GLASUL BLÂND AL FIINȚEI

GLASUL BLÂND AL FIINȚEI

Când l-am observat, urca dealul spre fotograf… Mie rămânându-mi doar povestea. Ce-l chema abitir într-acolo, făcându-l să părăsească postata de lucernă, numai Dumnezeu putea ști… Dumnezeu și el.


Foto: Anca Dărămuș

Dintr-o dată s-a oprit, cercetând arătarea cu chip întunecat, ce-l privea printr-un ochi mare, rotund și negru… Cam așa îmi închipui că se arătase minții lui fotograful. A mai făcut un pas, încă unul, să se lămurească. Proiectată pe amestecul de verde și cenușiu al pădurii, silueta omului părea de acolo. Crescută. Și, ceea ce ochii nu deslușiseră îndeajuns, au făcut nările: miros de om!… A tresărit scurt, dar Ființa i-a spus că nu e pericol. Trăpând lent, s-a îndepărtat totuși spre lizieră. Dincolo de ea, între umbre și raze, era numai cu ai săi.
Fotograful l-a privit cu recunoștință și, neașteptat, s-a simțit privit… S-a întors încet, ca să nu sperie, dar n-a văzut mare lucru. La început. Apoi a văzut: trimisul Ființei era mărunt și ager…


Foto: Anca Dărămuș

Dovadă că spiridușii există. Trebuie doar să fii acolo și să porți inima cu tine.


Foto: Anca Dărămuș

MIJLOCITORUL

MIJLOCITORUL

Dacă ar fi fost să aranjez întâlnirea între oameni n-aș fi îndrăznit. Așa însă mi-am luat inima-n dinți. Și, la propriu, chemătoarea. În răstimpul unei răsuflări, din pumnii strânși a ieșit atunci țipătul căprioarei; ascuțit și stins, ca-n spaima unui prunc atins de vis. Liniștea foșnitoare s-a închegat iar, mai adâncă decât tăcerea, și nădejdea a invadat poiana. Apoi, odată cu zădărnicia așteptării, îndoiala.
Poate că am chemat prea încet, mi-am spus . Liziera de care-mi lipisem ochii era departe și, dincolo de ea, întunericul verde rămânea mut și plin de promisiuni… În văzduh am înfipt altă chemare, mai îndrăzneață, fiindcă iubirile codrene din iulie așa sunt. Și de îndată pădurea s-a înfiorat sonor: ”Broöö!” O dată, de două ori… de trei ori, tot mai aproape, învăluindu-mă. Știam… Așa brăhnește căpriorul. Săltând. Fie speriat, îndepărtându-se, fie grăbind încrezător spre vreun dorit iatac de frunze…


foto: Nicolae Dărămuș, designer site-  ebonycam

Dintre arbori s-a iscat prudent, cercetând lumina. Am dus iar la buze înșelătoria, suflând în ea ca o boare. Și l-am convins.


foto: Nicolae Dărămuș

A trăpat hotărât spre mine și obturatorul a țăcănit rar până când ceva, … un miros știut pesemne, i-a spus că drumul e altul. Și a pornit în galop într-acolo.


foto: Nicolae Dărămuș

I-am dat dreptate: pe când urcam, la vreo două sute de pași, într-un luminiș cât batista ațipise ea.


foto: Nicolae Dărămuș

ÎNTÂLNIREA VIEȚII… UNA DINTRE ELE

ÎNTÂLNIREA VIEȚII… UNA DINTRE ELE

Sunt sălbăticiuni a căror discreție m-a făcut să cred că nu le voi întâlni vreodată… Sau că le voi întâlni doar când mă aștept mai puțin. Nicidecum când le caut cu aparatul pregătit. Că îndemânările foto pot ucide bucuria e o realitate pe care am simțit-o însă de multă vreme. Cândva omul era bucuros de întâlnirea ființelor codrene și povestea oricui îl asculta despre ele, într-o înfiorată tihnă. Cea care a născut sintagma ”la gura sobei”. Ferice de cei care știu… Pentru cei mai pretențioși, trăirea era ambientată de flăcările unui șemineu și o pipă cam stinsă în mâna ale cărei gesturi dirijau concertul de vorbe. Nu existau imagini și nici clișeul că ”o imagine face cît o mie de cuvinte”. Căci nu face… Nu are cum. De aceea, după ce aparatul foto mi-a devenit tovarăș, cu greu m-am dezvățat de regretul unei ”scene ratate”; o scenă care nu era deloc ratată, ci vie cât se poate, cum viu mi se depozita în memorie întregul: un loc, un peisaj, personaje, sunete, mirosuri, lumini, emoții; adică cele pe care numai cuvântul le poate zugrăvi. După ce am redescoperit starea, m-am liniștit: ce era al meu era pus deoparte. Și numai de mine – nicidecum de tehnică – depindea să păstrez, spre a o împărtăși, bucuria. Căci îmi rămânea povestea.
Fusese o zi toridă și plecaserăm târziu spre păduri. Pășeam cam în doru’ lelii, fiindcă nu departe, în coastă, o măruntă cireadă își scutura abitir clopotele trăpând spre stăpânii veniți cu apă. Nădejde de surprize foto nu prea era și de aceea întâlnirea cu macii, dirijând un concert multicolor, mi-a părut un mulțumitor cadou.


foto: Nicolae Dărămuș

Înaintam printre pășuni cosite, năzuind spre pădure când, ochiul unei miriști ne-a tras cu ochiul. Înconjurată de codru, chema printr-o portiță. Și au fost de ajuns câțiva pași în lumină fiindcă acolo, atentă la vreo măruntă pradă, înțepenise ea: Ea, în persoană: pisica sălbatică!


foto: Nicolae Dărămuș

Tânără, înaltă, grațioasă. Felină în tot… Departe de aerul suratelor de apartament, alintate și bine hrănite, la care de îndată mi-a zburat gândul. Contrastul pe care hărnicia traiului îl imprimase siluetei era izbitor.
Surprins peste măsură, am declanșat o dată, de două ori, de trei ori…; uitând că am un zoom bunicel cu care i-aș fi furat în detaliu irisul și mustățile. Așa-i câteodată… Abia la al treilea click s-a întors fără convingere, fixând cu ochi uimiți pe cei doi spectatori țepeni-smirnă. Nu m-am putut abține și am întrebat-o moale: ”Dar tu ce faci aici?…” Cred că nu mi-a înțeles întrebarea, fiindcă, arătându-mi coada inelată, a săltat lung spre frunzare.
Din mijlocul miriștii, un căprior ne privise … L-am observat târziu, căci vedeta fusese altcineva. Iar el, pesemne supărat pentru asemenea preferință, s-a hotărât să zboare. Și trebuie să recunosc: demonstrația a fost convingătoare.


foto: Nicolae Dărămuș

URECHEA ȘI OCHII PRUNCULUI

URECHEA ȘI OCHII PRUNCULUI

Era trecut de nouă seara când soția mi-a arătat-o… Un punct închis la culoare, pierdut în verdele pajiștii. Să tot fi fost până acolo vreo 4-500 de pași. De fapt, în lipsa binoclului, nici n-am fost sigur că e vulpe…


foto: Nicolae Dărămuș

Oricum, proba urechii muzicale trebuia făcută. Căci vulpea aude chițcăitul unui șoarece de la peste 300 de metri. Așa zic cărțile și nu o dată am probat adevărul. Drept care, țuguindu-mi buzele, am dat glas… O dată, de două ori… Poate e prea încet – mi-am zis și, pe când să trimit în văzduh ascuțitul țipăt de șoarece speriat, silueta din zare a prins să crească. Și am conchis șoptind: ”Vine ață la noi… Numai să n-o slăbesc”. Venea, biata, în fuga mare, cu nădejdea flămândului și eu chițcăiam de mi se uscau buzele…
Privind prin obiectiv, am deslușit atunci chipul puiului… Și, brusc, m-am simțit vinovat pentru păcăleală…


foto: Nicolae Dărămuș

Lumina – fotografii știu de ce – mă obliga la timpi de expunere lungi, imaginile speranței în galop fiindu-mi mișcate. Așa cum se cuvine unui document.
Când a ajuns la cel mult 10 pași, urechea i-a spus adevărul. Știam și asta: că atunci când vulpea e aproape, e bine să taci, căci simte făcătura.
Pruncul vulpii, deși abia înțărcat, învățase așadar bine lecția. Dacă de la mamă sau din veghea divină, nu pot ști…


foto: Nicolae Dărămuș

S-a oprit neîncrezător, cercetând cu ochi limpezi și mirați siluetele nemișcate: două cioate înalte , dinspre care acum, în locul chițcăitului ademenitor, se auzea doar clickul stins al obturatorului.


foto: Nicolae Dărămuș

SOLIA LUI

SOLIA LUI

Poienile, ca niște uriașe buzunare de catifea, îmblânzeau dogoarea. Din când în când, un pui de vânt străbătea lărgimile, împletind căldura zilei cu fuioarele răcoroase furișate din păduri. O invizibilă mână cu mângâieri calme… Înserarea prindea putere topind culorile și doar calicele unor flori albe păreau să amâne ”stingerea”. Alungate în umbrare de vipia lui iulie, acolo aveau să iasă căprioarele… Poate…
Pășeam fără grabă, în binecunoscuta stare ce nu lasă loc dezamăgirii, fiindcă imaginația e totul: va fi și-o altă înserare. Iar fotografii am mai făcut… Nu-i lesne să te pui în starea nădejdii, dar se poate. Și ea e cheia bunelor întâlniri de tot felul când, tocmai fiindcă nu pretinzi, primești.
Cu atât mai mult, atunci când l-am zărit la întoarcere în poiana prin care tocmai trecusem, n-am fost surprins. Răsărise ca din pământ, în mijlocul lămpașelor albe. Și a stat. Nu mult: doar cât să-și trimită solia.


foto: Nicolae Dărămuș

GÂNDURI IEPUREȘTI

GÂNDURI IEPUREȘTI

Sub aerul nemișcat al serii, ierburile prinseră să tremure ca stăpânite de copilul vântului. Timid, indecis și tăcut, oprindu-se ici și colo, nevăzutul prunc străbătea desișul verde, cu mine pe urme… Până când printre lujeri s-a ițit o ureche… Apoi alta, și misterul a prins chip… S-a oprit cercetător, numai ochi…


foto: Nicolae Dărămuș

Am stat și eu. Ne despărțeau șapte ori opt pași, când l-am ochit prin obiectiv. Și, în liniștea asurzitoare, obturatorul a dat glas. Sec și tehnic. Deloc de acolo… Dar el n-a plecat, iar rafala aparatului nu i-a trezit neliniști iepurești. Drept care, aproape identice, imaginile s-au legat…Multe. Și eu m-am pomenit ghicindu-i gândurile:

”Specia asta nu prea vede,
Deși grozavă se crede:
Prin ierbi caută în van,
Folosindu-se de-ochean.
Stau în flori și n-am probleme,
Nu-s bântuit de dileme…
De nu mișc și dacă tac,
Mă va confunda cu-n… mac.”


foto: Nicolae Dărămuș