ATÂT : COVID ȘI ÎNȚELEPȚIRE

ATÂT : COVID ȘI ÎNȚELEPȚIRE

Zilnic asfaltăm, betonăm, construim, „civilizăm”…Dacă nu chiar noi direct, manum proprium, o fac alții pentru ”binele nostru”, pentru ”binele omului” și noi, cu mâinile și buzunarele proprii, îi aplaudăm. Apoi, epuizați după o zi de muncă și aplauze, cu toții mergem să ne încărcăm bateriile ”la iarbă verde” sau în pădure. Și, a doua zi, o luăm de la capăt…
Din partea opusă a ținutului, a țării, a…Terrei, alți bipezi fac aidoma, căci pământul liber oferă încă noi și noi ”oportunități”; deopotrivă și ei, după o zi de muncă și aplauze, pleacând să-și încarce bateriile în regatul clorofilei și sălbăticiunilor.
Dar, pe vreme ce trece, liberii indivizi constată că regatul verde e tot mai departe, la capătul asfaltului dorit, dincolo de mândrele clădiri ale tuturor. De la un timp ei, ajunși la capătul limbilor de asfalt, încep să se zărească unii pe alții, privirile lor alergând peste mica postată înverzită și asaltată de ”civilizație” unde, înfricoșați și resemnați totodată se află arbori, sălbăciciuni , pâraie limpezi, toate tare puține… Acolo, în devălmășie, ei, liberii întreprinzători și beneficiarii inițiativelor, aplaudându-se unii pe alții, își vor așeza corturile și grătarele, iar cei mai cu dare de mână, vor ridica noile case de odihnă prevăzute cu gard electric și dobermani; începutul unui nou orășel… Și, fiindcă unele sălbăticiuni li se vor părea fiare, le vor stârpi, căci armele fac parte din drepturile omului ”stăpânul naturii”. Și tot așa… Totuși, iată că un nimic, un ceva nevăzut, nebănuit, sincer în toate cele și născut de nu se știe unde, un nimic numit de oameni ”virus”, s-a gândit să mai potolească libertatea asta înrobitoare, auto și atotdistrugătoare. Și, dacă omul se va înțelepți va fi bine… Atât.
Autor:Nicolae Dărămuș. “Fiarele acestui Pământ meritau o specie umană mai reușită” (motto al cărții ”INOCENTII MARII TERORI”)​.
URSUL GĂINAR… PRECUM POLITICIENII

URSUL GĂINAR… PRECUM POLITICIENII

“Priveliștea violenței, dacă e în realitate sau la televizor, ne face silă, însă schimbările climatice și distrugerile pe care le provocăm mediului nu ne afectează în aceeași măsură, pentru că ele se întâmplă mult mai subtil”.
Tensin Gyatso, al XIV-lea Dalai Lama

O știre de presă  năucitoare : în cursul acestei săptămâni, într-o singură localitate din județul Harghita, ursul a prădat  101 animale domestice: 12 iepuri, 29 pui de găină și 60 găini adulte.

În această situție, Karda Róbert, primarul localității Sândominic și editor de site-uri – cam chat –  i-a solicitat –  prin intermediul paginii de socializare  – președintelui consiliului județean ca o delegație a primarilor din județ să facă o vizită de protest la București,  pentru a atrage atenția asupra a acestei ”situații intolerabile”. Drept care,  președintele C.J.  Borboly Csaba scrie ministrului Mediului:

„Dacă strigătul de ajutor al oamenilor de la Dănești, Mugeni sau Băile Tușnad cu privire la daunele și atacurile pe care le provoacă aproape zilnic urșii, nu este auzit la București, iar aceste carnivore mari nu sunt relocate sau extrase, atunci ne vedem obligați să mergem la București, deoarece această situație este intolerabilă! Viața oamenilor nu este unealtă politică și nici obiectul vreunui joc al nepăsării!
Pe această cale fac apel la ministrul mediului Grațiela Gavrilescu de a emite autorizația de recoltare în cazul urșilor care atacă oameni. Bucureștiul să nu mai fie nepăsător, să nu se tragă de timp, în vreme ce în județul Harghita oamenii se află în pericol.
Nu lupt împotriva urșilor, ci pentru liniștea locuitorilor din județul Harghita și pentru siguranța lor personală. Sunt dator față de locuitorii județului de a face tot ce îmi stă în putință pentru a pune capăt acestei situații. Deoarece azi omul este în pericol, nu ursul! Toate atacurile trebuie aduse la cunoștința opiniei publice și trebuie raportate și trebuie să vorbim despre acest lucru până când se va lua o decizie la București. Să nu lăsăm ca situația să degenereze, asemenea tragicelor incendii de la clubul Colectiv sau Circul de Stat, să prevenim decesele cauzate de atacurile de urs! Așadar, solicit intervenția de urgență a doamnei ministru Gavrilescu și emiterea cotei de recoltare”.

Așadar, domnul Borboly Csaba  vrea ”cotă de recoltare”… Nicidecum  o anchetă și  eventuala împușcare a unui urs nărăvit…La găini… Sau la om…Fapt, până la această oră,  neîntâmplat undeva în lume. Iar eu n-aș crede ca ursul, ca specie, să aibă ceva cu harghitenii…

Sintagma ”urșii care atacă oameni” fiindu-i  generată acestui președinte de C.J. de nefericita întâmplare în care un a fost rănit de urs, după ce a sărit cu bâta să-și apere turma… Minte, nu glumă!

Nu trebuie uitat, așadar,  că lui Arpad Sarkany, patronul firmei de vînătoare Abies Hunting,  îi crapă buza după vânătorii de urși veniți din străinătate…

Concluzie: dacă urșii flămânzi ”recoltează” găini, vânătorii lui Sarkany trebuie ”să recolteze” urși.


foto: Nicolae Dărămuș

DACĂ TĂCEA, OFFROADER RĂMÂNEA!

DACĂ TĂCEA, OFFROADER RĂMÂNEA!

“Priveliștea violenței, dacă e în realitate sau la televizor, ne face silă, însă schimbările climatice și distrugerile pe care le provocăm mediului nu ne afectează în aceeași măsură, pentru că ele se întâmplă mult mai subtil”.
Tensin Gyatso, al XIV-lea Dalai Lama

Prietenul meu, Ovidiu Pop, un iubitor al drumeției ”la picior” și al ciclismului, deopotrivă iubitor al drumurilor lumii și naturii – așa cum Dumnezeu a lăsat natura lumii – a avut bunăvoința de a distribui în pagina sa de feisbucluc foto-eseul meu intitulat ”Cai putere de prostie”. El face parte din volumul ”Inocenții marii terori”, ale cărui texte sunt găzduite de site-ul Wildlife România. În eseu psihanalizam inocentele tenebre ale ”mansardei” celor care asupresc spațiile sălbatice cu mașinile lor 4×4 și cu motocicletele de cross, explicând și că locul acestora este în poligoane și pe șosele, nicidecum acolo unde e casa sălbăticiunilor, a arborilor și spațiul liniștii contemplative.
De îndată însă, în pagina prietenului meu, s-a iscat ironic nevoie mare domnul Radu Rusu, comentând :” De acum, toată lumea cu timbre, și la macrameuri și goblenuri!” I-am căutat ”profilul feibuclucaș” și imaginea sa lângă două gipane cocoțate pe stâncile unui munte mi-a spus totul.


foto: facebook.com

Drept care sunt nevoit să îi explic și să explic și altora care n-au priceput…
Așadar, mai sunt ceva posibilități de trai fain, dar pentru cei talentați și dăruiți de Dumnezeu cu har. Căci numai talent nu sunt volanul și accelerația!… E posibil deci să cânți la un instrument, să pictezi, să compui muzică, să scrii literatură, găsiți o soție online pe site , să faci drumeție la picior , ciclism, schi de fond, să faci fotografie, să cultivi grădina – cu dăruire! – să fii un artist-cofetar, să fii un minunat dascăl, să fii om cu vocație pe miri ce domeniu. Ba chiar vidanjor bun!… ”Artist” în ce faci…Om onorabil și generos în pasiunea sa care, în aceste cazuri nu e pasiune , ci iubire. Starea asta bună depinde de imaginație și de educație: de ceea ce se cheamă ”imaginația educată”.
Firește că nu toți au avut parte de așa ceva, căci ființarea pomenită se naște în casele ”cu Dumnezeu” unde, iubirea ființând, oamenii toți – părinți și prunci – trăiesc în ”Eu sunt cel ce sunt” și nu țin să fie ”cineva”, să dovedească ceva cuiva. Abia așa, trăind în adevărata performanță generată de talent, evitând ”vitejiile” de doi bani și competițiile nerostului, evitând dorința – în acest caz – de a învinge (prin puterea unui motor) muntele, oamenii sunt în permanent vii. Nu numai vioi și ”cineva”, când au un ”motor tare” sub buci.… A învinge ce, pe cine, cu ce rost?… Imaginația educată este cea care, prin implinirea talentului, evită și dorința de a arăta lumii ieftina ispravă, săvârșită printr-o cumpărătură pe cât de banală pe atât de scumpă.
Ei, și ce e de făcut când oamenii n-au primit ”imaginația educată” din casa părintească? – ar putea întreba cineva. Nimic mai simplu: lucrăm cu ei prin cuvânt. Este ceea ce fac acum (și am făcut și pe pagina pietenului meu Ovidiu Pop). Că nicio oaie nu e pierdută, decât dacă e lăsată-n plata ei…
Iată așadar că, în afară de off-road și motocross, mai sunt ceva posibilități de adevărată performanță, pe lângă timbre și macrameuri și goblenuri. Posibilități menite bărbaților adevărați.


foto: Nicolae Dărămuș


foto: Nicolae Dărămuș

Uciderea în masă a urșilor în județul Bacău: o practică ilegală și curentă, încurajată de oficiali și de etnografi

Uciderea în masă a urșilor în județul Bacău: o practică ilegală și curentă, încurajată de oficiali și de etnografi

“Priveliștea violenței, dacă e în realitate sau la televizor, ne face silă, însă schimbările climatice și distrugerile pe care le provocăm mediului nu ne afectează în aceeași măsură, pentru că ele se întâmplă mult mai subtil”.
Tensin Gyatso, al XIV-lea Dalai Lama

În Cotidianul din 23 iulie 2004 publicam textul de mai jos, despre obiceiul popular al ”cetelor de urși” din zona Comăneștilor de Bacău. Am republicat textul  în revista Academia Cațavencu, ilustrat ca acum. Sesizările mele de atunci au fost adresate Parchetului General  (incriminat fiind un deputat) și  cabinetului primului ministru,  Adrian Năstase. Fără vreun răspuns. Era explicabil: promotorul fărădelegilor un deputat al partidului de guvernământ. Am refăcut demersurile scrise de îndată după alegerile legislative din 2004 și instalarea guvernului Tăriceanu, în decembrie. Tot cu rezultat nul.

În scurt timp am mers și la Palatul Cotroceni, unde am avut o convorbire cu doamna Renate Weber, propunându-i informarea președintelui Traian Băsescu asupra situației tragice pe care promovarea legilor liberale avea să o aducă privitor la ecosistemul forestier carpatin. Un material extins depus la Președinție mi-a însoțit demersul. Decursul jafului în anii care au urmat până în ziua de azi – pe lemn și faună – i-a confirmat  conținutul. 

Revin de data asta, despre continuarea uciderii în masă a urșilor în județul Bacău, de dragul unei tradiții imbecile. În continuare oficialii tac, închid ochii la sursele ilegale care procură blănurile ”cetelor”, la prelucrarea  acestora (tot ilegală). Mai mult chiar: extazul  imbecil al jurnaliștilor (chiar și al „oamenilor de bine” de la National Geographic ) confirmă otrava ignoranței fesiviste aproape de nivel național… 

De la câțiva purtători de urși în 2004,  numărul acestora a ajuns în 2016 la multe zeci în fiecare ceată din satele județului Bacău.  Iar fala locală e cu atât mai mare cu cât numărul ”urșilor” e mai mare… Concurența își spune cuvântul…

https://www.youtube.com/watch?v=waZND8wANjg

Hidoșenia acestui spectacol grobian  este greu de descris. Cât despre  valoarea pierderilor privind o specie ”integral protejată”,  biodiversitatea, dreptul la viață al sălbăticiunilor,  într-o Românie care se vrea civilizată,  ce să mai spun?… 

…………………………………………………………………………………………………….

Sicilia de pe Trotuş

Omul care-mi spusese „Aici e ca-n Sicilia, dom’le” nu fusese niciodată în Sicilia. Văzuse pesemne filme care-i inspiraseră comparaţia şi, cu glas schimbat, adăugase: „Dar mafioţii noştri-s mai omenoşi, că, orişicât, nu uită de unde-au plecat…”. Rostise explicaţia cu un ton anume, moale, amestecând neputinţă, veneraţie, invidie, amintind de felul în care vorbeşti despre un popă fără har, lacom, în parohia căruia, prin voia Celui de Sus, te afli. Era taximetrist pe o Dacia hărtănită şi, atunci când l-am întrebat dacă au baroni locali, m-a pus rapid la punct cu simbioza specială dintre pragmatismul locuitorilor şi demnitatea acestora: „Ehe, nu-l cunoaşteţi pe dom’ Cămară… Maare domn, dom’ Cămară!… E drept că, dacă te duci la dânsul cu o problemă şi-l nimereşti în zi proastă, stresat – că are multe pe cap – i se năzare din te miri ce. Zici ceva de i se pare lui şi sare la tine. Te batjocoreşte, te suduie şi, când se ambalează, nu se rabdă. Deh… Te ia la pumni, la pălmi. Îţi cară picioare-n fund până te dă afară. Dar e bine să nu pleci. După ce se răcoreşte, se potoleşte şi-i pare rău. Vine la tine, te ia binişor, te bagă-n casă, te omeneşte ca lumea, îţi bagă şi-n traistă. Nu pleci de la dânsul fără ceva. Nu pleci cu mâna goală, îţi dă şi bani. Maare domn, dom’ Cămară. Are şi elicopter!”.

La adresa dorită, am coborât într-o uliţă noroioasă, dinaintea unei case scunde. Ca din pământ, stăpâna – o femeie trecută de cincizeci de ani – cu privire iscoditoare, m-a întâmpinat închizând poarta în urma sa, semn că dincolo n-aveam ce căuta. Telefonic, o prevenisem asupra vizitei şi din amabilitatea acelei convorbiri nu mai rămăsese nimic. „Aţi venit degeaba, că n-aveţi ce filma… Nu mai avem urşii. Nu mai avem nici unul. I-am vândut pe toţi şi ne-am luat Matiz”. Fotografiile, făcute cu câteva săptămâni în urmă în grajdul casei, înfăţişau douăzeci şi cinci de blănuri de urs brun, unele mai vechi, altele noi, abia argăsite, întinse ca hainele la uscat pe poliţe improvizate, pe grinzi, alături de unelte aflate în neorân-duială şi pânze groase de păianjen.


foto: Nicolae Dărămuș

Am îngăimat perplex şi înţelegător: „Aşa-i, se descurcă omul cum poate… Şi cine a cumpărat blănurile?” „Nu ştiu prea bine”, a continuat gospodina. „Bărbatu’meu s-a ocupat de afacere. Multe blănuri a luat domnu’ deputat. E profesor, dar le are cu etnografia”. Vorbeam despre blănuri de urşi braconaţi…

Am plecat de acolo la Muzeul Etnografic al târgului. Întâlnirea cu exponatele putea să degenereze într-o luptă corp la corp, dacă m-aş fi încăpăţânat să fotografiez în „camera interzisă”. „Fotografiaţi orice, dar nu aici – suna îndemnul muzeografilor. E taxă pentru fotografiere, o plătiţi, dar aici nu fotografiaţi fără aprobarea domnului deputat!”. Mă supusesem, fiind pe teren străin, dar exponatul e unul de neuitat: într-un tablou „foto-color”, de aproape un metru lăţime, domnul deputat, înconjurat de vreo cinsprezece „ursari”. De o „ceată de ursari”, cum li se zice în zonă. Toţi sunt îmbrăcaţi în piei naturale, provenind, se pare, de la urşi mari. Deasupra capetelor purătorilor se află craniile, naturalizate hidos, în rânjete fioroase de ipsos vopsit.


foto: Nicolae Dărămuș / ceată de ursari

De la muzeografi am aflat că domnul deputat este un mare animator al obiceiurilor de Crăciun şi de Anul Nou. „A încurajat formarea cetelor de ursari cu piei originale, dar nu cu imitaţii de blană, ca prin alte părţi.


foto: Nicolae Dărămuș

A urat de Sărbători la Poliţie, la Parchet, la Primărie, la Prefectură. Fotografia e de atunci.” – îmi explicase cu mândrie gazda. Pentru mine, era clar că nici una dintre „autorităţi” nu-l întrebase nimic.

Pe deputat îl cheamă Vasile Miron1 şi a fost profesor de matematică înainte de a fi ursar la PSD. Nu ştiu dacă e una şi aceeaşi persoană cu deputatul care le dă bani de Matiz gospodarilor care-şi vând urşii din bătătură, dar se poate afla. Va fi greu, că-n PSD sunt mulţi ursari, majoritatea cu puşcă.

Mă aflam la Comăneşti de Bacău, judeţul lui Mitrea, Seche, Hrebe, în Moldova „urmaşilor urma-şilor” lui Ştefan cel Mare, în anul 2004, an al negocierii acquis-ului european de mediu, în vederea aderării – fără urşi! – a României la UE. Detaliul de loc l-ar putea interesa pe vreunul dintre subordonaţii domnului procuror general, Ilie Botoş.

Cotidianul, 23 iulie 2004

O dimineață potrivnică morții

O dimineață potrivnică morții

“Priveliștea violenței, dacă e în realitate sau la televizor, ne face silă, însă schimbările climatice și distrugerile pe care le provocăm mediului nu ne afectează în aceeași măsură, pentru că ele se întâmplă mult mai subtil”.
Tensin Gyatso, al XIV-lea Dalai Lama

Trecusem de zeci de ori prin fața locuinței. Nu o bănuisem acolo și, dacă vreun cunoscător mi-ar fi spus de ea, l-aș fi contrazis cu siguranță. Tot ca un cunoscător. Nu de alta, dar nu era cum,…

66-o-dimineata-potrivnica-2
foto: Nicolae Dărămuș

nu era logic ca el să-și facă adăpostul la doar zece metri de iureșul șoselei. Că m-aș fi înșelat și că realitatea era alta și perfect potrivită acelui loc, aveam să înțeleg doar  în dimineața în care l-am găsit lovit de mașină,  la vreun metru de panglica asfaltului.

66-o-dimineata-potrivnica-1
foto: Nicolae Dărămuș

De la el până în coasta ascunsă sub arbuști și mărăcini se lungea o cărăruie subțire, abia vizibilă prin iarba înrourată. Am căutat… Dincolo de ea, sub peruca de crengi, ni s-au deschis porțile măruntului său regat subpământean, cu intrări ”măturate”  căci e știut: cei din neamul lui sunt tare harnici. Nici frunzele căzute și nici alte ”gunoaie” – oricît ar fi ele de naturale –  n-au ce căuta în ”casă” și pe ”alee”… Sunt harnici și prevăzători, dovadă fiind și brațul de fân menit frigului din iarnă. Că nu pot însă prevedea și înțelege  netrebnicia omului, e o altă față a minții lor pure. Atât de puțin folositoare uneori.

Dincolo de drum se aflau o droaie de bunătăți; bunătăți firești, pe care omul nu pune preț, fiind tare obișnuit cu ele: apa unui pârâiaș, malul cu muri încărcați,  o pajiște presărată cu roadele dulci ale unui păr. Adică  ”tot ce-ți trebuie” ar fi zis el, dacă ar fi vorbit. Câteva dintre ele puteau fi duse în ”cămară”, una nicidecum: apa. La ea trebuia mers zi de zi. Cum a făcut mereu, atent,  până în dimineața când un pripit a apăsat accelerația în goana spre serviciu. Era un bursuc mare…

66-o-dimineata-potrivnica-3-era-un-bursuc-mare
foto: Anca Dărămuș

Sosisem de  trei săptămâni în Franche Comté  – ținutul cașcavalului cu același nume,  unde la mare cinste sunt miile de văcuțe (urmate de câini și pisici) – și mă interesasem de la localnici de fauna acestuia. ”Nous avons beaucoup de chamois, beaucoup de chevreuils, mais trop de renards et de blaireaux…– mi s-a explicat. ”Nous avons”- adică ” noi avem”, urmând enumerarea caprelor negre și căpriorilor, care erau din belșug și a vulpilor și viezurilor care erau ” prea”. Cert este că toate sălbăticiunile erau ”în proprietate”, nicidecum nu existau pentru ele însele.

Despre bursuci am aflat că sunt prea mulți  întrucât produc ”des ennuis et des dégâts”- necazuri și pagube deci. Concret, care erau necazurile și pagubele, nu am aflat. Sau, mai bine zis, ce am aflat nu mi-a părut a fi nici necaz și nici pagubă:  că unora bursucul le strică peluza , că altora, rar,  le mai ia câte un ou din cuibare. Ba chiar se întâmpla ca bondocul gospodar să râvnească la strugurii copți sau la cartofii din vreo grădină, făcându-și mărunte provizii. Oricum, în opinia mea, oricare dintre  dintre hoțiile sale merita acceptată, de dragul de a-l avea vecin. În ținutul cașcavalului comté  însă, cetățeanul european nu-mi împărtășea ”slăbiciunea”. Se simțea păgubit, chiar dacă nu era nici pe departe nevoiaș. ”Cunosc niște oameni mult mai preocupați de bani decât cei săraci: cei bogați”,  scria Oscar Wilde (Editor site latina webcams).

Am încercat să aflu prejudicii mai serioase de pe internet. Altă dezamăgire!… Dar dezamăgire, nu glumă! Pagubele erau aceleași, însă forumurile despre metodele de luptă cu bursucul ocupau pagini intregi, alături de filmulețele despre prinderea în capcane sau, mai simplu, uciderea lui. Ultima, culme a prostiei… sau a cruzimii  – caci adesea ele merg mână-n mână – are în Franța chipul tradiției țărănești din evul mediu și se cheamă ”le déterrage des blaireaux”; însemnând scoaterea bursucului din pământ. Considerată drept sport – cu echipaje, cronometre și arbitri –  practica a fost interzisă abia în anul 2014. Ferită de ochii lumii ea însă mai are loc și în prezent. Uneori, cu acord oficial, prefectul regional putând să ia decizia peste lege, motivând-o prin pagube. Ce nu face omul pentru alegătorii partidului său?… Plus că nu te poți pune cu tradiția!

Regulile acestei crime sunt grobiene,  asemenea ”sportivilor” și sculelor. După identificarea vizuinii, cei doi-trei membri ai echipajului – merită să le vedeți fețele! – astupă intrările, înfundându-le cu găleți. Scuipă-n palme, pun mâna pe târnăcoape, cazmale și  lopeți și dă-i bătaie! … Groapa crește, pământul scos se adună pe margine, din biped se vede tot mai puțin și, dacă pe chipul ignar n-ar străluci asudat fericirea de a ucide, ai putea spune că e groparul calic al unui țintirim sătesc. El îngroapă însă omenia, dezgropând inumanitatea umanului. Când bursucul nu mai are unde se retrage și în gaură apare coada sau botul, un tovaraș odihnit îl înhață zdravăn cu un clește de fierar. De unde apucă. E un clește cu brațe lungi, căci viezurele poate mușca amarnic,… bietul. Scos și trântit în țărâna udă, el e ținut ferm,  spre a fi ucis de câini sau, în cel mai bun caz, e ”mântuit” cu o lovitură de ciomag. De pe margine, arbitrii europeni apreciază iuțeala, eficiența, îndemânarea și condiția fizică a țărănoilor. La o astfel de competiție pot lua parte sute  de echipaje, inocenții asasinați fiind  mult mai numeroși. La Cluny, în 2009, se înscriseseră în competiție 70 000 de ”sportivi”.

Trebuie că tare caraghios am putut părea automobiliștilor  ce mă zăriseră căzut pe gânduri sau fotografiind sălbăticiunea. Era un fapt banal, iar locuința din coastă, la doar zece metri de iureșul șoselei era la fel, căci asfaltul își strecurase limbile otrăvite peste tot în sălbăticie.

66-o-dimineata-potrivnica-4-crud-soarele
foto: Nicolae Dărămuș

Crud, soarele scurta umbrele luminând pășunea din care clinchul clopoțeilor bovini înviora văzduhul. Inutil, își rătăcise o rază și-n ochiul adormit.

66-o-dimineata-potrivnica-5-inutil-o-raza
foto: Nicolae Dărămuș

Era o dimineață potrivnică morții.

Ursuleț de un an, ucis mișelește și românește…într-un ghiveci cu flori

Ursuleț de un an, ucis mișelește și românește…într-un ghiveci cu flori

“Priveliștea violenței, dacă e în realitate sau la televizor, ne face silă, însă schimbările climatice și distrugerile pe care le provocăm mediului nu ne afectează în aceeași măsură, pentru că ele se întâmplă mult mai subtil”.
Tensin Gyatso, al XIV-lea Dalai Lama

În fițuica Libertatea din 12 octombrie, un idiot cu școală titrează : ”Alertă în Sibiu. Un urs, care a umblat prin centrul orasului, împușcat”. Urmează filmulețul întâmplării și povestea măgarului cu școală.

Cititorii află așadar că ” un urs de mari dimensiuni a fost împușcat în apropierea unei școli, după ce a umblat nestingherit prin centrul orașului opt kilometri”.
Dincolo de stupiditatea despre centrul sibian lung de opt kilometric, totuși, papagalul Libertății rostește involuntar un mare adevăr: că ursul a umblat nestingherit. Adică, neîmpușcat. Implicit rezultand și faptul că în tot acest periplu urban, nu a făcut câtuși de puțin vreo boacănă de… ursuleț. Căci – acum vine bomboana de pe coliva inocentului patruped! – nu era vorba de ”un urs de mari dimensiuni”, ci de un ursuleț ce abia depășise vârsta de un an. Filmulețul postat arată fără drept de tăgadă această realitate; fiind vorba despre un ursuleț care ar fi putut fi capturat – cu ceva îndrăzneală, îndemânare și bărbăție – și de un grup de … Da…: de bărbați pricepuți la astfel de trebi: de niște hingheri, de pildă. Dar să nu cer minte de unde nu-i!…Și, mai ales, să nu cer minte omului cu pușcă. Vânătorului adică.

Dar ce mai scrie condeierul Slobozilă de la Libertatea?… Că ”panica s-a instalat rapid” – întrucât românii se sperie de ursuleți, nu de proștii și de corupții neamului – și că , ”vânătorii , după ce au încercat , fără succes, să îl tranchilizeze, l-au împușcat mortal cu o armă de vânătoare”.

Dacă doamna Cristiana Pașca Palmer – ministrul Mediului ( ce prenume predestinat!) – ar demara o anchetă, ar afla fie că tranchilizarea nu a fost încercată, fie că, dacă aceasta s-a tentat, tragerea a fost făcută de un om fără calificarea și priceperea necesare și cu o armă prăpădită, veche, imprecisă atât sub aspectul dozării și injectării drogului, cât și sub cel de lovire a țintei.

Iar acum un nevindecat adevăr: ca toți ”urșii urbani”, și acest biet ursuleț asasinat a ajuns în oraș fiindcă a fost alungat de către om din pădure. De către omul care defrișează, care construiește – peste tot în sălbăticie – drumuri și ”facilități turistice”, care, pauper fiind, culege ”industrial” fructele de pădure; ba chiar și de către vânătorii care ucid ursoaicele… Așa se face că în Carpații românești, an de an, atâția ursuleți rămân orfani și, neprimind ”educația” firească de la mamele lor (devenite trofeu), se pribegesc, rătăcind și cerșind hrana pe te miri unde. Pubelele hotelurilor montane și din cartierele orașelor perimontane devin astfel – grație mirosului ”de urs” (mult mai sensibil decât al câinelui) – adevărate capcane ale viitoarei lor morți. Ca să nu mai pomenesc de ”hrănirea de abatere” – această decerebrată găselniță a cercetătorilor-vânători de la ICAS-ul brașovean (sau cum s-o mai fi chemând azi această instituție)…

f-3m
foto: Nicolae Dărămuș

Între drama ”urșilor urbani” și cea a câinilor fără stăpân exista o aparentă asemănare: și unii și ceilalți caută mâncare și adăpost. Spre deosebire însă de câini, urșii nu au nevoie de stapânul-om și nici de hrana acestuia. Ei cunosc un singur stăpân – pe Cel de Sus – căruia, de altfel, și omul ar trebui să i se supună: necrezându-se stăpân, crezând și nemairâvnind. Nemairâvnind – printre altele – nici la ”casa ursului”, pădurea și nici la darurile acesteia; bunătățile ei fiind lăsate acolo pe seama ursului, a bursucului, a furnicii…
Urșii din Carpați nu cerșesc omului nici adăpost, nici mâncare. Vor numai sa fie lăsați în pace…Ceea ce pentru ei ar însemna iubire.

f-2m
foto: Nicolae Dărămuș
………………………………………………………………………….
P.S. Revoltat, am scris textul la prima oră, la vizionarea filmulețului și la aflarea știrii.
Mai apoi aveam să văd că, în mod covârșitor, ciumeții de presă de la diverse publicații au scris cam la fel. Condeierul Slobozilă nu era deci unicul subgenial panicat. Mai apoi, imaginea ursulețului ucis, dupa ce se refugiase în singurul loc ce-i amintea de pădure – un ghiveci din lemn, cu arbuști ornamentali – m-a umplut de silă.

ursuletul-din-ghiveciul-cu-flori-copy
foto:radu-tudor.ro

Tot din presa zilei am mai aflat că prefectul Sibiului ar fi declarat că ursulețul a trebuit ucis întrucât ”50 de oameni erau în pericol”. Pesemne că la 49 de potențiale victime, oficialii ar fi luat alte măsuri… Dacă a rostit așa ceva, insul este un prost. Iar cu adevarat în pericol sunt sibienii, ”grație ” minții acestui oficial numit de guvern.