerul că știa ceva… Apoi mi-a arătat ea o imagine: mă fotografiase umblând în lumină. Și, chiar eram în ”lumină”.


foto: Anca Dărămuș

Privind-o, cuvintele lui Leonard Cohen îmi vin în minte ”Nu am unde pleca, fiindcă totul este al meu”. Și mă duc cu gândul la rugăciunea mea de prunc.


foto: Nicolae Dărămuș

ÎNTRE IUBIRE ȘI FRICĂ

ÎNTRE IUBIRE ȘI FRICĂ

Toți învățătorii spun că iubirea și frica sunt stările între care oscilează oamenii. Un autor – Gerald G. Jampolsky – chiar rostea definiția în titlul unei cărți mici:”Iubirea înseamnă  renunțarea la frică”. O carte mică întrucât titlul spune tot. E drept însă că, pentru a renunța la frică – cea generată de închipuieli, de gândurile ”omenești” – trebuie să trăiești iubirea ; ceea ce, înaintea a tot, e  o liniște bucuroasă; sau invers: o bucurie liniștită. Ciudat…și nu prea, asemenea conchideri  mi s-au conturat de fiecare dată – și au fost vreo trei – când am ascultat glasul lupilor.


foto: Nicolae Dărămuș (site – milf dating)

Da… Cine a auzit glasul lupilor trăiește liniștea. O bucurie ușor înfiorată de privilegiu. Iar el se simte parte din întregul Lucrării. Cine doar își închipuie glasul lupului trăiește frica. Un gând  doar… el stând confortabil în fotoliu. Cred că ”iubirea înseamnă renunțarea la frică”. Mi-am amintit de toate astea acum, când zăpezile au fost învinse de soare și când urletul lupilor nu se mai aude.


foto: Nicolae Dărămuș

Uciderea în masă a urșilor în județul Bacău: o practică ilegală și curentă, încurajată de oficiali și de etnografi

Uciderea în masă a urșilor în județul Bacău: o practică ilegală și curentă, încurajată de oficiali și de etnografi

“Priveliștea violenței, dacă e în realitate sau la televizor, ne face silă, însă schimbările climatice și distrugerile pe care le provocăm mediului nu ne afectează în aceeași măsură, pentru că ele se întâmplă mult mai subtil”.
Tensin Gyatso, al XIV-lea Dalai Lama

În Cotidianul din 23 iulie 2004 publicam textul de mai jos, despre obiceiul popular al ”cetelor de urși” din zona Comăneștilor de Bacău. Am republicat textul  în revista Academia Cațavencu, ilustrat ca acum. Sesizările mele de atunci au fost adresate Parchetului General  (incriminat fiind un deputat) și  cabinetului primului ministru,  Adrian Năstase. Fără vreun răspuns. Era explicabil: promotorul fărădelegilor un deputat al partidului de guvernământ. Am refăcut demersurile scrise de îndată după alegerile legislative din 2004 și instalarea guvernului Tăriceanu, în decembrie. Tot cu rezultat nul.

În scurt timp am mers și la Palatul Cotroceni, unde am avut o convorbire cu doamna Renate Weber, propunându-i informarea președintelui Traian Băsescu asupra situației tragice pe care promovarea legilor liberale avea să o aducă privitor la ecosistemul forestier carpatin. Un material extins depus la Președinție mi-a însoțit demersul. Decursul jafului în anii care au urmat până în ziua de azi – pe lemn și faună – i-a confirmat  conținutul. 

Revin de data asta, despre continuarea uciderii în masă a urșilor în județul Bacău, de dragul unei tradiții imbecile. În continuare oficialii tac, închid ochii la sursele ilegale care procură blănurile ”cetelor”, la prelucrarea  acestora (tot ilegală). Mai mult chiar: extazul  imbecil al jurnaliștilor (chiar și al „oamenilor de bine” de la National Geographic ) confirmă otrava ignoranței fesiviste aproape de nivel național… 

De la câțiva purtători de urși în 2004,  numărul acestora a ajuns în 2016 la multe zeci în fiecare ceată din satele județului Bacău.  Iar fala locală e cu atât mai mare cu cât numărul ”urșilor” e mai mare… Concurența își spune cuvântul…

https://www.youtube.com/watch?v=waZND8wANjg

Hidoșenia acestui spectacol grobian  este greu de descris. Cât despre  valoarea pierderilor privind o specie ”integral protejată”,  biodiversitatea, dreptul la viață al sălbăticiunilor,  într-o Românie care se vrea civilizată,  ce să mai spun?… 

…………………………………………………………………………………………………….

Sicilia de pe Trotuş

Omul care-mi spusese „Aici e ca-n Sicilia, dom’le” nu fusese niciodată în Sicilia. Văzuse pesemne filme care-i inspiraseră comparaţia şi, cu glas schimbat, adăugase: „Dar mafioţii noştri-s mai omenoşi, că, orişicât, nu uită de unde-au plecat…”. Rostise explicaţia cu un ton anume, moale, amestecând neputinţă, veneraţie, invidie, amintind de felul în care vorbeşti despre un popă fără har, lacom, în parohia căruia, prin voia Celui de Sus, te afli. Era taximetrist pe o Dacia hărtănită şi, atunci când l-am întrebat dacă au baroni locali, m-a pus rapid la punct cu simbioza specială dintre pragmatismul locuitorilor şi demnitatea acestora: „Ehe, nu-l cunoaşteţi pe dom’ Cămară… Maare domn, dom’ Cămară!… E drept că, dacă te duci la dânsul cu o problemă şi-l nimereşti în zi proastă, stresat – că are multe pe cap – i se năzare din te miri ce. Zici ceva de i se pare lui şi sare la tine. Te batjocoreşte, te suduie şi, când se ambalează, nu se rabdă. Deh… Te ia la pumni, la pălmi. Îţi cară picioare-n fund până te dă afară. Dar e bine să nu pleci. După ce se răcoreşte, se potoleşte şi-i pare rău. Vine la tine, te ia binişor, te bagă-n casă, te omeneşte ca lumea, îţi bagă şi-n traistă. Nu pleci de la dânsul fără ceva. Nu pleci cu mâna goală, îţi dă şi bani. Maare domn, dom’ Cămară. Are şi elicopter!”.

La adresa dorită, am coborât într-o uliţă noroioasă, dinaintea unei case scunde. Ca din pământ, stăpâna – o femeie trecută de cincizeci de ani – cu privire iscoditoare, m-a întâmpinat închizând poarta în urma sa, semn că dincolo n-aveam ce căuta. Telefonic, o prevenisem asupra vizitei şi din amabilitatea acelei convorbiri nu mai rămăsese nimic. „Aţi venit degeaba, că n-aveţi ce filma… Nu mai avem urşii. Nu mai avem nici unul. I-am vândut pe toţi şi ne-am luat Matiz”. Fotografiile, făcute cu câteva săptămâni în urmă în grajdul casei, înfăţişau douăzeci şi cinci de blănuri de urs brun, unele mai vechi, altele noi, abia argăsite, întinse ca hainele la uscat pe poliţe improvizate, pe grinzi, alături de unelte aflate în neorân-duială şi pânze groase de păianjen.


foto: Nicolae Dărămuș

Am îngăimat perplex şi înţelegător: „Aşa-i, se descurcă omul cum poate… Şi cine a cumpărat blănurile?” „Nu ştiu prea bine”, a continuat gospodina. „Bărbatu’meu s-a ocupat de afacere. Multe blănuri a luat domnu’ deputat. E profesor, dar le are cu etnografia”. Vorbeam despre blănuri de urşi braconaţi…

Am plecat de acolo la Muzeul Etnografic al târgului. Întâlnirea cu exponatele putea să degenereze într-o luptă corp la corp, dacă m-aş fi încăpăţânat să fotografiez în „camera interzisă”. „Fotografiaţi orice, dar nu aici – suna îndemnul muzeografilor. E taxă pentru fotografiere, o plătiţi, dar aici nu fotografiaţi fără aprobarea domnului deputat!”. Mă supusesem, fiind pe teren străin, dar exponatul e unul de neuitat: într-un tablou „foto-color”, de aproape un metru lăţime, domnul deputat, înconjurat de vreo cinsprezece „ursari”. De o „ceată de ursari”, cum li se zice în zonă. Toţi sunt îmbrăcaţi în piei naturale, provenind, se pare, de la urşi mari. Deasupra capetelor purătorilor se află craniile, naturalizate hidos, în rânjete fioroase de ipsos vopsit.


foto: Nicolae Dărămuș / ceată de ursari

De la muzeografi am aflat că domnul deputat este un mare animator al obiceiurilor de Crăciun şi de Anul Nou. „A încurajat formarea cetelor de ursari cu piei originale, dar nu cu imitaţii de blană, ca prin alte părţi.


foto: Nicolae Dărămuș

A urat de Sărbători la Poliţie, la Parchet, la Primărie, la Prefectură. Fotografia e de atunci.” – îmi explicase cu mândrie gazda. Pentru mine, era clar că nici una dintre „autorităţi” nu-l întrebase nimic.

Pe deputat îl cheamă Vasile Miron1 şi a fost profesor de matematică înainte de a fi ursar la PSD. Nu ştiu dacă e una şi aceeaşi persoană cu deputatul care le dă bani de Matiz gospodarilor care-şi vând urşii din bătătură, dar se poate afla. Va fi greu, că-n PSD sunt mulţi ursari, majoritatea cu puşcă.

Mă aflam la Comăneşti de Bacău, judeţul lui Mitrea, Seche, Hrebe, în Moldova „urmaşilor urma-şilor” lui Ştefan cel Mare, în anul 2004, an al negocierii acquis-ului european de mediu, în vederea aderării – fără urşi! – a României la UE. Detaliul de loc l-ar putea interesa pe vreunul dintre subordonaţii domnului procuror general, Ilie Botoş.

Cotidianul, 23 iulie 2004