URECHEA ȘI OCHII PRUNCULUI

by Nicolae Dărămuș | Jul 24, 2017 | Starea de a fi sau... povestea fotografiei

Era trecut de nouă seara când soția mi-a arătat-o… Un punct închis la culoare, pierdut în verdele pajiștii. Să tot fi fost până acolo vreo 4-500 de pași. De fapt, în lipsa binoclului, nici n-am fost sigur că e vulpe…

foto: Nicolae Dărămuș

Oricum, proba urechii muzicale trebuia făcută. Căci vulpea aude chițcăitul unui șoarece de la peste 300 de metri. Așa zic cărțile și nu o dată am probat adevărul. Drept care, țuguindu-mi buzele, am dat glas… O dată, de două ori… Poate e prea încet – mi-am zis și, pe când să trimit în văzduh ascuțitul țipăt de șoarece speriat, silueta din zare a prins să crească. Și am conchis șoptind: ”Vine ață la noi… Numai să n-o slăbesc”. Venea, biata, în fuga mare, cu nădejdea flămândului și eu chițcăiam de mi se uscau buzele…
Privind prin obiectiv, am deslușit atunci chipul puiului… Și, brusc, m-am simțit vinovat pentru păcăleală…

foto: Nicolae Dărămuș

Lumina – fotografii știu de ce – mă obliga la timpi de expunere lungi, imaginile speranței în galop fiindu-mi mișcate. Așa cum se cuvine unui document.
Când a ajuns la cel mult 10 pași, urechea i-a spus adevărul. Știam și asta: că atunci când vulpea e aproape, e bine să taci, căci simte făcătura.
Pruncul vulpii, deși abia înțărcat, învățase așadar bine lecția. Dacă de la mamă sau din veghea divină, nu pot ști…

foto: Nicolae Dărămuș

S-a oprit neîncrezător, cercetând cu ochi limpezi și mirați siluetele nemișcate: două cioate înalte , dinspre care acum, în locul chițcăitului ademenitor, se auzea doar clickul stins al obturatorului.

foto: Nicolae Dărămuș

RUGĂCIUNEA

by Nicolae Dărămuș | Apr 3, 2017 | Starea de a fi sau... povestea fotografiei

Acum, secretul meu nu mai e secret. Cu ani în urmă l-am spus celor din casă, apoi unor prieteni. Nu-l puteam tăinui, fiindcă e de mare folos oricui. Atunci – ar putea întreba pe bună dreptate un ”căutător” – de ce l-ai ascuns atâta timp? … Adevărul e că nu l-am ascuns, ci doar am uitat de starea aceea. Cum de s-a întâmplat, poate înțelege oricine, de îndată ce-l voi deconspira povestind. Iar practicarea ”rețetei” e cheia multor reușite. Totul e să izbutești întoarcerea.
Pentru unii va fi o întoarcere ușoară și la îndemână. Una pe un drum știut, până-ntr-un loc cunoscut și senin. Pentru alții va fi o grea încercare, ca la explorarea oricărui ținut necunoscut. Ea însă merită făcută cu toată credința, fiindcă abia așa va ajunge fiecare în locul pomenit: locul său. Dar, să nu mă mai lungesc…
Eram la bunici. La bunicii care m-au crescut, de la șapte luni la șapte ani. Nu e joc de cuvinte. Așa mi-a început viața și a fost viață! Nici mai apoi n-am plecat de acolo decât pentru școlile celelalte și, pe măsură ce anii mi s-au strâns, simt că n-am plecat de acolo vreodată. N-am așternut pe hârtie decât rar din amintirile acelei vârste tinere, de teamă că, prin nepriceperea condeiului, le voi strica. Dar nu ăsta e subiectul, deși , într-un fel, chiar ăsta e.
Nu știu câți ani putusem avea – tare puțini, oricum – când începusem să mă rog la Dumnezeu pentru sănătatea și viața bunicilor. O făceam în genunchi, șoptind seară de seară, privind spre răsărit – cum îmi spusese mama (că așa le spuneam lor : mama și tata) – și, încredințat că voi fi auzit, îi ceream Tatălui ca bunicii mei să trăiască o mie de ani. Așa mi-a venit mie. O mie. Nu mă rugam ca eu să trăiesc atâta. Faptul se înțelegea: ce rost ar mai fi avut ei fără mine? Fără mine, așa cum eram: prunc. Eram fericit la bunici… Și nu eram deloc dispus să dau vrabia din mână pentru cine știe ce ciori. Nici nu știam de ele. Ani în șir așa m-am rugat și zilnic Dumnezeu ținea cont.
Totul a mers strună până-ntr-o seară când – bine știu clipa – am văzut ceva în icoana aflată deasupra patului: o icoană mare, cu botezul Domnului. Îmi începusem rugăciunea, când ochii mi-au lunecat spre fotografiile mici, vârâte cu marginea în strâmtoarea dintre ramă și sticlă. Ca la țară… Era acolo și o imagine cu părinții mei: tineri, ținându-mă în brațe. Iar eu, mic. Mic de tot… Și brusc, cu strângere de inimă, am înțeles: părinții mei, când veneau pe la noi, erau cam la fel… Eu însă nu mai eram același… Mut de uimire am simțit că, totuși, ceream prea mult Atotputernicului. Și, din acea seară, i-am redus din sarcină. L-am rugat ca bunicii să-mi trăiască doar o sută de ani. Apoi, mărinimos – că Dumnezeu avea de unde!- i-am cadorisit în rugăciune și pe părinți, tot cu un secol. Și așa am ținut-o cu rugăciunea până târziu. Iar Cel de Sus mi-a auzit-o. Mi-au trăit bunicii îndelung, iar părinții m-au însoțit – fiecare după puterile lui – până când când, eu trecând de șaizeci de ani, ei au apropiat secolul. Cred că rugăciunea de copil e tare.
Pe când am trecut de 30 de ani – dacă țin bine minte…- am început să am încredere în mine. Numai în mine. Mare încredere!… Iar rugăciunea mea – dubitând asupra posibilității – începuse să însemne ”dorințe de mai bine”. Și a fost și bine, adesea. Au fost ”multe și bune”, mulțumesc Celui de Sus! Iar cele care n-au fost, s-au arătat tot bune: învățăturii. De aceea cred că, de la o vreme, mi-am amintit de rugăciunea veche și, grație ei, în ruga de azi retrăiesc încrederea. Nu mai am ”dorințe de mai bine”, căci sunt bine. Voiesc doar puterea de a ține drumul ”frăției” celor din Marea Lucrare.
Mi se întâmplă să plonjez în stare și când, umblând prin păduri, caut sălbăticiuni. Cred că pe ele le caut, deși s-ar putea doar să năzuiesc la frăția pomenită. Caz în care, tocmai fiindcă ele sunt mereu acolo, dau peste ele… Sau știu eu?… Poate că ele dau de mine, calea fiind unică. Așa a fost și-n urmă cu câteva luni, într-o amiază de octombrie.
Fusese o dimineață fără glas de cerbi. Ba să nu mint… Se ridicaseră din codri vreo două mugete, abia după răsărit. Mugete lenevite, așa cum sunt ele pe sfârșitul boncăluitului. Ceasurile se scurseseră blânde și-n căldura vlăguită urmăriserăm prin obiectiv doar câțiva fluturi. Păreau să caute vara prin frunze, întârziații nefiind altceva decât amintirea ei. ”Eu aș mai încerca… Știi cum e… Când cerbii tac, trebuie căutați” – i-am spus soției. Ea scăpase de bocanci și, desculță, se așezase-n potecă la odihnă.
Am pășit la deal, privind cerul, așa cum e când privești cerul… Fiindcă umbletul prin păduri nu e caznă de scotocitor înverșunat, ai cărui ochi ”scanează” totul. Nu… Nicidecum. E liniște. E bucurie și cerul are rostul lui… De aceea, când m-am simțit privit, eram aproape. Am dus aparatul la ochi și-am ”tras”, ca să fiu sigur.

foto: Nicolae Dărămuș

Ieșit în potecă, vițelul mă privea demult. Ciuta păștea liniștită printre molizi, semn că toate-s la locul lor, cum la locul său era și silueta din potecă. Fără fereală, am înaintat spre prunc… O fotografie, trei-patru pași , iar o fotografie, alți pași, până când junele abia mi-a mai încăput în cadru. Scutura din când în când capul, pocnindu-și moale urechile, semn de nelămurire. Dar, câtă vreme mama – cea care le știe pe toate – își vedea de treabă, știa și el că-i bine.

foto: Nicolae Dărămuș

Într-un târziu, când vântul m-a trădat, ciuta a ridicat capul și, din doi pași mari, a fost lângă copil. Am redus focala, ca să-ncapă…Ne-am privit, timpul a stat și click-ul aparatului a furat clipa.

foto: Nicolae Dărămuș

Hotărând, mama și-a condus apoi odrasla spre adăposturi și pașii lor, frângând uscături, au adăugat ochilor un adevăr sonor tot mai stins.
Am coborât grăbit spre tovarășa mea, dornic să-i arăt povestea. M-a ascultat cu aerul că știa ceva… Apoi mi-a arătat ea o imagine: mă fotografiase umblând în lumină. Și, chiar eram în ”lumină”.

foto: Anca Dărămuș

Privind-o, cuvintele lui Leonard Cohen îmi vin în minte ”Nu am unde pleca, fiindcă totul este al meu”. Și mă duc cu gândul la rugăciunea mea de prunc.

foto: Nicolae Dărămuș

Poveste de râs

by Nicolae Dărămuș | Jan 17, 2017 | Starea de a fi sau... povestea fotografiei

Când i-am descoperit bârlogul era toamnă și fruzele arborilor, abia pălite de frig, îmbrăcau încă steiul.

foto: Nicolae Dărămuș

De data asta însă zăpada era stăpână… Și, semn că alegerea fusese înțeleaptă, intrarea grotei lui rămăsese uscată, neatinsă de viscol. Îmi alesesem bine pândele și, ba de ici, ba de colo, am văzut clar totul…

foto: Nicolae Dărămuș

Când a ieșit în lumină a stat câteva clipe, ca năucit de strălucirea albului și, cu un salt lung, s-a pomenit în troianul de sub stâncă… Cam adânc pentru un aristocrat ca el!… Surprins de baia pufoasă, a pășit larg spre neaua subțire, scuturându-și tălpile pe rând, ca de te miri ce spurcăciune, și s-a-întins cât era de lung… Și era!… S-a tras spre vale pe labele dinfață și, frecându-și burta de covorul rece, a lăsat picioarele să-l urmeze blege, neputincioase, ca abia legate de trup. S-a ghemuit apoi, arcuindu-și spinarea spre bolta de cetină și a căscat îndelung… Buzele s-au retras o clipă, dezvelindu-i caninii lungi și menghina carnasierelor: scurt, dar perfect ferăstrău. S-a așezat pe coadă, ”cățelește” și, asemenea mai micilor surate din neamul său, a prins să se spele. Își umezea labele dinainte pe rând – părând mereu nemulțumit de rezultat – le trecea peste bot, peste pleoapele lăsate, peste frunte și urechi, o dată, de două ori,… de nenumărate ori, până când, după semne doar de el știute, lucrarea fu perfectă… Și totuși, câteva ajustări, ca mânuind un piaptăn nevăzut, mai fuseseră trebuincioase…
A pornit apoi spre piciorul stâncăriei, pășind cu băgare de seamă, alegând pas cu pas cărarea. Rotunde, precum niște imaculate flori cu petale împuținate, urmele și-au scris mersul șerpuit, treaptă după treaptă. Jos a ezitat: grămădit de vânt, omătul i-ar fi ajuns la bărbie…Trunchiul unui brad doborât de stihii i-a venit însă în întâmpinare. Și am înțeles: ca stăpân al locurilor, cunoștea bine puntea. O folosise pesemne de atâtea ori spre a ajunge la buza înaltelor faleze sub care umblau caprele negre…

foto: Nicolae Dărămuș

Dar unde-i fiara? – ar putea să întrebe cineva pe bună dreptate, citind povestea…Acestuia i-aș răspunde: fiara nu-i… Nu am fotografiat-o. I-am găsit numai povestea, scrisă limpede, cu alb pe alb. Nu o știe nici măcar soția, care mă fotografia de zor pe când îi deslușeam ”secretele”. Acum o află și ea: deodată cu dumneavoastră. Și pare o poveste de râs…

foto: Anca Dărămuș

„Zâmbiți, vă rog!”, sau despre răbdarea încrederii

by Nicolae Dărămuș | Nov 14, 2016 | Starea de a fi sau... povestea fotografiei

Când m-am trezit, vuietul râului m-a pătruns încet, așa cum se topise de cu seară. Eram acolo…
Doamne, de câte ori nu mi se întâmplase asta?… Să adorm pe mal de ape repezi, cuprins în tunetul vreunei cascade ori purtat – da, purtat… – pe susurul undelor, spre a reveni la viață senin, odată cu zorii. Mereu e așa… Izbucnind de la câțiva pași, zbuciumul sonor înseamnă liniște și, mai ales, liniștire; străbătând viața, un fluid unic – întrupat sonor – își impune adevărul, gândurile se limpezesc și auzul rămâne ultima poartă spre lume. O vreme, închiși sau nu, ochii văd în altă dimensiune, până când somnul mă duce-n ea. E clipa în care auzul auzul moare și, odată cu el, dispar toate. Iar dimineata, nu știu… Nici astăzi – când deja ”am o vârstă” – nu sunt sigur asupra întâietății veștilor. Uneori – strecurată prin pânza cortului – o ceață străvezie străbate pleoapele, prin aburul destrămat făcându-și loc sunetele, alteori urechea se hărnicește spre a porni timpul, ochii deschizându-se leneși. E timpul incert când gândul leagă nădejdea nouă de amintirea zilei trecute…
Pe când noaptea înghițise creasta, din buza ei ne studiaseră două grațioase siluete întunecate. Trebuiau doar căutate, căci ziua prindea putere, prin valuri de ploaie; ploaie măruntă, țârâind moale pe frunzele întârziate.
După un ceas de urcuș, în pale de vânt iernatic se împletiră primii fulgi. Grei și uzi, dizolvând melancolia toamnei. Un plus altitudinal de doua sute de metri, cel mult, fusese de ajuns spre a ne întâlni cu iarna. Și, odată cu ea, cu caprele negre. Înoptaseră pe locul din ajun, dar ninsoarea părea să le trimită spre vreo coastă ferită.

foto: Anca Dărămuș

Ninsoarea sau… mogâldețele ce se apropiau de ele prin urzeala albă… Căci ne văzuseră. Și s-au tot dus. Așa am crezut, dar pesemne că ne și simțiseră… Gândurile. Drept care, odată cu potolirea văzduhului, le-am regăsit într-o pășune cu ierburi înalte și arse, unde încâlcitura arbuștilor părea să ascundă felurite bunătăți căprești.

foto: Nicolae Dărămuș

foto: Nicolae Dărămuș

Restul e floare la ureche… Pas cu pas, răbdarea încrederii – binecunoscuta! – ne-a dus în apropierea generoasei cămări alpine.

foto: Nicolae Dărămuș

Și nu ne-am mai săturat apăsând declanșatorul, căci zâmbetul caprelor negre e irezistibil.

foto: Nicolae Dărămuș

Raiul și iadul din Alpi (2)

by Nicolae Dărămuș | Oct 30, 2016 | Starea de a fi sau... povestea fotografiei

Astăzi omul a dobândit o asemenea putere asupra lumii materiale încât într-un viitor apropiat va distruge cele mai minunate forme de viață animală și vegetală, cu excepția celor pe care le va conserva în grădini și în parcurile zoologice – Charles Darwin, 1871

Cu amintirea blândelor rumegătoare  de sub Mont Blanc, am urcat în masivul Bargy. Sunt doar câteva zile de atunci…

foto: Nicolae Dărămuș

Cunoscător al ținutului încă din tinerețe, un prieten mă asigurase că, deși ”turistic”, acest munte e străbătut doar de drumeții iubitori. Mă prevenise însă că și aici numeroasele capre ibex sunt ”tolerante”:  ”On peut s’approcher à dix metres d’eux”” (”Te poți apropia la zece metri de ele”) – dar că acum, toamnă fiind, s-ar putea să nu întâlnim oameni. Adăugând entuziast că într-una dintre ascensiunile sale a văzut un ”gypaète barbu” – un zăgan adică. Ce șansă! – am exclamat… și am uitat de ea; ibexul bătrân – simbolul  asprimilor alpine  – rămânând în continare pe soclu. Pe cel din piatră l-am găsit la locul lui, zugrăvit pe cer. O gigantică mână înfrigurată părea să-i fi albit contururile, purtând peste vârfuri un penel muiat în ger. Distant, el totuși chema și promitea… Mai urma să-i găsim statuile mișcătoare.

Străbăteam pădurea de molizi. De jos brâul ei păruse îngust, dar până la zdrențuirea lui în   războiul cu pășunea piscului drumeagul se dovedi lung și pieptiș. Într-o cotitură  odihnea un automobil 4X4, spre care coborau doi tineri. Erau îmbrăcați vânătorește, unul purtând carabină cu lunetă, iar celălalt un rucsac greu. În preajma mașinii am ajuns deodată. Făcându-le semn spre aparatul foto, i-am întrebat dacă văzuseră ibecși. Cel cu arma îmi zâmbi cu compasiune: ” Nu prea sunt… Doar câțiva,… puțini” . Și mi-a explicat că majoritatea  ibecșilor au fost împușcați fiindcă  erau bolnavi”. De ce boală suferiseră nu știa. La întrebarea dacă vânase ceva de cu dimineața, tot el mi-a răspuns afirmativ. Doborâse o capră neagră, tânără, ce se afla în rucsacul tovarășului. I-am lăsat să-și vadă de treburi și gândurile m-au năpădit… Nimerisem și aici – ca de atâtea ori, de parcă le căutam…- în locul nepotrivit și dădusem peste oameni asemenea. Dar parcă realitatea ține cont de inimă?… Și o vagă bănuială m-a-ncercat: cu vreun an în urmă citisem în presa franceză despre masacrul ibecșilor dintr-un masiv. Nu-i reținusem numele… Fusese o afacere vânătorească grasă, cu iz politic și populist. Am continuat să urcăm însă cu  nădejde… Doar n-om fi nimerit noi chiar acolo! Că parcă regiunea era alta. Că nu scria de Haute Savoie… Are și autoamăgirea rostul ei. Dar mai știi?…

Când s-a deschis ochilor, golul alpin s-a arătat cu adevărat gol. Ici și colo câteva grămezi de căcăreze vechi, semn că trecuseră pe acolo, cândva, și ciopoarele de ibecși. Dar, să nu mint: locul nu era chiar gol. Atotputernicul beton armat izbucnea din ierburi, liber întreprinzătorul – proprietar al pășunii totodată – urmând să-și ridice o pensiune sau o stână ”după standarde europene”.

foto: Nicolae Dărămuș

Așadar cașcavalurile franțuzești nu dădeau semne de astenie. Mă simțeam aproape ca acasă.

Milostivindu-se de drumeți, silueta unui țap tânăr s-a ivit într-un târziu pe cleanțuri: bănuitoare statuie,  abia ițindu-se din soclul auster.

foto: Nicolae Dărămuș

Ceva mai încolo  a apărut și o capră. Iar  obiectivul de 500 de mm n-a putut face mult; și am furat un elegant contur contre-jour.

foto: Anca Dărămuș

Un vânt iernatic tăia printre creste, era seară și la sfârșit de octombrie noaptea cade iute. Trebuia coborât. Și totuși, parcă jurnaliștii aceia cu masacrul despre Haute Savoie scriseseră…

Pe masivul Aravis,  vecinul nins, apusul pusese peceți roșiatice. Deasupra văii, un vultur rotea în cercuri largi, spiralând spre miazănoapte.

foto: Anca Dărămuș

Nu mai văzusem vreodată asemenea pasăre. Câteva clipe creștetul gălbui s-a luminat sub raze și coada, asemeni unui romb rotunjit, a definit minunea: viu, vulturul bărbos se răstignise pe cer, ca o răsplată adusă speranței

foto: Anca Dărămuș

(va urma).

Liga Eliberării Căpițelor

by Nicolae Dărămuș | Oct 18, 2016 | Starea de a fi sau... povestea fotografiei

Motto: Nu sunt primul și nici singurul, doar că pe ceilalți nu-i cunosc încă.

Foto: Anca Dărămuș

Au trecut ani buni de când – în cursul unei călătorii ”în vest” –  am văzut pe dealuri primele căpițe sufocate în polietilenă: uriașe sfere albe, asemenea unor excremente expulzate  din eșapamentul  unui OZN fără control… Doamne! – mi-am zis – ăștia au ”plasticat” fânul!… Adio miros de fân cosit!… Nu peste mulți kilometri aveam să trec pe lângă fânațele unde iarba era recoltată. Da! Recoltată cu mașinării, nicidecum cosită. Și mi-am zis iar: adio cântec al coasei bătute și-al cutei pe tăiș!… Adio, șuier oțelit prin roua ierbii!

Foto: Nicolae Dărămuș

Privisem cu compasiune spre oamenii care, cotropiți de zgomot,  doar ”produceau”. Cedând ușor presiunii vremilor, ei uitaseră adevăratele rugăciuni ale rostului, ridicate la cer fără știință din mâinile care fac. Poate că nici nu le știuseră. Ce zile de neuitat îmi fuseseră cele petrecute ”la fân”,  în verile al căror șir părea nesfârșit! Dar tot eu mi-am spus : la noi nu vor ajunge astea!… Mai este până când…

Foto: Nicolae Dărămuș

Îl observasem atunci, din goana automobilului, pe individul din cabina mașinăriei: cel care recolta și ”plastica” fânul.  Nu se deosebea cu nimic de cel pe care îl văzusem în scaunul  unei lăcuste motorizate  ce recolta molizii, de cel care turna betonul unui supermarket sau de cel care,  cocoțat într-o cușcă tehnică pe roți, asfalta un drum de munte. Toți apăsau pe câteva butoane și trăgeau de două-trei manete. Niște roboți transpirați, purtând căști antifonice,  împachetați în uniforme portocalii, ușor unsuroase.

În fiecare dintre ei văzusem doar  insul ”condamnat la locul de muncă”, nicidecum pe omul care lucrează. Diferența dintre muncă și lucru mi se arătase de îndată, în uriașa ei stridență. Pesemne că sintagma ”muncă silnică” aici își are rădăcinile: în lipsa bucuriei.  Căci n-am auzit ca cineva să fie condamnat de vreun tribunal la ”lucru silnic”.  Iar explicația e simplă: cel care lucrează și-a descoperit ”darul”, ascultând de glasul Celui de Sus: așa trăiesc pictorul, brutarul,  pantofarul,  cântărețul, tâmplarul,  grădinarul… Așa trăiesc creatorii: fie ei artiști în sensul consacrat, fie ”artiști” în tot ce fac cu mâinile.

Foto: Nicolae Dărămuș

Așa ființase până nu demult – în România și aiurea – mai ales  ”omul de la țară”: cel care, de dimineața până la căderea nopții, pe rând, era ”artist” în toate:  crescător de vite – câteva doar, puțin peste necesarul gospodăriei sale – agricultor, cosaș, tâmplar, zidar, mezelar, brutar și cofetar, iar în lungile seri de iarnă  – când dumnezeirea se pogora în case și prin colinde – era… țesătoare. Și omul mai era, da… era cântăreț. Am trăit acolo și știu! Omul – nu oricare, firește! – își cânta. Din gură, când lucrul mâinilor îngăduia  – la războiul de țesut faptul întâmplându-se – sau din fluier, în ceasul de hodină. Iar cei care-l auzeau se bucurau de darul lui.

Mi-i închipui pe roboții mașinăriilor pomenite, la sfârșit de săptămână, evadați din modernele lor închisori. Unii – cei total resemnați – zăcând la televizor cu berea-n mână, odihnindu-se: adică intoxicându-se cu știri, sau zapând pe canalele de sport, unde afaceriștii competițiilor  își dau duhul, îngropând sub mormane de bani adevărata performanță.

Alți roboți evadați,  ca să-și încarce bateriile, pleacă  ”la iarbă verde”, dornici să umble desculți, să simtă umbra unui arbore, să respire mirosul de fân cosit. Spre a ajunge  în astfel de locuri parcurg  în automobil drumuri lungi; tot mai lungi de la o luna la alta, tot mai lungi de la un an la altul. Natura se retrage mereu din calea lor, împuținată: framântată de șenile, mușcată de cupele  excavatoarelor, dezbrăcată de verdeață sub ferăstraie mecanice, apăsată  de betoane, ciopârțită de drumuri, ”utilizată” și cotropită de producători. Totul fiindcă  ei,  roboții condamnați la ”muncă silnică”, își fac datoria la locul de muncă, neștiind să facă altceva.

Dar să nu uit de unde am plecat: până una alta, cu un briceag, eu am eliberat câteva căpițe. Pe furiș, noaptea. Doamne, ce bucurie pe capul fânului!… Se credea cosit!… Socotesc așadar că Liga Eliberării Căpițelor  poate deveni realitate. E o simplă chestiune de crez și răbdare. Cum pot deveni și alte năzuințe ale celor care simt frăția. N-am să ostenesc s-o spun: frăția cu ”râul, ramul”, cu bursucul, cu furnica, ba chiar și cu omul. Eu am o vorbă: nu sunt primul și nici singurul, doar că pe ceilalți nu-i cunosc încă. E mult de lucru…

Foto: Anca Dărămuș

17 octombrie 2016

Iedul, codrul și-un plăvan cu bași ”house” dintr-un gipan

by Nicolae Dărămuș | Jul 31, 2016 | Starea de a fi sau... povestea fotografiei

Tocmai îmi așezasem ”pânda”: scaunelul și aparatul pe monopod, când pe coasta însorită au apărut ”mama și pruncul”.

foto: Nicolae Dărămuș

Ultimul, ca toți copiii, a prins să țopâie până la câțiva metri de mine, părând a se război cu căpușele…

foto: Nicolae Dărămuș

Când, pe nepusă masă în liniștea ”sonoră” , m-a lovit în ceafă duduiala unor bași ”house”. Se prăvălea dinspre vârf. Iedul a ridicat capul, ceva mai surprins decat mine… cred…

foto: Nicolae Dărămuș

Și dus a fost.
Am ieșit în pajiște grăbit – fără aparat, mea culpa! – să-l văd pe ”vinovat”. Ditr-un gipan cu ușile deschise răzbătea muzica. M-o fi zărit omul?… Căci pornisem hotărât la deal… Se va fi săturat tocmai atunci de ”adrenalina decibelilor”?… Greu de spus.
Cert este ca portierele s-au închis și, cu motorul ambalat vitejește, bolidul s-a topit în pădurea de peste culme.

31 iulie 2016

Pești fără noroc și nenorociți

by Nicolae Dărămuș | Jul 26, 2016 | Starea de a fi sau... povestea fotografiei

Povestea asta, întâmplată  în urmă cu câteva zile, nu are fotografie fiindcă, martor și părtaș fiindu-i, nu aveam la mine aparatul foto. Iar faptul a fost bun, întrucât fotografiind personajul aș fi dat răului un chip concret, restrângându-i aria.

Treceam pe mal, pe când pescarul își strângea calabalâcul. Din apă scosese un juvelnic în care  săltau amarnic peștii. Nu mai mari de-o palmă – scobari și mrene – să tot fi fost vreo douăzeci. I-a grămădit cu juvelnic cu tot într-un rucsac jegos, a cărui pânză subțire, dintr-o dată,  prinse viață sub zbaterea morții. ” Omule, dacă i-ai prins, de ce nu-i omori? – l-am întrebat – Că bunul simț și legea așa zic”. S-a uitat lung la mine…:”Da’ cum să-i omor?… Ăștia rezistă până acasă…”  ”Să-i omori, ca să nu se chinuie”- i-am explicat nădăjduitor, continuând: ” Iar acasă ce faci cu ei?… Le razi solzii și-i tai de vii?… ”Lasă-mă, dom’le-n pace… Păi îs numa’ pești!… Ce vrei?…”

Nu m-am răbdat : „Dumitale ți-ar place să-ți tragă cineva o pungă de plastic pe cap, să te sufoci lent și, pe când să-ti dai duhul, să înceapă să te jupoaie?” ”Dom’le vrei scandal?”- se oțărî insul, apropiindu-se amenințător. ”Nu… Nu vreau scandal… Dar, când te va ajunge un rău mare – că te va ajunge, te asigur! – să-ți amintești de ce-am zis acum… De peștii ăștia și de mine…” Rostirea ultimă, pe un ton profetic,  l-a-nmuiat și  s-a îndepărtat bombănind. A nu știu câta oară purtam dialogul, cam același, pe mal de ape.

Așa se face că povestea asta nu are fotografie. Locul cu pricina însă, are cu siguranță destule povești asemănătoare. Unele vechi și neștiute, altele mereu noi… Totul e să privești ”cu alți ochi”. Ce?… Peisajul aceluiași râu moldav, unde în amiază pescarii se bucură de tihnă.

foto: Nicolae Dărămuș

Iată-l pe burtosul acela puturos…

foto: Nicolae Dărămuș

Este exact în locul cu pricina… ”Doamne, de i s-ar agăța cârligul!” – îmi zic, căci cunosc bine fundul apei… Sunt acolo bolovani și răgălii, numai bune de rupt strunele… Și faptul s-a întâmplat. Burtosul are însă slugă…

foto: Nicolae Dărămuș

Aceasta intră în apă, bagă mâna până la umăr și scociorăște în adânc, umezindu-și tricoul…

foto: Nicolae Dărămuș

La nevoie,  s-ar uda până-n gât. Va primi la plecare câțiva pescuți fără noroc. De la alt nenorocit.

26 iulie 2016

Ca melcul, după vulpe

by Nicolae Dărămuș | Jul 24, 2016 | Starea de a fi sau... povestea fotografiei

O junglă de ierburi înalte, păstrând  urme de rouă, mi-ar fi ascuns  silueta dacă aș fi străbătut-o târându-mă ca un infanterist. Dincolo de ele însă, poiana fusese cosită, iar vulpița tocmai sub otava nouă își găsise prada: un șoricel ori vreo cârtiță.

foto: Nicolae Dărămuș

Cum orice drum începe cu un prim pas, merita încercat: lumina, contrastul roșcatei aprins în verdele postății erau prea îmbietoare… Numai să nu plece, câtă vreme voi înainta cu capu-n iarbă – mi-am spus.  Și, nerbăbdător, am început ”asaltul”. Gâfâind grăbit și îngrijorat, câștigam metru cu metru, când…mut, avertizându-mă că ”graba strică treaba”, un melcișor mi-a tăiat calea.

foto: Nicolae Dărămuș

Pornise pesemne de cu dimineață în cursa spre corolele florilor și fără îndoială că, spre seară,  avea să o câștige. Merita privit… Iar vulpița putea aștepta, măcar cât să-mi trag eu sufletul… Sfatul lui a fost bun și vulpița a așteptat. Pe tihnă, nimeni n-a deranjat pe nimeni.

foto: Nicolae Dărămuș

22 iulie 2016

Săritorul cu prăjina

by Nicolae Dărămuș | Jul 19, 2016 | Starea de a fi sau... povestea fotografiei

Își frânse zborul pe o măciulie trecută, ale cărei daruri păreau să-i fi înșelat așteptările.

foto: Nicolae Dărămuș

N-a zăbovit și s-a agățat de tija vecină. Ea a tremurat ușor, înfiorată de atâta atenție. Ce și-o fi spus?… ”Uite!… Nici n-am apucat să dau în floare, ca am deja pețitor!…”

foto: Nicolae Dărămuș

Răbduriu, el a prins să urce  – simțise el ceva… – spre bobocii minusculi din vârful spicului. Se înălța imponderabil, cu pași mărunți și lenți, până când, dintr-o dată, povara de… fluture și-a spus cuvântul. Spicul s-a arcuit, asemenea unei prăjini sub săritor, dar lui nu-i mai păsa. Ajunsese la dulceață.

foto: Nicolae Dărămuș

18 iulie 2016

Când nu ai mâini, dar ai cap…

by Nicolae Dărămuș | Jul 16, 2016 | Starea de a fi sau... povestea fotografiei

”Uite șarpele!… Hai repede, că pleacă!”-  mi-a strigat soția, privind spre piciorul podului. Am alergat însă fără convingere. Iuțeala cu care șerpii se topesc în desișuri e știută. Așa a fost, dar ce cadou grăitor ne lăsase!… Și ce dovadă de inteligență! Iar explicația era simplă: cine să cunoască mai bine forța de frecare decât  târâtoarele? Spre a se primeni, șarpele își împletise trupul cu ochiurile de sârmă ale unui gabion.

foto: Nicolae Dărămuș

Agățându-și solzii  ici și colo în rețeaua metalică,  pielea veche îi rămăsese prizonieră, iar mulajul capului, cu fălcile larg deschise – printre care tocmai evadase fostul proprietar – se ridica amenințător, gata de atac…

foto: Nicolae Dărămuș
15 iulie 2016

Chemarea cerului trece prin pământ

by Nicolae Dărămuș | Jul 11, 2016 | Starea de a fi sau... povestea fotografiei

Repetabila poveste

by Nicolae Dărămuș | Jul 9, 2016 | Starea de a fi sau... povestea fotografiei

foto: Nicolae Dărămuș

Crescuseră în același ocol, liberi, și mâncaseră din aceeași mână… Veniseră însă pe lume în locuri diferite și pesemne că memoria milenară a speciei le grăia din când în când, nelămurit și strident,  despre frăția lor întâmplătoare. Căci așa se știau: frați.

Când se întâlneau, ca toți copiii înconjurați de flori și miresme, joaca le era stăpân. Unul era mai prudent. Celălalt  era mai îndrăzneț, iar apucăturile sale sugerau uneori inocența ”de fiară” a strămoșilor  săi îndepărtați. Dacă n-ar fi fost orfan, cu siguranță mama  l-ar fi învățat multe. Printre altele, discreția, și că viețuirea pașnică alături de ciute, de căprioare, ba chiar și alături de vaci, oi și oameni, este singura cale. ”Calea”, adică: pădurea si poienile  fiind îndestulătoare pentru toți.

Un om n-a înțeles asta și i-a alungat mama, ambalând asupra ei un  tractor forestier.  Fusese o ursoaică tânără, mică și sperioasă, la prima ei fătare. Cu o mamă experimentată nu i-ar fi mers.

El și surioara lui, două ghemotoace de blană cât pălăria hribului, au rămas scâncind în iarbă, iar omul i-a dus  – jucării vii  – ”la copii, să se bucure”.  Un alt om i-a luat de acolo și s-a străduit  să-i  crească în gospodăria sa, cum a știut el mai bine. Doar că binele omului rareori e bine durabil și binele tuturor. Dar asta e o altă poveste. Până una-alta, mereu aceeași…

8 iulie 2016

Acvi

by Nicolae Dărămuș | Jul 6, 2016 | Starea de a fi sau... povestea fotografiei

Când am fotografiat-o, trecuseră trei săptămâni de la întâmplare, iar imaginea sugerează doar o pasăre de pradă căreia-i este cald, surprinsă de măiestria fotografului…

foto: Nicolae Dărămuș

În urmă mulți ani, mă aflam pe terasa unei case de vacanță. Ne invitaseră niște prieteni, mândri de noua lor proprietate amenajată ”cu tot confortu’ ” – ceea ce pentru mine, acolo, la margini de codru,  era prea mult… Râul sclipea ici și colo la poalele dealului, alăturat drumeagului de pământ, de care-l despărțeau molcome fânețe. Deasupra lor, o perche de acvile țipătoare rotea în senin, dându-și stridentele și neînțelesele lor semnale sonore. Prietenii se-nvârteau în jurul grătarelor fumegânde, încurcați de zelul musafirilor, când am auzit împușcătura. M-am întors spre vale. Pe cer, o singură acvilă scăpăta spre păduri. Mică, tot mai mică… Într-un fânaț, țopăind neputincioasă prin ierburi, am zărit-o pe cealaltă. Tot atunci am observat și omul cu pușca. Coborâse dintr-o căruță, precipitându-se spre pradă.

Nu știu când am ajuns lângă el. L-am recunoscut și m-a recunoscut: ”Vai!… Chiar dumneavoastră erați?!”… Ghinion!… Ca de atâtea ori, mă aflam în locul potrivit. Nepotrivit pentru alții. I-am luat arma, gata să i-o fac țăndări de leuca ”faetonului”, dar m-am stăpânit. Fără să-l întreb, s-a scuzat prostește: ”Am crezut că-i o cioară…”. Era paznicul de vânătoare.

Așa ajuns Acvi în familia noastră. Sângerată-n plămâni și cu-n picior rupt de alice. O cutie mare de carton  i-a devenit casă și, cu răbdare și nădejde, am făcut fiecare ce-am putut.

foto: Nicolae Dărămuș

Ea a făcut însă mai mult: suferind, mi-a acceptat nepriceperea și neîndemânarea. Cine și-ar fi închipuit că sub înfățișarea aceea marțială se află atâta delicatețe?… Că grozăvia de cioc nu lovește, nu sfâșie și nu taie?… Că ghearele, precum niște mărunte pumnale,  nu străpung?…

Au urmat adăparea cu seringa și îndopatul. Ucenicia din casa bunicilor, când  – cu ochii cât cepele și pătruns de o nesfârșită milă tăcută – asistam la îndoparea gâștelor, și-a spus cuvântul. Ficatul de vită, tăiat în bucăți trebuia adânc împins în gâtlej și, odată cu scuturarea capului și unduirea gâtului, bucătura ajungea la destinație. Dar câte altele nu s-au cerut făcute și răbdate?… Au trecut… Cum a trecut și timpul. Si am ieșit la zbor.

În amiaza caniculară am  fotografiat-o  din toate pozițiile… Fără vreo măiestrie aparte, am dobândit atunci portretul unei acvile țipătoare, copleșite de căldură. Dintre amintiri se desprinde însă, mai clară decât orice fotografie – lucram pe film, fără ”autofocus” –  cea a fiului meu alergând, ținând sfoara unui adevărat zmeu viu.

foto: Nicolae Dărămuș

Fuseseră încercări și odihne, până când, prinzând văzduh sub aripi, Acvi s-a smucit, sfoara s-a rupt și dusă a fost.

6 iulie 2016

A fi acolo

by Nicolae Dărămuș | Jun 29, 2016 | Starea de a fi sau... povestea fotografiei

Adevărate santinele ale liniștii, răsărind ici și colo, hribii ne încurcaseră mersul. Ranițele atârnau greu, când valul unui muget ne-a învăluit. Abia atunci mi-am amintit de aparatul foto: eram ” la cerbi”… Un trosnet de uscături luate-n copite mi-a ridicat privirea și peste lujerii zmeurișului am prins plutirea unei perechi de coarne.Alte uscături frânte au dat glas tot mai stins și liniștea s-a-nchegat. Hribii făceau iar cu ochiul, dar ce mai conta acum?

Ca tras cu ața am pornit spre el. Peste cușmele de mușchi pașii-mi erau muți, iar vântul prieten. Trăgeam nădejde că pe culme, în afara vederii, craiul își oprise iureșul… De la o vreme,  urmele lui, mușcând negru în pătura de verdeață, mi-au arătat drumul. Apoi, printre molizi, l-am zărit.

foto: Nicolae Dărămuș

Mai sonore decât pașii, mi-am simțit inima și răsuflarea, până când el mi-a auzit ”clic”-ul. S-a uitat într-o parte, apoi în alta și m-a zărit.

foto: Nicolae Dărămuș

Iar până când s-a dumirit, a mai auzit un ”clic”.

foto: Nicolae Dărămuș

La căderea nopții, urma știutul ceremonial: privirea imaginilor pe ecran,  sub veghea acelorași santinele …

foto: Nicolae Dărămuș

foto: Nicolae Dărămuș

29 iunie 2016

Coada timpului și cei fără timp

by Nicolae Dărămuș | Jun 27, 2016 | Starea de a fi sau... povestea fotografiei

Am tras pe dreapta de îndată ce i-am depășit și, bucuros de ”vedenie”,  am coborât pe când însoțitorul meu bombănea : ”Până când ne vor mai încurca ăștia pe șosele?… ”

foto: Nicolae Dărămuș

Cei trei însă aveau timp… Ba mai mult: ei erau ”coada timpului”. Mergeau încet, discret și pe margine, părând că vor să treacă neobservați.

foto: Nicolae Dărămuș

Din urma lor, gonind și  lăsându-i mereu în urmă , veneau în nesfârșit șir semnele timpurilor. Purtând cu ele pe alți nefericiți lipsiți de timp, cu siguranță la fel de bombănitori…

foto: Nicolae Dărămuș

26 iunie 1016

Libertatea celor fragili

by Nicolae Dărămuș | Jun 23, 2016 | Starea de a fi sau... povestea fotografiei

Îl văzusem încercând florile. Și, pe măsură ce eu scurtam dinstanța, el o  refăcea… Zborul nu-i totuna cu mersul pe jos… Mai ales când pășești grijuliu, să nu strici pajiștea. Ajuns pe gard s-a oprit. Părea să mă aștepte…; ceea ce s-a și-ntâmplat. Nu a zăbovit mult, destul însă cât să-i pot fura culorile.

foto: Nicolae Dărămuș

Și, pe când îmi pregăteam alt unghi de poză, cadrul mi-a rămas pustiu. Am vrut să trec după el, spre alte flori, dar sârma ghimpată mi-a  zădărnicit voia. Nu o observasem.

foto: Nicolae Dărămuș

Privind apoi imaginile, am înțeles mai bine lecția fluturelui. Nici el nu o observase…

23 iunie 2016

Când Dumnezeu îți aude gândul

by Nicolae Dărămuș | Jun 22, 2016 | Starea de a fi sau... povestea fotografiei

Sunt nevoit să rog a fi crezut pe cuvânt. Unul ca Jung m-ar crede, însă  mi-ar vorbi despre sincronicitate. Cum eu prefer altă explicație, am să povestesc doar cum a fost. Adică, adevărul gol-goluț.

Tocmai renunțasem la pescuit. Prinsesem câțiva cleni la linguriță, îi fotografiasem și râul îi înghițise la loc. Aha!… Așadar, pescuiești!… Adică necăjești peștii!… – ar putea spune un ecologist radical. Da… Recunosc și cred că păcatul aflat în stingere-mi va fi iertat. Numai cine a greșit în vreun fel știe ce greu este să renunți la vicii. Una peste alta, față de braconierul în pantaloni scurți care eram în pruncie,  scos de bunica – Dumnezeu s-o odihnească ! – numai odată cu noaptea, cu infinite rugăminți,  din te miri ce bulboană unde înghețam fiindcă  tocmai atunci trăgea amarnic peștele,  progresul este simțitor. Așadar, cu lanseta strânsă pășeam de-a lungul malului,  când mi-am zis: ”Ce-ar fi să-mi iasă-n cale un «coada rândunicii»?!” Iulie  putea să se milostivească de fotograf… Și l-am văzut de îndată, dansând deasupra albiei. Traversa  râul spre mine, săltând prin văzduh, mereu gata s-atingă undele. Mi s-a părut că visez… Clișeul e uzat, știu, dar altul mai bun n-am. Oricum, sună mai bine decât ”am rămas perplex”… Mi-am scos aparatul. Grăbit și sceptic… Cine știe unde-și va topi zborul colorat?… Doar sa ajungă teafăr  dincoace…  Și a ajuns.

foto: Nicolae Dărămuș

A poposit pe primul lujer verde, exact în fața mea. La un pas. Fără îndoială, ostenit, căci râul fusese lat, nu glumă. Mai rămânea strădania mea recunoscătoare.  S-a mutat mereu de pe o  tijă pe alta, de pe o piatră pe alta. Blând, generos…

foto: Nicolae Dărămuș

Abia când a plecat, după neștiute minute ferice, mi-am simțit spinarea și mi-am văzut genunchii: roșii, păstrând urmele prundului.

22 iunie 2016

Când golul alpin devine gol

by Nicolae Dărămuș | Jun 16, 2016 | Starea de a fi sau... povestea fotografiei

Fericirea serii începuse cu gustul durabil al unei căni de ceai. O datoram unui vechi prieten. Bătrâna colibă răsărită-n cale, jocul flăcărilor, ceaunul în care fierbeau lujerii de zmeură și poveștile noastre – unele ruginite, dar vii –  nu puteau avea alt nume.

foto: Nicolae Dărămuș

Iar dimineața, punând peceți de soare pe vârfuri în vreme ce-n strâmtoarea văii stăpâneau umbra și bruma, ne-a îndemnat pașii spre creastă. Acolo ne-a întâmpinat un țap negru: tânăr, trăpând către noi, curios și încrezător ca orice ființă pură.

foto: Nicolae Dărămuș

Ajunși pe culme i-am văzut și cioporul… Mic.

foto: Nicolae Dărămuș

O binecuvântată amintire din raiul caprelor negre care fusese până nu demult Retezatul.

Ceva mai sus am întâlnit și cu urmele omului: întinse postăți de jneapăn incendiate de  ciobani.

foto: Nicolae Dărămuș

foto: Nicolae Dărămuș

Trecuseră numai cinci ani de la ”retrocedarea” Retezatului spre urmașii vechilor proprietari. Defrișările abuzive și absolut legale începuseră sub ochii bunului meu prieten, cel care păstorise muntele pomenit, apărându-i viața – din ape, din păduri și pajiști  alpine – cu prețul zbuciumului și sănătății. Guido Toniutti era silvicultor cu vocație… Cum rămăsese și după pensionare, când îi spusesem: ” Ai păstrat Retezatul pentru hoții de azi… Cei cu acte-n regulă”. ”Nu , Nicule!… L-am păstrat ca să fie!”- mi-a răspuns.

În seara aceea însă, de pe vârf, Guido a privit îndelung depărtările, iar când ne-am întors la colibă mi-a zis:” Aici nu cred că voi mai urca vreodată”.

foto: Nicolae Dărămuș

În urmă cu o zi, undeva pe malul Râului Mare, trecuserăm pe lângă vagoanele-dormitor ale unor drujbiști. Mizerabile, ca și nevoiașii dinăuntrul lor. Noile împroprietărite, nepoatele grofului Kendeffy – aflate la Budapesta și Londra  – scoseseră la licitație parcele din Parcul Național, lemnul ajungând la fabricile austriacului Schweighofer.

Când după doi ani am propus prietenului meu să urcăm iar, mi-a spus cu amărăciune că-n ”căldarea noastră” nu mai sunt capre. Vânătorii străini, aduși cu elicopterul de firme cinegetice românești – căci ”timpul înseamnă bani”  – le culeseseră în anul următor una câte una.

16 iunie 2016

Fiara

by Nicolae Dărămuș | Jun 13, 2016 | Starea de a fi sau... povestea fotografiei

Am zărit-o prelingându-se peste grâul cât degetul… Binoclul mi-a lămurit apoi intențiile fiarei. Departe de orice așezare omenească, sălbăticiunea vâna. Dar ce camuflaj!… Ipotetica victimă se afla cu siguranță undeva pe direcția mea, mișunând neștiutoare printre glii. Eu n-aveam cum o vedea, fiind măruntă pesemne, pe măsura prădătorului. Ochii acestuia însă, hulpavi și necruțători , spuneau totul… Numai șoarece să nu fii!

foto: Nicolae Dărămuș

Când m-a observat și-a luat însă gândul de la pradă. Stăpână pe situație până atunci, fiara se simțise amenințată: un atotputernic și binecunoscut intrus îi luase în stăpânire teritoriul. ”Poate că va trece și nu mă va observa” – părea să-și spună. Am pășit ”indiferent” pe lângă ea, apăsând din când în când declanșatorul…

foto: Nicolae Dărămuș

Mi-a răbdat trecerea făcându-se ”una cu pământul”, apoi, bucuroasă că-mi înșelase simțurile, și-a continuat pânda.

11 iunie 2016

Dăruind, vei dobândi

by Nicolae Dărămuș | May 20, 2016 | Starea de a fi sau... povestea fotografiei

Sunt întâmplări care-și cer rostirea doar în gând, prin cuvinte pe săturate, așa cum , aparent, se învălmășesc în emoțiile pure; când de fapt nu sunt învălmășiri, ci tăceri limpezi și tari, născute din ordinea celestă. Pe buze ajung puține cuvinte, iar pe hârtie și mai puține; încercarea – fără îndoială prezumțioasă – parcă sărăcind istoria. Presupunând că ai și niște imagini, dacă totuși voiești să împărtășești cuiva bucuria, ce-i de făcut?… Tot să taci?… Căci o imagine n-are cum ”face cât o mie de cuvinte”. Iar mia de cuvinte poate fi prea mult pentru grăbitul de azi… Rămâne riscul tentativei de a-i povesti celui care n-are timp, despre cum e să fii. Să uiți cine ești prin ce ai, și să fii. Acolo. Spre a-ți putea spune în tot momentul ”trăiesc”, iar la urmă, ” am trăit”. E o stare a cărei deprindere se cere începută devreme, contemplarea naturii fiindu-i cheie. Se poate încerca și la o vârstă mai înaintată, reușita ființării reclamând însă voință.

Așteptând răsăritul, pajiștea alpină unduia mohorâtă. Înfrigurată, ciuboțica cucului, ițindu-și lămpașele firave ici și colo, pândea și ea lumina, când peste amorțeala întinderii de sub cer a răsunat cântul lui. Nu-l mai auzisem, iar acum știu: e de neuitat. Cum la fel îi e și dansul.
L-am deslușit ușor: un punct negru și mișcător care, pe firul sonor, îmi furase privirea. Binoclul m-a oprit la adăpostul unui promontoriu. Acolo îmi era locul: discret și departe, la multe sute de pași. Ceremonia singur, convins și anonim, în spinarea muntelui. ”Golul alpin”, flancat larg de păduri, își stingea vigoarea doar pe orizont. Fără el, ar fi fost cu adevărat gol: sumbru și copleșitor. Așa însă, era învins. Trebuia să ajung mai aproape… Când iubești nu tulburi și reușești. Zis și făcut.
La țăcănitul primei ”rafale” a ridicat capul, ascultand…

foto: Nicolae Dărămuș

Atunci abia am auzit vântul. S-a liniștit și, înfoiat, a prins să bată locul cu pași mărunți , făcând plecăciuni zării.

foto: Nicolae Dărămuș

Iar când aceasta și-a ținut promisiunea și Soarele a lovit vârfurile, a făcut primul salt. A bătut aerul cu aripile, asemenea unui dirijor gătit în frac și înălțat pe vârfuri, stârnind în orchestra vieții triumful.

foto: Nicolae Dărămuș

A pășit apoi spre buza povârnișului și, ca pus la marginea lumii, și-a trimis iarăși chemarea spre lumină. O dată, de două ori,… de atâtea ori!… Pentru el destinul n-avea secrete. Și l-am lăsat așa cum l-am găsit: cântând.

foto: Nicolae Dărămuș

foto: Nicolae Dărămuș

După acel mijloc de mai, eu n-am mai urcat în munte. Prietenul care mă însoțise a mai fost la el și l-a urmărit prin binoclu. O lună încheiată cocoșelul de mesteacăn a oficiat între piscuri, dimineață de dimineață, încrezător și singur. Își făcea lucrarea fără așteptări, fără dezamăgiri. Era. În toamnă, tot acolo l-am găsit cântând, după plecarea turmelor. Și tot singur. În primăvara următoare și-a strigat iubirea mai devreme, la sfârșit de aprilie, înconjurat de aceeași solitudine unde-i răspundea vântul. Până într-o zi când, ca născută de cer, o găinușă și-a frânt zborul la câțiva pași de el. Așa a început povestea… Mai sunt și-n ziua de azi chemări ce se aud ”peste mări și țări”.
Îmi e greu sa cred că cocoșul de mesteacăn i-a citit pe ”învățători” – pe Lao Zi sau pe Erich Fromm, de pildă – spre a afla de la ei că ”iubirea este un act de disciplină” și că, spre a reuși, trebuie ” sa voiești un singur lucru”. El l-a voit și l-a dăruit fără preget. Și, în cele din urmă, l-a dobândit.

20 mai 2016

Doar privind Cerul vezi clar… efemerul

by Nicolae Dărămuș | May 17, 2016 | Starea de a fi sau... povestea fotografiei

Când am coborât la pârâu m-au cuprins în dansul lor: o dezlănțuire a vieții de nerefuzat: pe cât  de discretă, pe atât de tulburătoare. Crezusem că sunt singur. Îmi auzisem doar pașii până atunci, într-o liniște deplină. Prelingându-se molcom  peste mărunte praguri de mâl, apa tăcea, ca și pădurea vecină, fără vânt.  Ele erau însă peste tot în jur, cu miile… Filamente de energie pură, eterice, risipind și împletidu-și frenezia de o zi. Să prind în ”memoria pixelilor” vreuna, ar fi prea de tot! – mi-am spus… Poate în ”modul manual” – fotografii știu de ce – și, cu degetele pe ”inelul de clar”  al obiectivului , am încercat. Slabă nădejde: ceea ce ochiul liber vedea, se topea pe fondul cetinilor.

M-am lăsat la pământ: cerul urma să-mi fie ajutor și martor… Întotdeauna când privești Cerul vezi clar… Așa a fost și atunci. Anonima balerină si-a iscat răstignirea pe văzduh  și clipa serii mi-a fost întreagă.

foto: Nicolae Dărămuș

Am căutat dansul și a doua zi, pe soare. După anii mișunați pe pământ și sub ape, dansatoarele născute peste noapte sorbeau prin aripi lumina, părând uimite de propriul zbor.

foto: Nicolae Dărămuș

16 mai 2016

Gaudí

by Nicolae Dărămuș | May 8, 2016 | Starea de a fi sau... povestea fotografiei

Începutul fusese toamna. Era o zi fără vânt, când din fagul bătrân s-a desprins o frunză. Gălbui-roşcată, a plutit lin culcându-se nu departe de trunchiul celui care o născuse şi pe care îl hrănise. Ploi mucede i-au înfrânt culorile, i-au muiat nervurile, pregătind-o pentru întoarcerea-n pământ. Frigul, înstăpânit devreme, a uscat însă locul, iar ninsorile, aşezând mereu omături noi, au troienit frunza, cufundând-o în beznă rece. Dar au păstrat-o întreagă.
Într-un târziu a venit soarele. Puţin câte puţin acoperişul zăpezii s-a subţiat, până când lumina caldă a străbătut pojghiţa de gheaţă. Timid. A fost destul pentru ca seminţele noii vieţi să îi simtă chemarea. Un fir de iarbă a ţâşnit din glie, un altul i s-a alăturat. Ceva însă le zădărnicea drumul. Era ea, frunza, încă apăsată de ultima nea. Împreună, firele verzi şi-au proptit creştetul în povara jilavă şi au învins-o. Asemenea unor suliţe blânde i-au străbătut trupul şi, ieşind la lumină, au prins gustul înălţimii. O vreme au crescut aşa, unite în strâmtoarea fără viață, până când zăpada s-a topit cu totul. Uşoară şi uscată de acum, frunza nu s-a mai opus zborului. A rămas în voia noilor seve, ridicându-se pentru a doua oară de la pământ. O şansă unică în lumea frunzelor.
El a ajuns acolo din întâmplare. I-a plăcut adăpostul ce-l ferea de ploaie şi a înţeles că în acel loc îşi putea întinde capcanele pentru zburătoare. Şi s-a făcut stăpân. Aşa l-am descoperit eu pe Gaudí. Îşi aruncase înşelătoarele punţi de mătase şi oţel în jurul fragilei arhitecturi vegetale şi aştepta. Nu pe mine… Eu am fost doar norocos.

foto: Nicolae Dărămuș

Pe Gaudí, dilatând timpul între liniile sinuosului său univers, l-am mai văzut acolo încă două zile la rând. Apoi a dat o ploaie năpraznică, s-a trezit vântul şi o grindină rece s-a abătut peste păduri. Iar în locul ştiut nu-am mai găsit nimic.

8 mai 2016

Să respiri lângă bătrânii arbori

by Nicolae Dărămuș | May 3, 2016 | Starea de a fi sau... povestea fotografiei

Piciorul mi se hărnicise pe frână de îndată ce l-am zărit. Mașinile localnicilor însă treceau gonind pe lângă el, semn că stăpânii lor erau obișnuiți cu minunea.

foto: Nicolae Dărărmuș

Privit de la distanță, atrăgea prin vigoarea blândă. Lângă trunchi fiind, dimensiunile stejarului îmi purtaseră gândul la mărturia lui tăcută.

foto: Anca Dărărmuș

Zadarnic zăngănit de armuri în ropot de copite și uitate clopote de biserici păreau că străbat până la mine. Așa mi se întâmplă mereu când respir lângă arborii bătrâni: contemplu deșertăciunea strecurată perfid pe lângă rostul credinței și, fără echivoc, greșeala alegerilor omenești strigă aspru prin coajă.
Deșertăciunea mi se arată și mai abitir atunci când respir lângă un bătrân copac ucis.

foto: Anca Dărărmuș

Știut până mai ieri, înțepenit în rădăcinile timpului, la fiecare trecere prin preajmă chemându-mi pașii asemenea unui altar de închinare, cadavrul vegetal își păstrează vigoarea chiar și ciopârțit. Iar resemnarea lui nu e decât dovada neobositei înfrângeri a omului.

3 mai 2016

La așa cocoșel, așa ouă…

by Nicolae Dărămuș | May 1, 2016 | Starea de a fi sau... povestea fotografiei

În Duminica Învierii, de cu dimineață, bunicii mă luau de mână ca să vedem ”pe unde s-o fi ouat cucul”. Umblam toți trei cu băgare de seamă, pândind înfiorați, ca înaintea unei nemaivăzute întâmplări… Deși, ce-i drept, cam știam eu locurile hoțomanului: lăsa un ou-două între lalelele din curte, două-trei printre frunzele de salată, altele printre păpădii. Eram contrariat fiindcă nu-l observam niciodată seara, când își făcea culcușurile, dar treceam ușor peste nedumerire… Treaba mea erau ouăle roșii, așezate-n cuiburi de fân.

foto: Nicolae Dărărmuș

Le culegeam și eram fericit. De ouă multicolore, de iepuraș aducător de cadouri n-aveam habar. Îndeajuns cadou îmi era vârsta.

Nu demult, totuși, am găsit explicația ouălor muiate-n curcubeu. A fost de ajuns să arunc ochii dincolo de gardul unei gospodării bucovinene. Cucurigând subțire și fălos nevoie-mare, stăpânul haremului trona între iubitele sale, toate mult mai voinice decât el, îmbrăcate însă în culori modeste.

foto: Nicolae Dărărmuș

Firește că și ele cotcodăceau smerite… Se vedea clar: erau bucuroase că le blagoslovise destinul cu așa o mândrețe de cocoșel. Ce mai, încoace-n-colo?!… Eram martorul armoniei. Când el a prins să se scuture, am dus iute aparatul la ochi. Și…

foto: Nicolae Dărărmuș

Abia atunci am înțeles minunea: ouăle de Paști bucovinene nu puteau fi decât rodul iubirilor din acea ogradă…

foto: Nicolae Dărărmuș

1 mai 2016

Iepurilă și copacul vorbitor

by Nicolae Dărămuș | Apr 29, 2016 | Starea de a fi sau... povestea fotografiei

Înserarea mă găsise cocoțat într-un pin. Așteptasem în poiană mistreții, poate vreun căprior… Dar cum ”nu-n toată ziua-i duminică”, nicio sălbăticiune nu-și croise potecă prin luminiș. Noaptea era aproape și, pe când mă pregăteam să cobor, două urechi lungi, trăgând o spinare cenușie, au prins sa zdupăie moale prin peria ierbii. Iepurilă… El era…

foto: Nicolae Dărărmuș

Dar ce voinic!… Vorba lui Topârceanu : ” Fără veste, văd că-mi sare/ Un șoldan cât un vițel”.

Se oprea ici și colo, mai ciugulea cate-o bunătate numai de el știută, țopăia iar. Tot mai aproape de ascunzătoare din cetini. Și, ce-mi veni?… Ia să-l strig pe nume… Să văd ce face. Și ”Iepurilăăă!” a răsunat tare, urmat de ecou.

foto: Nicolae Dărărmuș

Brusc, s-a-ntors spre copac, ciulindu-și urechile. A ascultat nemișcat câteva clipe, apoi și-a văzut de treabă. ”Iepurilăăă” – a răsunat iar. O nouă privire spre copac, scurtă de data asta și o nouă liniștire. La al treilea apel însă, nu s-a mai deranjat… Ii era clar: există copaci vorbitori.

28 aprilie 2016

Mama și pruncul

by Nicolae Dărămuș | Apr 28, 2016 | Starea de a fi sau... povestea fotografiei

Aparatul foto îmi adusese imaginea aproape, reducând cadrul. Mama și pruncul erau acolo, bucuroși de ”clipa de acum”.

Lumea lor, cât oglinda unui lac carpatin, cât a unui șuvoi de munte cu păstrăvi (altă lume!…), alergând cristalin spre lumea noastră, a ” asfaltofililor” și ”asfaltofagilor”  urbani și urbanizați pană-n vârful unghiilor, mi se arăta în toată bucuria ei.

foto: Nicolae Dărărmuș

Era colo, în îngustimea cadrului, o fărâmă din ”corola de minuni a lumii”… Cea tot mai strâmtorată de lacomii fărădemăsurii: de cei care, în aceeași imagine, ar vedea un ”trofeu medaliabil” , niște molizi – adică metri cubi de lemn – și oglinda unui lac numai bun de transformat în kilowați.

27 aprilie 2016

Via privire a morții

by Nicolae Dărămuș | Apr 26, 2016 | Starea de a fi sau... povestea fotografiei

Când am observat-o în buza pârâului, am pornit ca tras cu ața spre ea. Privirea ei, ca un reproș trimis cerului, m-a țintuit însă, oprindu-mi pașii în șuvoi. De fapt ea nici nu mai era altceva decât via privire a morții.

foto: Anca Dărămuș

Învigându-i vigoarea, m-am apropiat însă și am pus mâna… I-am simțit capul greu, și îndelung am trăit senzația că sălbăticiunea se abandonează ostenită palmelor mele, ca la găsirea unui așteptat adăpost.

foto: Anca Dărămuș

În dimineața aceea, furișat, pe acolo mai trecuse un om… Dacă ochii li s-ar fi întâlnit, fie și pentru o clipă, degetul lui n-ar mai fi apăsat trăgaciul…

25 aprilie 2016

De Sfântul Gheorghe, la cocoși.

by Nicolae Dărămuș | Apr 23, 2016 | Starea de a fi sau... povestea fotografiei

Dimineţile noastre „la cocoşi” începeau cu un ceremonial monoton în căsuţa de la munte. Flacăra pusă-n opaiț, mâna pe soba sleită, hainele reci, cizmele amorţite şi o îmbucătură luată-n pripă făcând parte invariabil din el: palide obligaţii trupeşti.
Faţă de ele, aşezarea aparatelor în rucsac, a briceagului la centură şi a lanternelor în buzunare căpătau dimensiunile unor gesturi de profesioniști ai aventurii, poate chiar ai riscului: pădurea va fi neagră, întunericul deplin, liniştea strivitoare, nu se ştie…

foto: Nicolae Dărămuș

Lipsa unei arme de foc, absolut firească în singurătăţi, venea cu farmecul ei contradictoriu: fericirea are uneori nevoie de incertitudini „periculoase”…
O oboseală seacă se afla în gesturi, fiindcă nopţile ne erau aproape „albe”, ucise de nerăbdare. Dar osteneala va trece…. Vom sui alegându-ne mersul printre arborii doborâți de zăpezi, ne vom așeza la rădăcina altora, vom aștepta cu simțuri treze glasul cocoșului de munte. Totul era să ședem în ” locul bun”: acolo unde pasărea urma să coboare din bradul unde ațipise. Chestiune de inspirație… Uneori ”locul bun” era ceva mai departe, îndeajuns spre a nu-l ajunge bătaia blitzului… Atunci ascultam și priveam. Și rămâneam bucuroși că ”am fost și-n anu’ ăsta la cocoși”. Un desen schițat din amintiri e și el ceva…

Odată cu lumina coboram la Bradu Bătrân. El era – cum e și acum – patriarhul brazilor din Suhard. Il fotografiam, ne făceam selfie-uri langă el, ca lângă un părinte încă viu…

foto: Nicolae Dărămuș

Îi socotisem anii la peste 300, cel puțin. Alăturați lui, ceilalți brazi – fii ai săi , nepoți si strănepoți – mulți de grosimea unui bărbat în putere, păreau firavi. Un necunoscut, demult trecut la cele veșnice, îi încrustase cândva în coaja tânără o cruce. Veacurile au adâncit semnul care – îmi place să cred – l-a scăpat până azi de secure.

foto: Nicolae Dărămuș

Zăboveam o vreme în jurul arborelui, pătrunși de tânărul fior al contemplării timpului, apoi ne îndreptam spre căsuță. Aspru și geros la urcare, sub lumina răsăritului aerul ne întâmpina prietenos. Cum cald ne era și gândul la cafeaua de acasă.
În 23 aprilie, de ziua Sfântului Gheorghe, așa era de fiecare dată…

foto: Nicolae Dărămuș

23 aprilie 2016

Viața ce aci palpită

by Nicolae Dărămuș | Apr 17, 2016 | Starea de a fi sau... povestea fotografiei

Reveneala pământului le e părinte. Ridicându-și tulpinile  lângă pâraie ori pe margini înșelătoare de mlaștină, cohortele lor – ca niște pui de Soare – străjuiesc trecătorile.

foto: Nicolae Dărămuș

Jos, la umbra lor e răcoare și urmele de cerb izvorăsc apă limpede, în vreme ce-n galbenul corolelor e forfotă neostoită. Toată lumea stingherește pe toată lumea, dar nimeni nu se supără, căci Marele Pictor a risipit daruri dulci pentru toți. Câte unul, totuși, preferă singurătatea.

foto: Nicolae Dărămuș

foto: Nicolae Dărămuș

E sfârșit de iulie și aerul cald e presărat cu aripi și zumzet: dans lacom de culori și zvonuri neastâmpărate. Rar, câte-o frunză bătrână își amăgește căderea zăbovind în fire de păianjen, semn că zilele blânde vor osteni curând.

foto: Nicolae Dărămuș

Până una-alta însă, profitând de neatenția generală, în amiaza mare unii își fac de cap în văzul nimănui.

foto: Nicolae Dărămuș

Din fericire ”Viața ce aci palpită/ E lipsită/ De confort occidental”.

16 aprilie 2016

Domnișoara și dragonul

by Nicolae Dărămuș | Apr 13, 2016 | Starea de a fi sau... povestea fotografiei

În zbor, poposind apoi pe frunze ori pe vreo fragilă tijă vegetală, observarea libelulelor îmi stârnește o contemplare ușor tensionată. Oricum, cu totul alta decât înseninarea trăită la vederea fluturilor, a lucrului albinelor, deopotrivă diferită de prudența simțită în preajma altor ființe cu trup de chitină și aripi de spumă.

foto: Anca Dărămuș

Învățat cu ele, totuși, de fiecare dată când – ajutat de obiectiv – plonjez în intimitatea alcătuirii lor, vraja funcționează de parcă atunci am descoperit făptura.

foto: Anca Dărămuș

În scurtele clipe de odihnă, arhitectura trupurilor lor e o dumnezeiască demonstrație de imaterial. E energie pură; ea, libelula, părând a fi schițată de vârful baghetei Marelui Dirijor, într-una dintre numeroasele sale stări de inspirație.

foto: Nicolae Dărămuș

foto: Anca Dărămuș

foto: Anca Dărămuș

Poate tocmai de aceea entomologii au rezistat ispitei de a le clasifica fad, bazându-se numai pe ce se vede – cum fac îndeobște respectabilii oameni de știință.
Dimpotrivă, subordinele libelulelor , două la număr – damselfly și dragonfly – și-au extras botezul numai din ce se simte; din magnetismul tensionat de care pomeneam. Damselfly – libelulele ”domnișoare” – cele cu trup ca firul și aripi lipite în repaus, par a ușura dintr-o dată orice obiect atins, dând viață discreției celor cu adevărat siguri. Dragonfly – libelulele ”dragon” – cu corp ceva mai real și cu aripi așezate orizontal în răstimpul odihnei, par a asupri fără vrere văzduhul, stăpânind fără ezitare și locul tihnei.

foto: Anca Dărămuș

Da, există cercetători care cred. Ei ” nu strivesc corola de minuni a lumii” și ”nu ucid/ cu mintea tainele ce le-ntâlnesc”…” în flori, în ochi, pe buze”…

12 aprilie 2016

Cei vii și cei vioi

by Nicolae Dărămuș | Apr 11, 2016 | Starea de a fi sau... povestea fotografiei

Chipurile pasagerilor, făcându-și selfie-uri, trăind sau mimând degajarea ”de vacanță”, pălăvrăgind zglobiu, fumând sau sorbindu-și băuturile răcoritoare, mă trimiseseră la pupa feribotului. Zbuciumul mării sub lucrul motoarelor ce vibrau surd în trupul navei îmi trezise un admirativ ”fior tehnic” pe care îmbinarea meșteșugită a structurilor metalice – masive si, deopotrivă, grațioase – mi-l întreținea. Un țipăt ascuțit și tânguit mi-a ridicat privirea.

foto: Nicolae Dărămuș

Îl știam. I-au urmat altele asemenea și, ca născuți de cer, zeci de pescăruși și-au înfipt aripile în văzduhul volburii.

foto: Nicolae Dărămuș

Zgomotul cătrănit al mașinariei a pălit dintr-o dată și zborul s-a așezat ca o mângâiere peste rana înspumată. Într-un târziu, unul câte unul, cerul și-a luat înapoi copiii, sub tălpi am simțit din nou truda elicelor și glasurile vioaie de pe punte au prins putere. Viața tocmai ne făcuse o vizită.

11 Aprilie 2016

BUCURIE ÎMPĂRTĂȘITĂ

by Nicolae Dărămuș | Apr 8, 2016 | Starea de a fi sau... povestea fotografiei

Noaptea fusese geroasă, iar dimineața mă găsise așteptând vulpea. Era ceasul fumuriu la care, în alte zile, o văzusem de departe trecând pe-acolo spre pădure. Acum, în sfârșit, mă aflam în drumul ei, pitit între tufișuri desfrunzite. Promițând căldură, lumina creștea alene peste valea încremenită, în adâncimea căreia ghiceam șerpuirea pârâului. Șușoteala undelor răzbătea inegal prin copcile rare, conturate moale ici și colo în povara zăpezii. Izbăvindu-se în codru, șiraguri de urme mărunte se încrucișau peste albie, așa cum rămân mereu după umbletul sălbăticiunilor în nopțile aspre. Iar zarea, îndelung sângerie, îngălbenea de la o clipă la alta, semn că măcar Soarele îmi va răsplăti răbdarea; să simți pe față blândețea răsăritului e curată binecuvântare. Mai că-ți vine să închizi ochii…
Dar tufanul a tresărit scurt sub zvon de aripi. M-am întors și mi-am descoperit tovarășul: un mugurar; bulgăr de puf trandafiriu, înfoiat a frig.

foto: Nicolae Dărămuș

Și m-am pomenit zâmbind bosumflatului pe când prima rază i s-a înfipt în piept. Rămurișul din jur s-a aprins și el, iar eu am uitat de ger. Bucuria împărtășită nu e vorbă goală… Lumina era pentru toți.

foto: Nicolae Dărămuș

7 aprilie 2016

Mari iubiri de ființe mici

by Nicolae Dărămuș | Apr 6, 2016 | Starea de a fi sau... povestea fotografiei

Din bătrâni se știe că ”dacă anu-i bun, la-nceputul lui mai e prima coasă”. Acolo unde poienile sunt iertate totuși, sfârșitul lui mai vine cu explozia de culoare a verii. E vremea la care, în blândă tovărășie, florile sălbatice arată cerului că frumusețea fără mândrie e adevăr. Și că generozitatea fără răsplată e viață. Din corole se ridică miresme uitate, zumzetul albinelor dă ființă tihnei, iar spre seară țârâitul greierilor cheamă la somn. În amieze însă, cântecul staccato al lăcustelor poate îndemna ochiul spre zbor la firul ierbii. Atunci, lentila unui obiectiv, pieptănând indiscret pajiștile, poate reduce lumea la o lume: lumea lor. Fragilă, ignorată, cu rosturi neschimbate de milenii.

foto: Nicolae Dărămuș

În desișul verde viața forfotește abitir, cu nesațul – ultimativ parcă – generat de nesiguranța clipei, de efemerul care, și-n această dimensiune, rămâne eternul stăpân.

foto: Nicolae Dărămuș

Aflate la cheremul tainei, întâlnirile nu înseamnă hazard. În iatacurile clorofilei perechile cântă și călătoresc împreună, săltând peste curcubeu. Dar pericolul pândește mereu familia întemeiată pe vânt. E destul să-ți lunece privirea spre o altă floare și ai pierdut.

foto: Nicolae Dărămuș

foto: Nicolae Dărămuș

Se zice că în spatele oricărui bărbat de succes se află o femeie puternică. Cine știe?… Așa o fi la oameni… La lăcuste realitatea e alta: în spatele oricărei femele puternice se află un mascul încăpățânat și vigilent. Și, la nevoie, violent.

foto: Nicolae Dărămuș

6 aprilie 2016

Ești tot taică-tu!

by Nicolae Dărămuș | Apr 1, 2016 | Starea de a fi sau... povestea fotografiei

Vreme de peste o lună am lipsit din urbe. Am lipsit și de la întâlnirea nocturnă cu Cuțulina & fii. Când le-am descoperit culcușul era în preajma Bobotezei și chiar era ger. Se apropia miezul nopții și parcul era pustiu. Chioșcurile cu dulciuri și vin fiert, asaltate de sărbători, dormeau cu oboloanele trase când , de sub podina unuia , s-a iscat un mârâit amenințător. Era clar: călcasem la ceas neobișnuit ”teritoriul”. Cu glas moale, grav, am prins să vorbesc ”santinelei” și din strâmtoarea scândurilor mi-a venit la mână o cățea plăpândă. Albă, cu piciorușe scurte, purtându-și mameloanele grele la un deget deasupra pospaiului nins. Nepregătit pentru o astfel de întâlnire, nu i-am putut oferi decât o mângiere. Dar toate au un început.
Noapte de noapte, când forfota parcului înceta, mergeam la întâlnirea cu Cuțulina. Mândră, cu coada-n vânt, după câteva zile mi-a scos la vedere și pruncii, părând a mă-ntreba:” Ei?… Ce zici?… Ai mai văzut vreodată asemenea minune?” Și minune era: dintr-o cățelușă cât pumnul, veniseră pe lume cinci ghemotoace zdravene ce creșteau ca din apă. Au fost cinci, apoi patru, apoi doi, apoi numai unul. De la paznicul parcului aveam să aflu că, pe rând, cățeii își găsiseră stăpâni.
Întors dintr-o călătorie, în prima seară am mers ață la Cuțulina. Cu o porție bună de slănină proaspătă. Am chemat-o, am fluierat, i-am vorbit. Nimic. Am încercat iar. Tăcere… Am lovit cu bocancul în podină și mârâitul s-a iscat. Dar… parcă glasul era altul. Mai aspru și mai spăimos. Am încercat iar cu vorba bună și, ajutat de bucățile de slănină, norocul s-a înduplecat. Auzul însă nu mă înșelase: acolo nu mai locuia Cuțulina. O cățelușă înaltă, negricioasă și înspicată cu alb, a venit spre mine. Și ea alăpta. I-am întins bunătatea, dar n-a îndrăznit. Am lăsat-o să cadă, iar ea a înhățat-o ca pe furate și, îndepărtându-se temătoare, a înfulecat-o din mers. A luat apoi altă îmbucătură, alta și alta, cu același aer furișat, retrăgându-se de fiecare dată… Totuși, pentru prima noastră întîlnire, era bine. Și i-am zis tot Cuțulina. După două zile mi-a arătat și ea pruncii.

foto: Nicolae Dărămuș

Doi la număr. Albi, pătați cu negru și tare dolofani.
Acum e destul să fluier ușurel și de sub podină se aud scâncete de bucurie. Mototol e mai puturos și mai scump la vedere. Cred că el e copilul ascultător.

foto: Nicolae Dărămuș

Primul care se arată este Ariniș. Așa l-am botezat pe îndrăzneț: după numele parcului aflat pe malul Moldovei.

foto: Nicolae Dărămuș

Uneori se întâmplă ca mama să-l mai și certe, că-i tare neastâmpărat. Atunci îl latră scurt de parcă i-ar spune ”Ești tot taică-tu!”, iar el se mâhnește vreme de o clipă. Apoi îi trece. Că lumea-i mare și cea care-l tot cheamă – surioara primăvară – are și ea numai vreo trei săptămâni…

foto: Nicolae Dărămuș

31 martie 2016

Capre negre pe pârtie?…

by Nicolae Dărămuș | Mar 30, 2016 | Starea de a fi sau... povestea fotografiei

La vederea lor, nu m-am putut abține și l-am sunat : ”Dragule, n-ai să mă crezi!… Știu că e cald în țară… Iar aici e zăpadă de peste-un metru… Suntem pe pârtie, dar, ghici cu cine schiem? Cu cine crezi că ne-am întâlnit aici?” Tăcere… Totuși, prietenul își încercă norocul: ” Cu careva de-ai noștri? Aflu că sunt ceva români pe-acolo. Am nimerit?… ” Nici vorbă! Hai, mai încearcă”. O nouă tăcere și amicul se dădu bătut: ” N-am cum ghici… Zi-mi tu, cu cine schiați?” ”Cu caprele negre! Trec peste urmele schiurilor, la vreo 50-60 de metri de noi. ”.

foto: Anca Dărămuș

” Nu se poate!… Capre negre pe pârtie? Formidabil!” Și, fără să-mi mai lase loc de vorbă, omul – mare iubitor de natură – se lansă într-o tiradă ditirambică despre ” franțujii ăștia”, care ”nu degeaba au ajuns unde-au ajuns”, care ”știu ce fac, dom’le, ca de-aia le merge bine”, că ” uite, până și pe pârtii au capre negre!” O vreme l-am lăsat să se descarce, dar când a început să o amestece pe Brigitte Bardot cu generalul de Gaulle, l-am oprit, că ajungea la Teroare și ghilotină… ”Prietene, hoo!… Că altu-i subiectul: caprele… Te-ai minunat că-s pe pârtie ”. ” Da!… Și nu-i fain?” ” O fi fain pentru… fotografi – am lămurit – dar mă-ntreb dacă ele-s de aceeași părere” ”Adică?..” ”Eu nu cred că ele-s pe pârtie, ci e taman invers: pârtia-i «pe ele», pe pășunile lor… Unde să plece, bietele, dacă instalațiile sunt peste tot?” ”Da…Asta cam așa-i”- l-am auzit.

foto: Anca Dărămuș

În urmă cu doi ani, când nădăjduiam să văd în Alpii Iulieni ai Sloveniei primul meu ibex, norocul mi-l scosese în cale înjumătățindu-mi bucuria. Silueta primului meu ibex – o femelă cam slăbuță, de fapt – se profila pe cer cotropită de stâlpii și cablurile de oțel ale ”telescaunului”.

foto: Anca Dărămuș

29 martie 2016

Curiosul

by Nicolae Dărămuș | Mar 28, 2016 | Starea de a fi sau... povestea fotografiei

Trecuseră câteva săptămâni de când văzusem o căprioară ieșind din desișul de rogoz. Aflat în mijlocul poienii, el ocupase rotund un loc ”moale”, unde sub pasul apăsat mustea apa. Zăbovisem atunci peste un ceas în preajma postății ca peria , dar nu o văzusem intrând. Își va fi făcut acolo culcuș de zi, mi-am zis, găsind că cetatea de ierburi înalte îi putuse fi o alegere înțeleaptă. Era un adăpost în care niciun dușman n-ar fi putut pătrunde fără ca ieburile foșnitoare să-i trădeze mersul, chiar și furișat. Cât despre a o prinde – fie că ar fi îndrăznit la asta un vulpoi mai răsărit, fie vreun câine de pripas – oricare s-ar fi lăsat păgubaș , fuga devenindu-i nespornică în zidul de verdeață peste care căprioara ar fi zburat.
Mă aflam iar în poiana știută, nu departe de insula de rogoz, când două mogâldețe roșiatice se ițiră la marginea ei. Binoclul m-a lămurit: erau doi iezi.

foto: Nicolae Dărămuș

Așadar căprioara fătase acolo și, atunci când o văzusem eu, pesemne că fusese ceasul alăptării. La adăpostul pădurii am grăbit spre ei și, aplecat cât se poate , răbduriu, pas cu pas, am înaintat. Ajuns la ierburi, m-am ridicat pe nesimțite, cu aparatul la ochi: o ”cioată” înaltă, răsărită ca prin minune acolo . ”Pruncii” însă nu-mi aveau grija: unul păștea, iar altul își făcea de joacă, țopăind și alergând de colo-colo. Din când în când flămândul îi răspundea, scurt, văzându-și însă de prânz. Prinși cu hârjoneala, nu-mi vor sesiza mersul, mi-am spus. Și am pășit înainte ca melcul. Mergea… Chiar mergea…
Scurtasem bine distanța, când jucăușul m-a observat. Am înțepenit, iar el s-a uitat lung, părând a-și uita zburdălnicia. Dar ”cioata” care eram l-a liniștit. Nu! Nu uitase de joacă… Am pornit iar, dar de data asta mișcarea – le fel de stăpânită și tăcută ca și până atunci – n-a mai scăpat ochiului ”observatorului”. Era limpede: deși îmi păruse absorbit de bucuria salturilor, noutatea apărută în peisaj îi rămăsese în memorie. Se juca, dar se juca atent. Dar nu și prudent. Ca orice copil! Și, curios tot ca un copil, a început să înainteze spre mine. Din când în când se oprea studiindu-mă nelămurit, înclina capul ”cățelește” scuturând urechile – semn de neliniște – dar nu se putea abține. Trebuia sa vadă ”ce-i”. Merita văzut…

foto: Nicolae Dărămuș

foto: Nicolae Dărămuș

Suflând dinspre el, vântul nu m-a trădat însă. Deși ne despărțeau doar câțiva pași, s-a liniștit cu adevărat și, arătându-mi codița, s-a îndepărtat. Era pace…

foto: Nicolae Dărămuș

28 martie 2016

Singur și sigur

by Nicolae Dărămuș | Mar 25, 2016 | Starea de a fi sau... povestea fotografiei

Stânele coborâseră de două săptămâni și golul alpin era gol… Fără oameni, fară oi și, mai ales, fără câinii ciobănești – adesea doar niște nefericiți mereu flamânzi, pe măsura stăpânilor.
Din umbrarele văii se ridica spre noi un aer aspru, ce lovea plămânii ca un cuțit de gheață, încărcat cu prospețimea geroasă a brumei. Sus, dincolo de ferăstraiele molizilor, soarele pusese peceți purpurii pe vârfuri, trezindu-le la întâlnirea cu un cer ca vioreaua; cer de frig încă… Acolo, la ceasul acela somnoros, puteam găsi cerbii. Dar, ca și-n alte iubiri, bucurie durabilă ne era nădejdea. Știam că, de îndată ce cortina cetinilor se va sparge, lăsând loc petecelor de zare, doar câțiva pași ne vor despărți de marea de lumină a culmii. Ochii vor alerga peste întinderi și, dintr-o dată, respirația va căpăta nesațul privirii. E zborul fără trufie dăruit pamântenilor.
La ieșirea în soare însă, ne-a întâmpinat un adevărat pâmântean zburător: unul căruia, pe bună dreptate, în basme îi cresc aripi. Dar, cum basmul zilei era abia la început, mugurii aripilor încă nu-i încolțiseră…

foto: Nicolae Dărămuș

Nechezând, alerga bucuros de întregul dimineții și, brusc, am simțit că-n locul acela eram doar musafiri.
Când ne-a observat, a trăpat spre noi. S-a oprit, a pornit iar. Sigur pe el, pășea încordat, semeț și vag amenințător, gata să dea piept cu oricine. Am rămas pe loc, supuși, și doar obiectivele au îndrăznit să-i calce regatul.

foto: Nicolae Dărămuș

24 martie 2016

Ca între frați

by Nicolae Dărămuș | Mar 23, 2016 | Starea de a fi sau... povestea fotografiei

Locurile unde pădurea a fost darnică cu mine se îmbracă de la o vreme într-o adevărată mistică. Sunt poieni pieptănate și largi, încrucișări de cărări tenebroase, luminișuri mărunte unde la un ceas anume păienjenișul ramurilor stârnește enigmatice jocuri de culori și umbre, doborâturi de vânt presărate cu rădăcini răzvrătite, asemenea unor mâini descărnate implorând cerul.
Grație amintirilor merg la ele ca la pomul lăudat. Iar așteptarea sălbăticiunilor se molipsește de fiorul acelui decor, unde nădejdea ia chipul certitudinii: aici nu se poate să nu-mi apară!… Și imaginația lucrează: printre fagii de colo ar putea trece un cerb… Îndărătul tufanilor de stejar parcă văd că vor prinde să scurme mistreții… Numai să nu mă trădeze vântul! Ochii scrutează fără încetare jur-împrejur și sub asaltul închipuirilor timpul trece. Înserarea șterge contururile, zămislind înșelătoare siluete ce-mi hărnicesc inima, apoi răcoarea pătrunde și renunțarea la pândă vine cu inevitabilul argument: data viitoare, cu siguranță!…
Mă lăsasem furat de imagini vechi și în după amiaza aceea. Când au apărut, hârjonindu-se din mers, umbra pădurii se întindea grăbită peste poiană. Erau doi căpriori abia trecuți de-un an.

foto: Nicolae Dărămuș

foto: Nicolae Dărămuș

Cornițele moi și catifelate, asemenea unor lungi degete de mănușă, le erau însă numai jucării. Iar bucuria lor că descoperiseră întrecerea nu era de colo. Alergau și ”frânau” brusc. Treceau apoi încordați unul pe lângă altul, parcă măsurându-și podoabele, își dădeau ocol mergând în buiestru, plecau capetele amenințător încrucișându-și ”armele”, gata de atac…

foto: Nicolae Dărămuș

foto: Nicolae Dărămuș

Dar atacul nu se întâmpla. Și neobosiți , o luau mereu de la capăt. Un prelung dans războinic al atingerilor delicate. Ca între frați.

22 martie 2016

Pe urma vânătorului

by Nicolae Dărămuș | Mar 21, 2016 | Starea de a fi sau... povestea fotografiei

O observasem din șosea, iar iureșul automobilelor nu părea să-i deranjeze prânzul. Știam însă că oprirea mașinii în dreptul ei ar fi alungat-o în pădure și, cum părea prea ocupată cu înfulecatul, n-am voit să-i stric bucuria. Totuși lumina era bună și-n verdele fără cusur al pajiștii blana roșcatei contrasta ispititor. Am oprit după prima curbă. Ochisem din mers și soluția: un trup de arboret, prelungindu-se-n poiană ca o pană, avea să-mi adăpostească furișarea.
Printre ramurile molizilor am văzut-o iar. Liniștită, părea să-și fi încheiat masa.

foto: Nicolae Dărămuș

Cum focala mică nu-mi oferea detalii, din lizieră am chemat-o chițcăind. Nădăjduiam că nu va rezista. Care vulpe refuză un șoricel la desert?… S-a uitat în direcția mea, dar nu s-a mișcat. Mare mirare! Am încercat iar, dar tot degeaba. Abia atunci am privit-o atent.

foto: Nicolae Dărămuș

Sesizasem ”defectul”, însă furat de tertipurile cinegetice, nu-l judecasem: linia spatelui cumetrei se frângea nefiresc îndărătul umerilor. Aveam dinaintea ochilor o vulpe cam… scurta, care își cunoștea puterile. Și o bănuială mi-a-ncolțit. M-am mișcat încât să mă vadă, iar ea, în loc s-o zbughească spre codru, a prins să se târască anevoie. Pășea numai cu dinaintea, în vreme ce trupul, chircit și neputincios, trăgea după el povara labelor dinapoi și a cozii. Pe sfârșitul iernii din urmă, focul unui vânător nepriceput i se oprise în spinare…
Urmaseră anotimpurile soarelui și cu tot chinul se descurcase: aici o gâză, dincolo o broască, ba și câte-un fruct sălbatic îi fuseseră hrana. Din când în când și cadavrul altei sălbăticiuni, că pădurea are morțile ei, neștiute. Da… Vara mai era cum era. Apropiata iarnă avea să-i fie însă cea de pe urmă.

foto: Nicolae Dărămuș

20 martie 2016

Idilă celestă

by Nicolae Dărămuș | Mar 18, 2016 | Starea de a fi sau... povestea fotografiei

Culcat la o palmă deasupra lor, am vrut să-i mângâi. Chiar îmi băgasem mâna în apă…

foto: Cristian Grecu

Un gest anapoda, caci aș fi tulburat idila. M-am ridicat. Iatacul fluid unde îndrăgostiții păreau să ignore orice pericol, îmi arăta însă  – a câta oară? – inocența vieții.

foto: Cristian Grecu

Și candoarea ce transformă  gesturile hulpave în crimă; fiindcă în octombrie, în aceste locuri pure, odată cu păstrăvii, ostiile  nesătuilor ucid iubirea.

Ea pătrunsese cu totul sub glie, așezându-și icrele în culcușul nisipos, iar el își aștepta rândul.

foto: Nicolae Dărămuș

L-am văzut mai apoi retrăgându-se. Liniștit. Așa părea. Își împlinise rostul. Dar, până atunci, nu-i fusese ușor… Pe creștet, urmele unor șiraguri de dinți ca acul, rod al luptelor sale de cuceritor, îi dovedeau tăria.

foto: Nicolae Dărămuș

O clipă aripioara dorsală a luat aer și undele stârnite au trădat… apa. Am descoperit-o cu uimire.

foto: Nicolae Dărămuș

Până atunci îmi păruse că totul se întâmplă într-un petec de cer.

17 martie 2016

Libelula sau…  clipa de acum

by Nicolae Dărămuș | Mar 16, 2016 | Starea de a fi sau... povestea fotografiei

Sunt mulți ani de când am fotografiat prima libelulă și știu cât de bucuros am fost. Am privit uimit detaliile alcătuirii  ei dumezeiești – mărind imaginea pe ecran – și, deși le cunoșteam,  văzute de  atâtea ori în fotografiile ”consacraților”, totuși,  ”libelula mea”  a devenit  personaj.

foto: Nicolae Dărămuș

Mi se întâmplă  uneori  să o caut în arhiva de pixeli si emoția bună a acelei întâmplări e vie precum era vietatea. Și cum, grație și ei, mă simțisem eu atunci.

Am citit mai apoi ceea ce știința cunoaște despre despre libelule. Despre cât trăiesc, despre cum își împart timpul vieții – care, în zbor, este tare scurt! – despre îndelungata lor viață subacvatică, despre marile lor călătorii, unele transoceanice… Am  aflat cum ”se iubesc”, ce mănâncă…

foto: Anca Dărămuș

foto: Nicolae Dărămuș

Despre zborul lor însă n-a trebuit să citesc nimic și nu cred că vreun tratat științific l-ar putea descrie. Căci aici e cheia zborului oricui: în clipa de acum.

16 februarie 2016

Câteva clipe sunt de ajuns…

by Nicolae Dărămuș | Mar 14, 2016 | Starea de a fi sau... povestea fotografiei

Pășisem neauzit până-n lizieră, iar la vederea lui – șezând ”cățelește” cu capul plecat între brânci – am crezut că doarme.

foto: Nicolae Dărămuș

Fusese un aprilie grăbit, cu ploi scurte și amiezi caniculare, iar el, cu ochii închiși, învăluit în aerul indulgent al serii, dăduse chip viu liniștii. Ocazie rară! – mi-am spus – pipăindu-mi aparatul. Dar el a tresărit. Și-a-nălțat capul și, străbătută de-un fior, blana a vălurit în răspăr, rotunjindu-i silueta. A cercetat înainte, alert și, ca arse de fierbințeala unei plite, tălpile au săltat, gata să-l izbăvească în cotloanele de sub cetini. Dar a-nțepenit așa, sprijinit pe văzduh. O clipă, două, trei… Iar eu apucasem să-l prind în vizor…

foto: Nicolae Dărămuș

foto: Nicolae Dărămuș

foto: Nicolae Dărămuș

Voia să se lămurească: nările îi duseseră vestea, dar ochii căutau încă. Brusc, s-a-ntors și m-a țintuit. Am coborât aparatul și privirile ni s-au întâlnit. A stat și am stat… Nu mult. Însă destul ca eu să nu uit.

13 martie 2016

Ritmul tihnei

by Nicolae Dărămuș | Mar 11, 2016 | Starea de a fi sau... povestea fotografiei

Păstrăvii nu păreau interesați de mincinoasele mele oferte. Era cald și după alergătura dimineții prin albie, când lunecând pe creștetul bolovanilor, când escaladând versanții acolo unde apa întrecea cizmele, iarba măruntă a malului îmi făcuse semn. Lungit pe spate, priveam fuga norilor prin culoarul mărginit de cetini și simțeam somnul: râul, șușotind potolit și soarele blajin se înțelegeau de minune. Din toropeala incertă m-a scos un zgomot știut: nu putea fi decât un cal, pornit la păscut. Se apropia spornic dinspre creștet. I-am deslușit de îndată și răsuflarea, îmbrăcând amplu zvonul stins al ierbii rupte. Vag incomodat de ”invadarea spațiului”, m-am ridicat să-l văd. Brodisem oarecum, dar nu era un cal, ci trei. Nu-mi aveau grija. Dacă aș fi dormit dus, ar fi trecut pe lângă mine. Așezați alături, cu capetele plecate, pășeau deodată, respirau deodată, prindeau cu gura deodată: linii de coame, mișcări și sunete bătând ritmul tihnei.

foto: Nicolae Dărămuș

4 martie 2016

O binevoitoare prudență

by Nicolae Dărămuș | Mar 9, 2016 | Starea de a fi sau... povestea fotografiei

Coboram grăbit, privind printre coroanele pinilor marea. Vălurind larg,  întinderea fluidă trimitea nădejdi azurii prin aerul amiezii, prizonier al cetinilor încremenite sub vipie. Pășeam neatent, chemat de răcoarea undelor, când am auzit: ”Ai văzut lângă ce-ai călcat?”. Un amestec de calm și frică fusese în glasul soției. M-am întors și, la un metru îndărătul meu, am văzut-o:

foto: Nicolae Dărămuș

temuta viperă cu corn. Așezată-n ”S”, gata de apărare: elegant șirag de romburi de culoarea cafelei, revărsat peste ierburile arse . În urmă cu o clipă, între piciorul meu – ca desculț, în sandalele de plajă – și ”fiară” nu fuseseră mai mult de 10 centimetri. Purtam cu mine o ”săpunieră” – aparat foto mic, de buzunar . Am îngenunchiat și, lent, am apropiat obiectivul  de ”nasul cârn”. Când  mai puțin de-o palmă ne despărțea, ”S”-ul și-a  strâns ușor  curburile  – semn de avertizare – iar eu am înțeles. Nu trebuia să-mi forțez norocul… Am declanșat o dată, de două ori și m-am ridicat. M-a înțeles și ea și, întinzând gâtul spre  tufișuri, s-a strecurat la umbra lor zgârcită.

3 martie 2016

Bipezi patrioți pe ”motoare”

by Nicolae Dărămuș | Mar 7, 2016 | Starea de a fi sau... povestea fotografiei

În golul alpin am ieșit de cu dimineață. Un covor de merișoare însângeraseră povârnișurile până pe culme: binevenită invitație la un desert sănătos și tihnit… Bucuroși de bunătăți culegeam cu nasu-n pământ, nemaiavând ochi pentru altceva; gravă eroare, fiindcă nu departe se aflau niște prea discreți comeseni: doi cocoși de mesteacăn, locuitori rari în Carpați; iar acolo nu mă așteptam să-i găsesc nicidecum. I-am observat târziu și săgetarea lor abia mi-a lăsat vreme să duc aparatul la ochi.

foto: Nicolae Dărămuș

Dar am fost norocos: profilată pe cer, etalându-și zborul colorat, pasărea din imagine nu amintește însă de silueta „clasică“ a cocoșului de mesteacăn: cavalerul oficiind pe sol în veșmânt negru, cu penele din marginea cozii asemenea unei perfecte lire de întuneric, de sub care țâșnește evantaiul altora, drepte, de culoarea zăpezii.

foto: Nicolae Dărămuș

În padina de peste cumpăna apelor, o ciută păştea. Crescând năvalnic, un zgomot cătrănit – ajuns şi la urechile mele – a făcut-o să privească spre culme: drumeagul ciobănesc era colbuit sub roţile unui ATV cu care doi prostani vioi – el tomnatic, ea jună, aveam să văd – pângăreau liniştea şi muntele. Purtau căști și erau echipaţi în „ţoale-rossignioale”. Fluturând patriotic, un drapel tricolor jegos îi însoțea.

foto: Nicolae Dărămuș

Ciuta a luat-o la goană spre codru, iar eu am fotografiat ostentativ tupeistul echipaj, în vreme ce se apropia. La doi paşi, simțindu-și amenințată ”intimitatea”, masculul a frânat agresiv: facilă demonstraţie de virilitate… în pedale. „Unde mergeţi ?”- a reuşit să îngaime. „Ia… pe-aici…” i-am răspuns, cu glas pe măsura uităturii. A tăcut încurcat și, accelerând scurt, a şters-o.

foto: Anca Dărămuș

În urma lor am păşit ca-ntr-un pustiu. Dacă soseau ceva mai devreme, adio cocoşi de mesteacăn în zbor!… De jos răzbătea vaierul drujbelor şi un du-te-vino de camioane începuse pe drumurile forestiere. Iar pe când am ajuns la lizieră, prin binoclu am urmărit cursele de „motoare” ce-şi începuseră iureşul pe culme. Soarele pusese stăpânire pe întinderi, iar eu mi-am amintit de un puşcăriaş condamnat pe viaţă, pentru viaţă: Ted Kaczynski – Unabomber.

29 februarie 2016

Ultimul zbor

by Nicolae Dărămuș | Mar 4, 2016 | Starea de a fi sau... povestea fotografiei

Când aștepți cântecul cocoșului de munte, trezirea codrului e mereu aceeași. Ține o jumătate de ceas, nu mai mult. E răstimpul în care trăiești liniștea. O simți de îndată ce ți-ai oprit pașii și, stingând lanterna, te-ai așezat la rădăcina vreunui molid. Întărită de întuneric, liniștea cere omului tăcere și dă putere auzului, simțul nopții. Pândești întâiul ciripit, întrebându-te dacă țârâitul timid, ca un scâncet, înşurubându-se curajos în văzduh prin infinite triluri, este al privighetorii, apoi te cuprind alte glasuri înaripate chemând lumina: huhurezi, mierle, cinteze… Şi pe când coloanele molizilor prind contururi fumurii, printre imnurile ridicate din cetini străbate și cântul lui, izbucnind în cascade scurte, ca dintr-un preaplin greu stăpânit; un cânt discret însă, pe măsura sobrului său veşmânt. Cere ucenicie deslușirea lui… Apoi, în lumina timidă, se bucură și ochii. Urmează emoţia apropierii cu aparatul pregătit. E spectacolul vieții, pe o scenă îndeobște ascunsă și fără spectatori: dans încordat și ”plutit”, semețind evantaiul cozii, zboruri aspre și scurte la firul ierbii, salturi pe loc, răzvrătiri de aripi tari. Și înțelegi atunci vigoarea liniștii.
Canoanele știute își urmaseră cursul în dimineța aceea și eram bucuroși. Soarele pusese peceți de aur pe vârfuri, când am prins să urcăm spre culme. Mergeam primul. Ici și colo, la rădăcina brazilor bătrâni, găseam grămezi de găinaț: semn că-n desetul lor se odihniseră, ațipind cu simțuri treze, cocoși și gotci.

foto: Nicolae Dărămuș

Mergeam agale și la-ntâmplare, scrutând cetinile și de aceea era gata să-l calc.


foto: Nicolae Dărămuș

Era un cocoș bătrân. Cuprins de înțepenirea morții, sta culcat pe-o parte, cu ciocul întredeschis, iar picioarele, încălțate cu ”vârzobi” de iarnă, i se-ntinseseră într-un ultim spasm sub coada strânsă.

foto: Nicolae Dărămuș

Încrucișate pe piept, aripile întregeau resemnarea clipei. Soția și fiul meu urcau povestind. Am ridicat cocoșul și i-am privit: uimirea nu avea nevoie de alt nume.
Am cercetat apoi pasărea.

foto: Anca Dărămuș

Nicio pană zburlită, nicio vătămare la vedere… Și totuși, la baza ”bărbii”, o pată roșie însemna pielea. Am ferit penele: o rană mică, părând urma unor dinți mărunți se afla acolo. Să fi fost oare nevăstuica cea care îndrăznise la așa o pradă? Sau jderul?… Greu de spus. Pădurea pune taină pe dramele nopții. Se va fi avântat în zbor cocoșul, cu dușmanul aninat de gât, va fi trecut prin cetini orbește, lovindu-se și lovindu-l, până când a scăpat? Putea fi și așa… Dușmanul se va fi prăbușit amarnic printre crengi, înspăimântat de vijelioasa călătorie, în vreme ce cocoșul își va fi urmat zborul spre vale, presărând în aer bobițe rubinii. Jos, tot mai jos, până când, secând izvorul sângelui, i-au secat și puterile. Ajuns în patul de ierburi, s-a culcat pe aripa dreaptă, așteptând roua dimineții.

23 februarie 2016

Un croitoraș se legăna

by Nicolae Dărămuș | Mar 2, 2016 | Starea de a fi sau... povestea fotografiei

Ierburile poienii se ridicau până la subțiori. Viguroase și dese ca peria, opuneau pasului grozava lor încâlcitură, pricinuită de vânt și ploi. Vremea rea abia se încheiase, iar el părea să sărbătorească faptul. Sta cocoțat în spicul unei tije înalte, legânându-se în boare. Ce senzație!… Încovoiată adânc sub greutatea lui – ca nu era o măruntă buburuză, ci ditamai gândacul! – indulgenta plantă îi devenise coardă de ”bungee-jumping”. Nu va rezista mult aninat așa – mi-am spus, socotind că efortul piciorușelor nu era de colo… Și l-am fotografiat.

foto: Nicolae Dărămuș

Când după două ceasuri am trecut prin același loc, el era tot acolo. De atunci îmi place să cred că și gândacii – croitorașii înaintea celorlalți! – au bucurii omenești.

19 februarie 2016

Curiosul

by Nicolae Dărămuș | Feb 29, 2016 | Starea de a fi sau... povestea fotografiei

Nu cred să ne fi despărțit mai mult de 10 pași când l-am observat. Până atunci mersesem totuși fără zgomot, rod al învățului meu cu singurătățile carpatine, unde discreția e legea dintâi; acolo adesea-mi părea că, deși sunt singur, însemn ”prea mulți”. M-am oprit scurt, înaintând de data asta ca melcul. Știam că vibrațiile solului vorbesc într-un fel aparte neamului său. Lungit în nisipul drumeagului, nu departe de  stâncăriile ce vegheau râul, el aduna nemișcat căldura  soarelui de august; în prag de toamnă nopțile muntelui sunt reci.

foto: Nicolae Dărămuș

Eram față-n față când, tresărind, a ridicat capul… Dormise copleșit de bine. Nemișcare… Un dialog al fricii și încrederii, arbitrat de simțuri și simțiri… Ultimele îmi spuneau că, panicat la vederea mea, avea să țâșnească precum săgeata spre adăpostul junglei de brusturi. M-am lăsat lent spre pământ, ghemuindu-mă, până când degetele au atins țărâna. De acolo, l-am țintit  cu obiectivul, rabatând  ecranul: aveam perspectiva șoarecelui ce-și privește dușmanul. ”Dușmanul” rămăsese însă pe loc. ”Mă mir că nu  fuge… ” – i-am spus soției. ”Dimpotrivă!… Vine spre tine… E curios, bietul…” m-a informat ea, filmând întreaga scenă. Așa era…

foto: Nicolae Dărămuș

Înțepând ritmic aerul cu limba înfurcită, șarpele se apropia legănându-și capul. Degetul meu se hărnicea pe declanșator, în vreme ce ”monstrul”  îmi ocupa tot mai mult cadrul. Până când, delicat, mi-a gustat lentila. S-a strecurat pe sub aparat, frecându-mi ușor dosul degetelor: o atingere vag aspră și caldă; ”rece ca șarpele” nu se adeverea. Dar nici el nu fusese ca alți șerpi… Mi-am ridicat mâna și curiosul s-a strecurat printre călcâiele mele spre zăvoi.

19 februarie 2016

Prinși

by Nicolae Dărămuș | Feb 26, 2016 | Starea de a fi sau... povestea fotografiei

Starea de  contemplare – proprie omului vechi, dar atât de uitată de cel modern – se trezește-n ultimul atunci  când  privește o fotografie ”de natură”. Supraviețuind între asfalt și betoane, imaginea vieții sălbatice – pe hârtie sau mai adesea virtuală – îi poate constitui  un ”drog” la îndemână. Arbori bătrâni, largi peisaje înverzite, munți cu creștetul în nori, cascade limpezi și amețitoare al căror tunet parcă răzbate  prin ecranul ordinatorului, ori animale ”drăguțe” – maternitatea acestora  făcând parte din  rețeta succesului fotografic – toate stârnesc o emoție bună. Iar omul e relaxat tocmai findcă ”ele există” și poate cândva le va vedea și el ”pe viu”. Cândva într-un concediu, cândva ”la pensie”… Toate sunt acolo, așeptâdu-l.

Fără a le ști povestea, uneori fotografiile pot înșela. Decupând frumosul natural din realități triste, ele induc privitorului aceeași liniște, coborând în inima sa ”raiul” unui loc, deși lucrurile stau cu totul altfel. Sunt situațiile  în care clișeul ”o fotografie face cât o mie de cuvinte” eșuează.
Când soția mi-a arătat-o, eram la volan: ”Uite căprioara!… Cu doi pui… ” Am oprit.

foto: Anca Dărămuș

Până mi-am scos aparatul foto, tovarășa mea  – care-l are mereu pregătit –  ”trăsese”  câteva cadre. Cu ele aveam să rămânem, fiindcă în locul acela căprioara nu mai era ”acasă”.

foto: Anca Dărămuș

Știind că oprirea unui automobil nu putea însemna ceva bun, căprioara se retrăsese.

Trecusem ”Transrarăul”, o mostră de agresiune a habitatelor sălbatice, depășită – ca dimensiuni, ilegalitate, inutilitate, imbecilitate ”progresist- civilizatorie” și costuri publice – numai de ”Transalpina”. Într-o curbă strânsă, închizând din trei părți o oază cu ierburi bune, se afla delicata mamă. Dacă i-aș fi asaltat familia tăindu-i calea prin  îngustul istm verde ce o lega de codri, iezii ar fi sfârșit poate sub roțile  automobilelor al căror iureș cătrănit îi înconjura. Fără să trăiască acolo, omul devenise stăpân pe locul unde, discrete și fără pretenții de stăpân, până nu demult trăiau doar necuvântătoarele.

14 februarie 2016

Ce face ăla?

by Nicolae Dărămuș | Feb 24, 2016 | Starea de a fi sau... povestea fotografiei

Mă prinsese amiaza în grădină… O amiază de toamnă, păstrând în aer ceva din astenia verii, promițând și răcoare prin molcome fuioare de vânt, presărate cu fluturi.

foto: Nicolae Dărămuș

Eram aplecat asupra unuia și potriveam cadrul, când un grup pe școlari – să tot fi fost la 8-9 ani – s-a oprit lângă gardul scund. ” Ce face ăla?” – a întrebat unul dintre ei. ”Ei și tu!… Nu vezi?… Fotografiază fluturi…”- i-a raspuns altul, râzând. Și au râs cu toții, ca de un ciudat. Cu totul altceva ar fi fost dacă fluturele ar fi fost virtual, pe ecranul tabletei cu „milioane de culori”. Așa însă, colorat numai cum a dat Domnul…

foto: Nicolae Dărămuș

14 februarie 2016

Ca-n fabulă

by Nicolae Dărămuș | Feb 22, 2016 | Starea de a fi sau... povestea fotografiei

”Pe spinarea unui bivol mare, negru, fioros,/ Se plimba o coțofană/ Când în sus și când în jos”- zice George Topârceanu. Cine nu-i cunoaște versurile?…

foto: Nicolae Dărămuș

Mi le-am amintit când am văzut țarca mișunând pe lângă vierul acela imens. Grăsanul se scărpina temeinic, frecându-se de gard, mai-mai să-l doboare. Acum, după întâmplare, cred că neastâmpărata i-a înțeles necazul: ”musafirii” nedoriți din blană. Drept care, nu mi-a lăsat vreme pentru rememorări literare, pregătindu-și „atelierul”. Avea treabă… Poate că, în limba firelor, chiar îi fusese cerut ajutorul.
Când am dus aparatul la ochi, pasărea decolase, iar la a doua declanșare era confortabil instalată pe spinarea patrupedului, ciugulindu-l. Toată lumea părea mulțumită, drept care plimbarea a durat câteva minute, ” când în sus și când în jos”.

foto: Nicolae Dărămuș

Gardul devenise inutil…

13 februarie 2016

Verde curat

by Nicolae Dărămuș | Feb 19, 2016 | Starea de a fi sau... povestea fotografiei

E destul să te așezi în iarbă și să privești. Nu… Nu să șezi scrutând zarea, furat de gânduri. Nicidecum! Așa n-ai făcut nimic și degeba ai ieșit ”la iarbă verde”. Așează-ți capul între flori și vezi. Da, vezi!… Acolo, în jungla de sub genunchii tăi, e viață. Și încă ce viață!

foto: Nicolae Dărămuș

Era la o palmă de nasul meu. L-am deslușit târziu, căci se mișca lent și părea născut de tijele verzi : un adevărat fiul al clorofilei… Nu se sinchisise însă de prezența mea și își vede de treabă.

foto: Nicolae Dărămuș

Căci tocmai își făcuse treaba: o bobiță cât gămălia, ce avea să intre în pământ la prima rouă, lăsând fruzele nepătate.
Dar nici el nu se putea lăsa oricum, după folosirea ”toaletei”. Și-a curbat abdomenul, încet-încet, până când, lucrând harnic cu piciorușele din față, ba chiar și cu mandibulele, s-a simțit curat.

foto: Nicolae Dărămuș

Părând mulțumit de ispravă, s-a cocoțat apoi pe-o floare.

12 februarie 2016

Impresie, sturzul de iarnă

by Nicolae Dărămuș | Feb 17, 2016 | Starea de a fi sau... povestea fotografiei

Părăsite de zăpezi, pădurile încă dormeau sub lumina rece a iernii. Niciun foșnet, nicio zbatere de crengi nu tulburau cuprinsul. Însetate de căldură, rămurișurile străluceau în amiază, strângând Soarele cu nesaț, privirea rătăcindu-se în explozia de umbre argintate. O pală de vânt, dezechilibrându-l, l-a trădat pe înfriguratul pitit în hățiș. Fusese doar o fâlfâire de aripi, scurtă. Și, deși tabloul ”înghețase” la loc, de data asta prinsese o nouă viață, primind un titlu potrivit și știut: ”Impresie, sturzul de iarnă”.

foto: Nicolae Dărămuș

7 februarie 2016

Vestitorii Învierii

by Nicolae Dărămuș | Feb 12, 2016 | Starea de a fi sau... povestea fotografiei

foto: Nicolae Dărămuș
Până nu demult, undeva pe valea Bistriței Aurii am avut o căsuță din lemn, acoperită cu draniță. Crezusem că ea va deveni ”loc de creație”, unde lipsa curentului electric, a apei la robinet, împreună cu mugetul cerbilor auzit din cameră și, din când în când, cu câte-un păstrăv furat râului, vor face totul, mie nerămânându-mi decât să scriu despre toate aceste surse. N-a fost să fie așa…
Râul, cândva colcăind de lipani și păstrăvi, asemenea unui cristal neastâmpărat, șlefuit în schimbătoare fețe de lumină, a devenit pubela satelor din amonte. În locul păstrăvilor, spre undița mea se ridicau din unde pempărși maronii, pufoaice ostenite și pet-uri felurite. Malurile, de veacuri întărite de rădăcinile sălciilor și arinilor, au fost defrișate și o firmă civilizatoare le-a zidit în gabioane de piatră, ale căror sârme, asemenea unor gheare rele, prindeau jegurile gospodăriilor riverane, spre a le expune privirii. Drujbele și TAF-urile au luat cu asalt codrii, remorcile „cu răcoanță” gemeau pe drumuri, grăbind încărcate spre Rădăuții lui Schweighofer cherestegiul, iar trosnetele armelor de vânătoare s-au adăugat și ele corului morții libere, adus pe vale de progresul și civilizația occidentală.
De Paști urcam totuși acolo, vreme de câteva zile fiind liniște. O dată, în Dimineața Învierii, în ramurile unui plopșor firav aflat dinaintea ferestrei și-a oprit zborul o pereche de forfecuțe.

foto: Nicolae Dărămuș

foto: Nicolae Dărămuș

Au zăbovit în preajma căsuței vreo trei ceasuri, privind curios la cei doi locatari care le dădeau ocol, apropiindu-se la câțiva pași doar. Nu era încotro: prea erau fotogenici acei „papagali carpatini” – el roșu, ea verzuie – inevitabil botezați așa când le-am studiat chipul pe ecran. Au plecat în jurul amiezii și duși au fost pentru întregul an.
Așa a început prietenia cu Solii Împărătești. An după an, oricând cădeau Paștile – în aprilie, în mai, în zile cu soț sau fără, cu soare sau mohorâte – în Dimineața Învierii perechea de forfecuțe apărea la fereastră. La fel de îngăduitoare, binecuvântând timpul acelorași trei ceasuri. Apoi plecau, pesemne să ducă vestea și altora…
3 februarie 2016

Pripas

by Nicolae Dărămuș | Feb 10, 2016 | Starea de a fi sau... povestea fotografiei

Când l-am întâlnit, era binişor după ora prânzului. De la casieră aveam să aflu că fusese părăsit la ușa magazinului de cu noapte. L-am observat abia când era să-l calc. Am păşit peste el, larg, dezechilibrându-mă, fiindcă mișuna netulburat printre picioarele cumpărătorilor ce forfoteau la intrare, ticsind portbagajele automobilelor, ca-n ajun de Sfântul Nicolae. N-aveam nici eu nevoie de el tocmai acum… Plus argumentul suprem: era prea mic; cam cât un caltaboş scurt. Mai mult: toţi semenii lui – pe care îi îngrijisem pe rând, având căsuţă personală nu departe de intrarea în scară – îmi fuseseră otrăviţi.
Ieșind din prăvălie l-am zărit iar. L-am ignorant, zâmbind la vederea codiţei cât un degetar, optimist semeţită. Acum încep să cred că de la acel zâmbet mi s-a tras… Careva tot îl va lua până deseară – mi-am liniştit eu conştiinţa – şi am păşit hotărât înainte. După vreo zece pași însă, mama – nonagenară, gata oricând de-o plimbare cu mine – m-a atenţionat: “Vezi că te urmărește!…” M-am întors puţin, cât să-l prind în coada ochiului şi, atent să nu stabilesc vreo cât de mică legătură vizuală – ştiam că-mi putea fi fatal! – am grăbit mersul. “Se ţine de tine…Fuge!… E la picioarele tale!” – am fost iar informat. Am coborât privirea și m-am oprit. S-a oprit şi el lângă bocanc și, brusc liniştit, s-a culcat. Ce mai?… Umblam cu câinele “la picior”. Dar n-am cedat: ce-o fi, o fi!…Am plecat şi mai grăbit, trecând peste ruşine: nu-mi mai trebuia câine și pace! Am intrat în scară, am prins să urc treptele, câte două odată, convins că, deşi cu uşa larg deschisă, pragul înalt îşi va spune cuvântul. M-am oprit la etaj şi o clipă mi-a fost de ajuns ca să-i văd neabătuta caznă: urcase două trepte. Se opintea la a treia care îi ajungea la subţiori şi, fiindcă puterile îl cam lăsau, a prins să scheaune de ţi se rupea inima. Ţipa ca bătut, dar nu se lăsa. Picioruşele dindărăt lunecau în gol, în vreme ce din botul întins spre măruntul lui văzduh, ieşea vaietul reproşului. S-a răsturnat pe spate, mârâind, s-a răsucit anevoie, repezindu-se și mai înverșunat la dușmanul de ciment. O nouă încercare, alte strigăte şi altă cădere. Era clar că mă sfădea. Am coborât și am păşit peste el, încercându-i fidelitatea: dacă vine după mine, şansele-mi vor fi nule… Şi a venit. În curte, ostenit de atâta strădanie, a slăbit mersul. A fost destul ca una dintre mâţele uriaşe ale vecinei să vadă în el prada: un şoarece ceva mai mare… Şi m-am pomenit cu el în palmă.

foto: Nicolae Dărămuș

L-am cazat iniţial într-o găletuşă rămasă de la smântână. Săturat cu lapte cald, a adormit buştean. Lui i se sfârşiseră grijile… Noaptea a trecut aşa cum bănuiam: plâns de foame cam la 2-3 ore, urmat de “alăptare”, schimbarea aşternutului ud şi iaraşi somn. Iar dimineaţa, cu năsucul umed – semn de câinească prosperitate – a urmat explorarea casei şi joaca cu coada.

foto: Nicolae Dărămuș

Și am conchis: Moș Nicolae, chiar făcea cadouri…

foto: Nicolae Dărămuș

5 februarie 2016

Capra ibex cu trei iezi

by Nicolae Dărămuș | Feb 8, 2016 | Starea de a fi sau... povestea fotografiei

Ceasuri întregi urcaserăm prin căldură. Era sfârșit de august, dar lângă cer, în umbrare peste care soarele trecea cu zgârcenie doar în amiază, zăpezi vechi si grele acopereau grohotișurile, hotărâte să predea ștafeta primilor fulgi. Un frig viu se ridica din ele, ca dintr-o răsuflare întremătoare a Pământului, întremându-ne și speranța: vom găsi ibecșii. Aflându-mi intenția, cabanierul se mulțumise să-mi spună laconic: ”Da, există… Dar trebuie să aveți noroc”. „Am”, îi răspunsesem și am râs amândoi; fiecare însă de altceva.

Mă întâmpinaseră cu o curiozitate limpede, de cum m-am ridicat in picioare. Umblasem până atunci cu prudență, mai mult pe brânci, mereu pitit îndărătul jnepenilor, convins că, fiind un intrus în celestul lor regat, sălbăticiunile o vor lua la goană când mă vor vedea. Judecasem însă numai cu minte de om… Pe o stâncă s-a ridicat un ied.

foto: Nicolae Dărămuș

Mama și un frățior i s-au alăturat de îndată.

foto: Nicolae Dărămuș

Am lăsat la o parte orice fereală și am înaintat: trebuia să răspund cinstit încrederii.

foto: Anca Dărămuș

Pe când am ridicat aparatul la ochi, povestea îmi scosese în cale toate personajele: capra ibex cu trei iezi, iar privirea lui Dumnezeu se întâlnea cu a mea înăuntrul unei lentile.

foto: Nicolae Dărămuș

2 februarie 2016

Lumea lui, lumea noastră

by Nicolae Dărămuș | Feb 5, 2016 | Starea de a fi sau... povestea fotografiei

foto: Nicolae Dărămuș
Capcana strălucea răcoros, asemenea întregului hățiș de ierburi pe care dimineața, complice cu roua și Soarele, mi le așternuse la picioare. Umblam alegând locul, atent să nu stric efemerele arhitecturi fluide, ce îmbrăcau în argint formele vieții.
El sta nemișcat, numai ochi pesemne, așteptând clipa primelor zumzete, însemnând tot atâtea prilejuri de pradă. N-am voit sa-i stric lucrătura și nici să-l tulbur… M-am aplecat, plonjând cu obiectivul în lumea lui. Abia atunci am văzut minunea… Se putea ca și el să fi înțepenit tot de uimire: sute de lacrimi perfecte, oglindind cerul si pămîntul, adevărate universuri miniaturale, se născuseră în mrejele ucigașe. Am declanșat o dată, de două ori…de zeci ce ori. Nu mă mai săturam. Controlam imaginile, eram bucuros și totuși mai voiam altele, ca să fiu sigur.
Văzându-le, un bun prieten m-a întrebat: ” Ai observat că roua s-a prins aproape numai pe firele circulare ale pânzei?” Observasem, însă nu m-am întrebat de ce. „Ei bine – a continuat el – minunea se datorează faptului că numai aceste fire sunt lipicioase… Cele radiare, nu. De aceea, atunci când aleargă, păianjenul pășește strict pe drumurile drepte, pe spițele rețelei, spre a nu cădea în propria capcană”.
Explicația lui m-a umplut de o nouă admirație pentru Marea Lucrare : câtă coordonare, câtă precizie putea avea ființa asta, spre a-și stăpâni cele opt picioare, în scurtimea goanei sale de prădător perfect!… Peste puțin timp, un biolog m-a informat mai precis. Prietenul meu se înșela. Toate firele sunt lipicioase, doar că picioarele vânătorului sunt ”unse” cu o secreție antiaderentă.
Oricare ar fi adevărul, cu bocancii, cu roțile, cu șenilele, cu betonul, cu asfaltul sau cu…pliciul, revoltător de lesne strivim „corola de minuni a lumii”.

28 ianuarie 2016

Zborul nevăstuicii

by Nicolae Dărămuș | Feb 3, 2016 | Starea de a fi sau... povestea fotografiei

Din stiva de lemne se scursese ca o undă de cafea, dar intrase-n pământ ca apa. Într-un târziu am zărit-o iar, prelingându-se din grămada unor bolovani. A stat, cumpănind parcă părăsirea adăpostului și, mlădiindu-se ras cu ierburile, a făcut calea-ntoarsă, înfigându-se hotărâtă printre vreascuri, spre a le explora labiritul. Îmi închipuiam acolo cotloane înguste, întunecoase și întortocheate, presărate cu ieșiri înfundate și strâmtori, tot atâtea capcane puse dinaintea neastâmpăratei ființe.

foto: Nicolae Dărămuș
Mă înșelam… Două-trei clipe, cel mult, dacă dura traversarea “cetății” – semn că alegerea drumului-i era floare la urche – și chipul cu ochi ca afinele înrourate mă studia, cu îndrăzneala celui sigur pe puterile sale. Aparatul își făcea treaba la grabă, căci actrița dispărea mereu în culise, spre a ieși de îndată într-un nou balcon, în altul, în altul…

foto: Nicolae Dărămuș
Cu adevărat labirintul n-avea taine pentru ea, iar eu trebuia să-i ghicesc alegerile. Mă hărniceam apăsând declanșatorul cu disperarea celui care știe că va rata și… Ce-mi putea dori mai mult?…
În frântura secundei, nebănuit, zborul unei săgeți vii mi-a rămas agățat pe ecran. Spre bucuria mea de atunci și a dumneavoastră, de acum.

foto: Nicolae Dărămuș

28 ianuarie 2016

Când sună telefonul

by Nicolae Dărămuș | Feb 1, 2016 | Starea de a fi sau... povestea fotografiei

Păreau să fie un el și o ea, frați, socotind după alură, purtări și anotimp. Pe creștetul lui se ițeau, ca două cucuie rebele acoperite de blană, viitoarele cornițe cât degetarul. Ieșiseră din codru depărtișor, în diagonala poienii. N-avea rost să încerc apropierea, fiindcă terenul deschis, fără vreo tufă cât de mică ce mi-ar fi slujit drept adăpost, m-ar fi trădat.
Am rămas îndărătul molidului și binoclul mi-a oferit detaliile spectacolului; căci, privită de aproape, o căprioară care paște chiar e ”un spectacol”. Boticul delicat, chemat și mânat de tainice semne și semnale – pornite din ierburi, din calicele florilor, din ”amintirile” părinților – plutea ras cu pajiștea, părând mereu a face mofturi, spre a ciupi de ici, de colo, pe alese și cu o nesfârșită sfială, frunze cât unghia, vârfuri de tulpini fragede, câte-o floare translucidă; alcătuiri vegetale pe măsura fragilei făpturi, tot ele întrupând pentru ochiul omenesc – mereu grăbit și învățat să vadă la grămadă – doar iarbă.
Plonjat în clipă, abia când silueta tinerelului mi-a ocupat cu totul lentilele, am înțeles cât e de aproape. Ca și alteori, puterea intenției – nu e vorbă goală! – lucrase. Am ridicat aparatul la ochi și, pe când să declanșez, telefonul din buzunar a prins să cânte. Cum tocmai pășea, căpriorul a rămas cu piciorul în aer, privindu-mă: blândă statuie a grației uimite.

foto: Nicolae Dărămuș
Așa ceva nu mai auzise… Aparatul țăcănea stins, în vreme ce, asemenea sălbăticiunii, timpul meu se oprise. Așa e întotdeauna înăuntrul vrăjii: câștigi secunde de viață, în vreme ce pentru mulți alții Pământul se rotește.
Telefonul a tăcut, căpriorul a pășit ajungându-și din urmă surata, iar timpul și-a reluat curgerea.

foto: Nicolae Dărămuș

28 ianuarie 2016

Un alt fel de sensibilitate și multe… ghilimele

by Nicolae Dărămuș | Jan 29, 2016 | Starea de a fi sau... povestea fotografiei

Despre  carnagiile nevolnicilor vânători de la Balc cine n-a auzit?… Și cine n-a simțit, fie și numai o clipă, revolta că “în ziua de azi e posibil așa ceva”; o revoltă pe cât de firească,  pe atât de efemeră, fiindcă omul, asaltat de treburi și de știrile cotidiene – unde exploziile criminale și trupurile omenești sfârtecate umplu ecranele – a învățat să-și vâre capul în nisip la prima boare neplăcută. Cu atât mai mult, faptele de la Balc – unde  sunt asasinate ”numai niște biete dobitoace”, nu ”prețioase vieți omenești” – pot fi ignorate; mai cu seamă că gloanțele sunt slobozite de ”importanții” invitați ai celui ”mai iubit om de afaceri român”; un fost tenismen și nimic mai mult.

Cum aflasem de unde, contra cost, fostul tenismen își procură o parte dintre victime, am mers la Șinteu – un sat amărât din Bihor – spre a vedea țarcurile cu sălbăticiuni de vânzare ale baronului austriac Christian von Friedel, care a găsit acolo pământ ”pe nimic” și slugi: sărace, ieftine și discrete. Găsind apoi în fostul tenismen un bun client: bogat, scump și lăudăros. Adică, asemenea austriacului, tot o slugă: a banului.

La Șinteu, blânde şi încrezătoare, sălbăticiunile menite puştii vin la garduri,  ştiind că apropierea omului înseamnă mâncare.  Ele însă tânjesc după altceva… Că omul înseamnă mai cu seamă prostie şi gloanţe vor afla cât de iute, după transportul la locul execuției. Şi întotdeauna vor afla prea târziu.

Am vrut să fur un prim-plan cu ochii căpriorului. Nu mi-a reuşit de la început: de fiecare dată când mă aplecam la gard, „fiara“ scotea capul printre gratii şi, îndelung, își lipea nasul de nasul meu. Iar eu uitam de aparatul foto… O dată, de două ori… Era prea de tot. Abia a treia oară mi-am amintit. Și mi-am făcut un „selfie”, ca tot e boală generală.  M-am îndepartat apoi și i-am prins ochii. Într-unul  mă oglindesc.

foto: Nicolae Dărămuș

Cunoscând sensibilitatea olfactivă a speciei, din ziua aceea sunt foarte mândru de mirosul meu. Uneori însă îmi place să cred că la mijloc a fost cu totul alt fel de sensibilitate.

foto: Nicolae Dărămuș

28 ianuarie 2016

Atracție

by Nicolae Dărămuș | Jan 27, 2016 | Starea de a fi sau... povestea fotografiei

Când l-am zărit, tocmai răsărise-n marginea pădurii… Să tot fi fost până la el vreo 300 de pași. Prea departe pentru bătaia teleobiectivului meu. Căci, trebuie spus: pentru o fotografie bună, până la vedeta necuvântătoare e bine să nu fie mai mult de o aruncătură de băț. Dar norocul venea să mă ajute. Între el și mine, mai aproape de el decât de mine, se ridica tufișul unui făget ceva mai înalt decât omul. Mă voi trage în dreptul lui – mi-am spus – și, astfel mascat de frunzișuri, voi înainta prudent spre râvnita mea ”pradă”… Zis și făcut. Un pas, doi, trei…alții… Mergea.
Scădeam distanța metru cu metru, foșnetul ierburilor abia atinse părându-mi strident. Altcândva nu l-aș fi sesizat… Priveam în jos, atent pe unde calc, nu cumva ca vreun vreasc uscat să-mi trădeze mersul. Secunde lungi, îndoiala și nădejdea, împreunate… Și, ca întotdeauna, lumea, cu toate ale sale, uitată, dispărută: doar el și eu. Tot mai aproape. O mișcare-n peisaj mi-a ridicat totuși privirea: în tufa spre care năzuiam să m-ascund, se ițise un chip cu ochi de întuneric luminos și cornițe sprintene.

foto: Nicolae Dărămuș

Dumnezeu îi dăduse lui gândul bun și-l mânase spre mine. Ne-am văzut, ne-am plăcut, iar el mi-a pozat ca la fotograf.
Apoi, ieșit în lumină, a făcut câteva salturi și s-a oprit. În plin soare, calm, trăindu-și fără mândrie grația  – stare a naturii  ființelor – s-a uitat la mine îndelung. Soarele îi aprinsese blana. Era altul…

foto: Nicolae Dărămuș

foto: Nicolae Dărămuș

A brăhnit scurt odată apăsarea declanșatorului – certându-mă pentru insistență – și s-a topit în codru.

foto: Nicolae Dărămuș

26 ianuarie 2016

Când omul învinge.

by Nicolae Dărămuș | Jan 25, 2016 | Starea de a fi sau... povestea fotografiei

În urmă cu vreo 30 de ani, pornind cu trenul din Cluj spre Botoșani, spre a merge ”la post„ în Darabanii de pe malul Prutului, Someșul Mare m-a întâmpinat cu puzderia gunoaielor agățate-n vegetația malurilor. Domneau pungile ”de-un leu” rupte, cele care, după îndelungată folosință își găseau mormântul călător în albia râului. Alături de zdrențe și de te miri ce obiecte de prin case – de la dormeze cu arcuri răzvrătite prin pânza somierei, la cauciucuri de mașină – deșeurile Ilvelor ajungeau la Năsăud, ale acestuia la Salva, ale Salvei la Beclean și tot așa…
Parcursesem de multe ori drumul în acei ani și imaginea râului asuprit de om îmi rămăsese-n memorie ca un ghimpe. Mai văzusem pe ici pe colo câte-un mal de apă astfel ”ornat”, dar Someșul Mare îmi părea un ”campion”. Unul al îngăduinței, dar și al puterii de renaștere, căci zăvoaiele lui, ca niște mărunte jungle, precum și prelungi porțiuni de mal fuseseră totuși ferite de ”deșeurile progresului”; iar patul albiei, sădit cu pietre și mâl, rămăsese pe seama păstrăvilor, mrenelor și clenilor, ca mai demult. Da… Nu puteau poci oamenii, cât putea râul să lupte. Pentru sănătatea lui și a lor.
Am revăzut Someșul Mare și după 1989. Treptat, de la o saptămână la alta, știutul chip al râului mi s-a arătat însă idilic față de cel pe care locuitorii satelor riverane, i-l stâlceau și mai fără milă. ”Deșeurile progresului” invadaseră metru cu metru malurile, cotropind totul. Râul era învins.

foto: Nicolae Dărămuș
Cu un prieten – operator de film – am mers acolo. Trebuia să arătăm lumii… Ce? …Ceea ce făcea. A filmat înfiorat. Așa ceva nu mai văzuse. ”Înconjurat” fiind, l-am fotografiat. ”Înconjurat” și eu, n-am mai simțit însă asupra mea, ca alteori pe mal de ape, ”mâna Celui de Sus”. Mă apăsa numai ”mâna omului”.

foto: Nicolae Dărămuș

25 ianuarie 2016

Un răspuns liniștitor

by Nicolae Dărămuș | Jan 23, 2016 | Starea de a fi sau... povestea fotografiei

foto: Nicolae Dărămuș
Umbletul prin păduri mi-a deslușit adevărul unei inevitabile și aparent fatale constatări ce muncește – cel puțin de la o vârstă – mintea celor mai mulți. Rostită sau nu, dar mereu adresată ca un reproș Celui de Sus, descoperirea că „viața-i scurtă” devine – culmea, la anii pretinsei maturități! – motorul unei neostoite alergături, pentru „a ne trăi viața”, mai fiecare om nutrind convingerea că moartea este opusul vieții.
Un molid bătrân doborât de drujbă și uitat în codru ar fi putut sa mă-ntristeze, generându-mi judecăți omenești, “practice” nevoie mare: “Uite, l-au tăiat degeaba… Nici măcar nu s-au ostenit să-l folosească la foc. Un om sărman s-ar fi încălzit o săptămâmă cu lemnul lui!”
În ziua aceea însă, molidul resemnat pe covorul de frunze al toamnei mi-a vorbit… Din trunchiul său se ițea, vibrând într-un nemișcat și vesel neastâmpăr, un popor de ciuperci tinere, una și una. Zâmbeau cerului și, cu puțin noroc, pământeanului trecător, fie el căprior, veveriță sau om. Da… Până atunci mă înșelasem. Moartea era doar opusul nașterii. ”Dușmancele” se îmbrățișaseră strâns în trunchiul doborât, dar viața, ca un imn, era pretutindeni.

21 ianuarie 2016

Curcubeul de duminică

by Nicolae Dărămuș | Jan 21, 2016 | Starea de a fi sau... povestea fotografiei

foto: Nicolae Dărămuș
O descoperiserăm spre seară, când culorile peisajului se sting. Prin curcubeul trupului înviorase verdele unui lujer de zmeur, nu departe de cărare. Ploua mărunt și, în lumina tot mai zgârcită, ne-am aplecat grăbiți când unul , când altul spre ea, asuprind-o cu obiectivul “macro” de la doar câțiva centimetri; ba chiar obrăznicindu-ne din când în când și cu blitzul. În scurtă vreme însă, sătulă de sâcâiala acestor paparazzi fără de măsură , s-a retras în iatacul ei de frunze, iar noi am plecat nemulțumiți: pe ecran, imaginile nu se ridicau la înălțimea penelului cu care mâna divină îi impodobise veșmântul. Acasă, vizionând “prada”, am propus soției: “Mâine e duminică… Avem vreme… Dacă-i soare, hai să mergem în pădure, să căutam omida”.
Zis și făcut…

foto: Nicolae Dărămuș
Ne-am întâlnit prietena în tufa vecină, ceea ce la omizi înseamnă un fel de ”străinătate”. De data asta fotografiile au fost multe, iar culorile vii. Și, parcă înțelegându-și rolul, recitalul dăruitei făpturi a fost pe măsura strădaniei noastre. S-a tupilat, și-a ițit căpșorul ici și colo, s-a contorsionat în fel și chip, părând să aibă o preferință secretă pentru forma semnului de întrebare.
Când un prieten a văzut imaginile, remarca lui uimită n-a privit însă frumusețea măruntului curcubeu pământean: “Sunteți nebuni! Cum?… V-ați pierdut duminica vrând să găsiți aceeași omidă într-o pădure?… Și să înțeleg că ați și găsit-o?“

foto: Nicolae Dărămuș

19 ianuarie 2016