Poveste de râs

Poveste de râs

Când i-am descoperit bârlogul era toamnă și fruzele arborilor, abia pălite de frig, îmbrăcau încă steiul.


foto: Nicolae Dărămuș

De data asta însă zăpada era stăpână… Și, semn că alegerea fusese înțeleaptă, intrarea grotei lui rămăsese uscată, neatinsă de viscol. Îmi alesesem bine pândele și, ba de ici, ba de colo, am văzut clar totul…


foto: Nicolae Dărămuș

Când a ieșit în lumină a stat câteva clipe, ca năucit de strălucirea albului și, cu un salt lung, s-a pomenit în troianul de sub stâncă… Cam adânc pentru un aristocrat ca el!… Surprins de baia pufoasă, a pășit larg spre neaua subțire, scuturându-și tălpile pe rând, ca de te miri ce spurcăciune, și s-a-întins cât era de lung… Și era!… S-a tras spre vale pe labele dinfață și, frecându-și burta de covorul rece, a lăsat picioarele să-l urmeze blege, neputincioase, ca abia legate de trup. S-a ghemuit apoi, arcuindu-și spinarea spre bolta de cetină și a căscat îndelung… Buzele s-au retras o clipă, dezvelindu-i caninii lungi și menghina carnasierelor: scurt, dar perfect ferăstrău. S-a așezat pe coadă, ”cățelește” și, asemenea mai micilor surate din neamul său, a prins să se spele. Își umezea labele dinainte pe rând – părând mereu nemulțumit de rezultat – le trecea peste bot, peste pleoapele lăsate, peste frunte și urechi, o dată, de două ori,… de nenumărate ori, până când, după semne doar de el știute, lucrarea fu perfectă… Și totuși, câteva ajustări, ca mânuind un piaptăn nevăzut, mai fuseseră trebuincioase…
A pornit apoi spre piciorul stâncăriei, pășind cu băgare de seamă, alegând pas cu pas cărarea. Rotunde, precum niște imaculate flori cu petale împuținate, urmele și-au scris mersul șerpuit, treaptă după treaptă. Jos a ezitat: grămădit de vânt, omătul i-ar fi ajuns la bărbie…Trunchiul unui brad doborât de stihii i-a venit însă în întâmpinare. Și am înțeles: ca stăpân al locurilor, cunoștea bine puntea. O folosise pesemne de atâtea ori spre a ajunge la buza înaltelor faleze sub care umblau caprele negre…


foto: Nicolae Dărămuș

Dar unde-i fiara? – ar putea să întrebe cineva pe bună dreptate, citind povestea…Acestuia i-aș răspunde: fiara nu-i… Nu am fotografiat-o. I-am găsit numai povestea, scrisă limpede, cu alb pe alb. Nu o știe nici măcar soția, care mă fotografia de zor pe când îi deslușeam ”secretele”. Acum o află și ea: deodată cu dumneavoastră. Și pare o poveste de râs…


foto: Anca Dărămuș

Fără să strângă, așteptând iarna

Fără să strângă, așteptând iarna

Ca străbătută de o enigmatică linie, soarta culmii părea împărțită. Creștetul ei, păstrând în noiembrie lumina harnicei clorofile, râdea cerului prin covorul verde; cămară vremelnică pentru rumegătoarele chemate acolo. La început l-am zărit pe el: un tânăr imberb, îndrăgostit de oricine…


foto: Nicolae Dărămuș

Indiferentă la avansurile lui, mama stăruia însă lângă prunc, învățându-l tainele ierburilor.


foto: Nicolae Dărămuș

 


foto: Nicolae Dărămuș

Pe abruptul dinspre râu, la doar câteva zeci de pași, haina verii era învinsă… Galben-cenușie, din ea rămăsese doar o resemnată amintire a Soarelui. Să fi fost de vină vânturile reci, asuprind valea în firească alianță cu goana râului?… Cine știe?…

Acolo, alte surate – părând libere de tentații și îndatoriri – se lăsaseră în voia ochilor…
Ceea ce, trebuie să recunosc, în acele clipe mi se întâmplase și mie. Am văzut-o pe una dintre ele pășind molcom spre buza hăului… Parcă văd că se va opri numai bine – mi-am spus: profilată pe spuma volburii din abis, vegheată de culorile toamnei. Cum norocul trebuie ajutat, câțiva pași puteam face și eu, spre a mă așeza potrivit… I-am făcut și a fost de ajuns.


foto: Nicolae Dărămuș