SINGURATICUL (POVESTE CU POST SCRIPTUM)

SINGURATICUL (POVESTE CU POST SCRIPTUM)

Eram în școala primară când în paginile unei cărți am văzut conturul unui țap ibex ale cărui coarne mi-au părut o eroare a naturii, dacă făptura va fi existat… Fusese zugrăvit pe pereții unei grote de către ”omul primitiv” care, după linia acelei schițe, mie îmi păruse doar talentat; dovadă că ”darul” nu ține de vremuri și școli. Știu că reținusem vechimea „operei” – vreo 17 000 de ani – nu și numele peșterii Lascaux , aflat mult mai târziu.
Ca unul crescut la sat, cu caprele eram învățat. Iar despre țapi, ce să mai zic?… Bărbile stufoase și coarnele adânc inelate, prelung răsucite și aruncate-n văzduhul spinării confereau acestora o prestanță pe care nicicum nu o găseam – comparațiile părându-mi firești la anii aceia – la berbeci, oricât de învârtite le-ar fi fost armele. Curios e că țapul rămânea preferatul meu, chiar și atunci când era ”șut” – lipsit de coarne adică; silueta mătăhăloasă – unde barba amplă se îmbina cu blana lungă a gâtului, umerilor, flancurilor și coapselor, atârnând până la pământ uneori – emana o forță naturală, de care nu erau străini nici ciulinii încâlciți în păr – aspri pe măsura firelor – și purtați cu indiferență, asemenea unor trofee, dovezi totodată ale vitregiilor din care ieșise.
Țapul cu uriașe arme din peștera veche îmi rămăsese însă în memorie alături de tiranosauri și alte creaturi dispărute de pe fața pământului, până când l-am revăzut fotografiat cocoțat pe stânci, într-un tom de zoologie, unde îi erau dedicate o sumedenie de rânduri. Așadar, făptura există! – mi-am spus și dintr-o dată țapii copilăriei mele au dobândit imagini mai smerite… Ca să vezi ce poate să însemne mărimea coarnelor, până și în mintea unui prunc!…
Au trecut aproape cincizeci de ani până să zăresc primul ibex, o femelă slăbuță, undeva în Alpii Iulieni ai Sloveniei. Pe țapul care să îmi amintească de desenul din peșteră nu-l întâlnisem însă. Și asta nu fiindcă n-ar fi fost la îndemână găsirea unuia pe lângă potecile turistice ale Alpilor… Altceva era la mijloc: țapul dorit, pe lângă viguros, trebuia să fie singuratic și neînvățat cu turiștii… Sălbatic!… Măcar cât se mai poate în ziua de azi, când omul a pus stăpânire pe tot.
Când l-am găsi în amiază, culcat sub stâncile unei șei sterpe – cum sunt mai toate la 3000 de metri altitudine – s-a ridicat.


foto: Nicolae Dărămuș

S-a uitat la mine întrebător, vreme în care aparatul îmi atârna la coapsă, ca cea mai inutilă sculă posibilă. Într-adevăr, n-aveam ce căuta acolo: potecile oamenilor erau altele… Decis, a pășit spre vale. Calm… Ajuns departe, s-a întors învrednicindu-mă cu o privire și s-a topit într-un târziu printre bolovanii de culoare blănii. Obturatorul a clipit des, iar când l-am pierdut din ochi timpul și-a reluat curgerea.


foto: Nicolae Dărămuș


foto: Nicolae Dărămuș
……………………..
P.S.
Da… Timpul și-a reluat curgerea și mi-am sunat soția. Urcase în urma mea, tihnit, acceptându-mi – ca de atâtea alte ori – pașii mai grăbiți. Îmi cunoștea dorința și chiar ea insistase să mai urcăm o dată că, ”Cine știe?… Poate-poate!…”. Mi-a răspuns… Ajunsese aproape, însă steiurile ne împiedicau revederea. Am alergat spre ea într-un suflet, abia atingând pietrele, și i-am arătat isprava. Ca și când aș fi avut vreun merit. Bucuria nu avea nevoie de alt nume. Și totuși, nu-mi era întreagă…
Nu știu cât de singuratic fusese țapul meu, dar eu nu eram singur… Doar că mă lăsasem pradă dorinței – mândriei deopotrivă – iuțind mersul… Dacă n-aș fi făcut-o sunt sigur că, pe același drum urcând, căutând, am fi zărit ”trofeul” împreună.

ÎMPĂRTĂȘIND ZBORUL

ÎMPĂRTĂȘIND ZBORUL

Perechile de acvile trăiesc ”împreună la bine și la rău”, fără jurăminte, cât timp le e dat să facă umbră pământului. Umbră doar, fiindcă viața lor – în văzduh, pe țanc ori vârf de abori – e un permanent zbor, în înaltul necuprinsei biserici, sub cupola ce-și schimbă zugrăveala după bunul plac al Creatorului. Asta în vreme ce soții simt că placul e bun și nicidecum ”capriciu al vremii„.
Cu puțină imaginație – puțină, anume spre a mai stinge din aburul poveștii – după canoane omenești, binele vieții vulturești ar ființa doar când e vreme frumoasă, în ceasurile de odihnă sau când – prăduind fără îndestulare – părinții potolesc foamea pântecului și a cuibului plin de guri; altcumva spus, un bine precar, cu totul nemulțumitor pentru cei al căror belșug e altceva decât clipa.
Când am avut parte, am zărit acvilele însoțindu-se în largi spirale din care, în răstimpuri, își trimiteau spre oameni glasul. În tânguiala lui ascuțită, asemenea unui sonor pumnal încovoiat, deslușesc mereu un mesaj de compasiune adresat omului. O avertizare asupra însingurării și eternei așteptări.
Cel ce-și ridică ochii pe firul straniului țipăt, uită însingurarea și așteptarea. Și, dintr-o dată, se simte părtaș zborului. Repetând exercițiul chiar în lipsa acvilelor! – mai ales așa,… asta cerând multă imaginație – omului pot să-i crească aripi, fiindcă difuzul amestec de melancolie și invidie poate fi un bun antidot.
Într-o zi mi-a fost dat să văd însă o singură acvilă: o acvilă țipătoare mică, după cum au botezat-o ornitologii. Se așezase în creanga unui păducel și, cât era largul, pereche nu se zărea. Era pesemne tânără, aflată în așteptarea binelui, după bunul plac al Celui de Sus. Cel care avea să o salveze de însingurare.

ATENȚIE!… ”EU SUNT CEL CE SUNT„ SE IA!

ATENȚIE!… ”EU SUNT CEL CE SUNT„ SE IA!

Ființa m-a privit doar… Nu cerea nimănui nimic: nici măcar să fie lăsată în pace. Omenescul din mine a fost mai tare însă decât tăcutul ei mesaj și mi-am apropiat obiectivul; întrucât a fi orb dotat cu aparat foto nu e lucru rar…Făptura nu s-a precipitat, n-a sărit ca cineva deranjat de aplecarea uriașului. Pesemne că nu se simțea cineva. Doar a pășit fără grabă pe tijele de verzi, pipăind sevele clorofilei, și a refăcut distanța… Apoi m-a privit iar, ca la început. Simțise că uriașul nu era un pericol, dar…
Ochii ni s-au întâlnit de data asta și, în sfârșit, am văzut! Pe firul luminii, ”Eu sunt cel ce sunt” pătrunsese.
Brusc, m-am simțit mic. Tare mic… ”Eu sunt cel ce sunt” trebuia să mă fi stăpânit înainte de ”asalt”, fiindcă nu eram fotograf. Și tocmai mă întâlnisem cu Marea Lucrare, ce doar în mintea omului era ”un biet brotăcel”.

CÂNT-DESCÂNTUL COPILĂRIEI

CÂNT-DESCÂNTUL COPILĂRIEI

Nu știu dacă manta – sau călugărița, cum i se mai spune – cunoaște cânt-descântul pe care eu, prunc fiind, trebuia să-l urmez cu sfințenie de cu zori, în fiecare zi:

”Dimineața, când mă scol,
Mă duc iute și mă spăl:
Fața-ntreagă, gâtu’ tot
Și mâinile pân la cot”.

Așa-mi spusese bunica să fac, fiindcă ”așa fac copiii ăi cuminți”. Ca apoi, ceva mai mare fiind, să-mi spună că ”așa fac ficiorii ăi vrenici”.
Nu știam ce înseamnă ”vrenic”, dar bănuiam că numai ceva de bine poate fi, că știa ea ce zice… Au trecut ani mulți până m-am învrednicit să înțeleg și a fost bine. De restul trupului se îngrijea râul în care mă scăldam de dimineața până seara.
De cânt-descântul meu și-a adus aminte fotograful când a privit prin obiectiv ”spălatul” călugăriței:


foto: Anca Dărămuș

” Fața-ntreagă, gâtu’ tot
Și mâinile pân la cot”…


foto: Anca Dărămuș

Termina și o lua mereu de la capăt. Iar și iar. Vreme în care timpul a stat și lumea s-a redus la palma de văzduh dintre două frunze. Călugărița respecta cu sfințenie cânt-descântul, așa cum aflasem demult că se cuvine. Cred că îl simțea. Pesemne de aceea oamenii de știință, copleșiți de evidențe, au botezat-o Mantis religiosa.

TRIMIȘII LUI

TRIMIȘII LUI

Trimișii Celui de Sus, întrupați în fel și chip, au fost la locul lor și aseară… Pesemne că poienile acelea – întreg Pământul chiar! – nu erau numai locul lor, de îndată ce au răbdat și prezența omului…
La început a fost un bursuc… Înfuleca mure de mama focului. Mure mari cât degetul mare de la picior… Ei, nici chiar așa! – vor zice realiștii. Recunosc…Nici chiar așa, dar nici mult mai mici.
Și murii darnici se târau prin ierburi, sub poverile lor dulci, albăstrui-negricioase, ca la sfârșit de august… L-am văzut prea târziu pentru a-i fura, în urzeala pixelilor, chipul… Căci el ne privea demult, în vreme ce noi alegeam locul pândei. Și, pe când l-am ”țintit”, dus a fost.
Apoi am zărit pisica sălbatică, priveghind ierburile din jungla măruntă, aflată la vârful nasului.


foto: Nicolae Dărămuș

Dar cu totul inutil am încercat să o ademenesc eu, chițcăind. Cred că nu chițcăisem prea convingător. Nu îmi iese întotdeauna. Aveam buzele uscate. Asta este!…
Iepurele – trimis de Alice spre țara minunilor care sunt peste tot! – a venit în fugă… Drept care am lăsat mâța într-ale sale.


foto: Nicolae Dărămuș Fotograf site – the-dating.org

Iar căpriorul, aflat la vreo 300 de metri, mi-a răbdat apropierea, pas cu pas.


foto: Nicolae Dărămuș

E simplu, dar cere răbdare… El ațipea rumegând.
Într-un târziu – când nu ne despărțeau mai mult de vreo 30 de pași – s-a sculat lenevos și, urmându-și consoarta, s-a topit în umbre.


foto: Nicolae Dărămuș


foto: Nicolae Dărămuș

Da… Trimișii Domnului, întrupați în fel și chip, au fost acolo. În lumea lor. Care e și a noastră.

SFÂRȘIT DE AUGUST

SFÂRȘIT DE AUGUST

Înserările sfârșitului de august cădeau tot mai pripite. În după-amieze blânde Soarele, adunându-și puterile din urmă, risipea lumina panicat de apropierea nopților grele. Apoi, sorbit de nevăzute și adânci văzduhuri, luneca iute dincolo de zări, însângerând cerul. Era ceasul lor: al discreților vânători fără vină: ulii șorecari și vulpile.

Sub streașini de frunze, adunasem căldura ca o șopârlă… Nemișcat. Când răcoarea umbrei m-a învăluit, nu departe și-a oprit zborul întâiul pândar: îmbrăcat în zale ușoare, cu privirea aspră și gheare necruțătoare: vie statuie a înșelătoarei tihne. Numai șoarece să nu fii!…


foto: Nicolae Dărămuș

Dincolo de el, la sute de pași, o vulpiță ieșise din codru. Adulmecând, năzuia spre aceleași prăzi.


foto: Nicolae Dărămuș

O vedeam abia, prin ochiuri de frunzare. Am s-o chem – mi-am spus. Și am chițcăit… O dată, de două ori… Urechile au prins zvonul și piciorușele s-au zorit spre ispită. De acum treaba era simplă: nu trebuia decât să o aștept, privind-o prin obiectiv. Dar ce umblet grăbit avea, drăguța!… Așa-i…Foamea dintr-astea face… Totuși ceva-ceva a făcut-o să șovăie. Să-i fi dus vântul miros de om?… Numai asta putea fi. Și ce aproape ajunsese!… Despărțiți de cortina verde și tremurătoare ne-am studiat țepeni, fiecare așteptând mișcarea celuilalt. N-am cedat, dar boarea și-a încheiat misia, păcăleala n-a mai ținut și prin plasa clorofilei i-am mai zărit o clipă unduirea.

Eram iar singur… Dar nu!… Ca de atâtea ori, m-am simțit privit. M-am întors încet și, la vreo 40-50 de pași, l-am văzut pe el. Era perfect!
Ba și mai și! … Drept care pe loc l-am botezat: Mai Mult ca Perfectul. Nu-i pentru cin’ se pregătește, ci pentru cin’ se nimerește – mi-am zis. Chițcăisem convingător așadar.
După prima declanșare cred că m-a deslușit, fiindcă s-a uitat țintă în obiectiv.


foto: Nicolae Dărămuș

Era însă prea sigur pe el ca să plece. Și, minute în șir și-a arătat autoritatea. Aveam de a face cu stăpânul locului. Se întindea, se ghemuia, ședea, se culca-n iarbă, se ridica iar învolburându-și impunătorea coadă încât ar fi stârnit până și invidia unui păun… Și o lua iar de la capăt. Ce mai?!…Numai că nu-mi zicea: ”Uite, acum ai ce fotografia, ai de ce te minuna!… N-o mai regreta pe tinerica aceea!”


foto: Nicolae Dărămuș

Obturatorul țăcănea blând, imaginile se adunau și toți eram mulțumiți. Iar când am trecut de păduri, Soarele mi-a amintit că, totuși, multe i se datorează. Merita și el o fotografie.


foto: Nicolae Dărămuș