Eram în școala primară când în paginile unei cărți am văzut conturul unui țap ibex ale cărui coarne mi-au părut o eroare a naturii, dacă făptura va fi existat… Fusese zugrăvit pe pereții unei grote de către ”omul primitiv” care, după linia acelei schițe, mie îmi păruse doar talentat; dovadă că ”darul” nu ține de vremuri și școli. Știu că reținusem vechimea „operei” – vreo 17 000 de ani – nu și numele peșterii Lascaux , aflat mult mai târziu.
Ca unul crescut la sat, cu caprele eram învățat. Iar despre țapi, ce să mai zic?… Bărbile stufoase și coarnele adânc inelate, prelung răsucite și aruncate-n văzduhul spinării confereau acestora o prestanță pe care nicicum nu o găseam – comparațiile părându-mi firești la anii aceia – la berbeci, oricât de învârtite le-ar fi fost armele. Curios e că țapul rămânea preferatul meu, chiar și atunci când era ”șut” – lipsit de coarne adică; silueta mătăhăloasă – unde barba amplă se îmbina cu blana lungă a gâtului, umerilor, flancurilor și coapselor, atârnând până la pământ uneori – emana o forță naturală, de care nu erau străini nici ciulinii încâlciți în păr – aspri pe măsura firelor – și purtați cu indiferență, asemenea unor trofee, dovezi totodată ale vitregiilor din care ieșise.
Țapul cu uriașe arme din peștera veche îmi rămăsese însă în memorie alături de tiranosauri și alte creaturi dispărute de pe fața pământului, până când l-am revăzut fotografiat cocoțat pe stânci, într-un tom de zoologie, unde îi erau dedicate o sumedenie de rânduri. Așadar, făptura există! – mi-am spus și dintr-o dată țapii copilăriei mele au dobândit imagini mai smerite… Ca să vezi ce poate să însemne mărimea coarnelor, până și în mintea unui prunc!…
Au trecut aproape cincizeci de ani până să zăresc primul ibex, o femelă slăbuță, undeva în Alpii Iulieni ai Sloveniei. Pe țapul care să îmi amintească de desenul din peșteră nu-l întâlnisem însă. Și asta nu fiindcă n-ar fi fost la îndemână găsirea unuia pe lângă potecile turistice ale Alpilor… Altceva era la mijloc: țapul dorit, pe lângă viguros, trebuia să fie singuratic și neînvățat cu turiștii… Sălbatic!… Măcar cât se mai poate în ziua de azi, când omul a pus stăpânire pe tot.
Când l-am găsi în amiază, culcat sub stâncile unei șei sterpe – cum sunt mai toate la 3000 de metri altitudine – s-a ridicat.
foto: Nicolae Dărămuș
S-a uitat la mine întrebător, vreme în care aparatul îmi atârna la coapsă, ca cea mai inutilă sculă posibilă. Într-adevăr, n-aveam ce căuta acolo: potecile oamenilor erau altele… Decis, a pășit spre vale. Calm… Ajuns departe, s-a întors învrednicindu-mă cu o privire și s-a topit într-un târziu printre bolovanii de culoare blănii. Obturatorul a clipit des, iar când l-am pierdut din ochi timpul și-a reluat curgerea.
foto: Nicolae Dărămuș
foto: Nicolae Dărămuș
……………………..
P.S.
Da… Timpul și-a reluat curgerea și mi-am sunat soția. Urcase în urma mea, tihnit, acceptându-mi – ca de atâtea alte ori – pașii mai grăbiți. Îmi cunoștea dorința și chiar ea insistase să mai urcăm o dată că, ”Cine știe?… Poate-poate!…”. Mi-a răspuns… Ajunsese aproape, însă steiurile ne împiedicau revederea. Am alergat spre ea într-un suflet, abia atingând pietrele, și i-am arătat isprava. Ca și când aș fi avut vreun merit. Bucuria nu avea nevoie de alt nume. Și totuși, nu-mi era întreagă…
Nu știu cât de singuratic fusese țapul meu, dar eu nu eram singur… Doar că mă lăsasem pradă dorinței – mândriei deopotrivă – iuțind mersul… Dacă n-aș fi făcut-o sunt sigur că, pe același drum urcând, căutând, am fi zărit ”trofeul” împreună.
Recent Comments