ÎMPĂRTĂȘIND ZBORUL

Perechile de acvile trăiesc ”împreună la bine și la rău”, fără jurăminte, cât timp le e dat să facă umbră pământului. Umbră doar, fiindcă viața lor – în văzduh, pe țanc ori vârf de abori – e un permanent zbor, în înaltul necuprinsei biserici, sub cupola ce-și schimbă zugrăveala după bunul plac al Creatorului. Asta în vreme ce soții simt că placul e bun și nicidecum ”capriciu al vremii„.
Cu puțină imaginație – puțină, anume spre a mai stinge din aburul poveștii – după canoane omenești, binele vieții vulturești ar ființa doar când e vreme frumoasă, în ceasurile de odihnă sau când – prăduind fără îndestulare – părinții potolesc foamea pântecului și a cuibului plin de guri; altcumva spus, un bine precar, cu totul nemulțumitor pentru cei al căror belșug e altceva decât clipa.
Când am avut parte, am zărit acvilele însoțindu-se în largi spirale din care, în răstimpuri, își trimiteau spre oameni glasul. În tânguiala lui ascuțită, asemenea unui sonor pumnal încovoiat, deslușesc mereu un mesaj de compasiune adresat omului. O avertizare asupra însingurării și eternei așteptări.
Cel ce-și ridică ochii pe firul straniului țipăt, uită însingurarea și așteptarea. Și, dintr-o dată, se simte părtaș zborului. Repetând exercițiul chiar în lipsa acvilelor! – mai ales așa,… asta cerând multă imaginație – omului pot să-i crească aripi, fiindcă difuzul amestec de melancolie și invidie poate fi un bun antidot.
Într-o zi mi-a fost dat să văd însă o singură acvilă: o acvilă țipătoare mică, după cum au botezat-o ornitologii. Se așezase în creanga unui păducel și, cât era largul, pereche nu se zărea. Era pesemne tânără, aflată în așteptarea binelui, după bunul plac al Celui de Sus. Cel care avea să o salveze de însingurare.