by Nicolae Dărămuș | Nov 27, 2020 | ECOTERORISMUL, LA ZI
Zilnic asfaltăm, betonăm, construim, „civilizăm”…Dacă nu chiar noi direct, manum proprium, o fac alții pentru ”binele nostru”, pentru ”binele omului” și noi, cu mâinile și buzunarele proprii, îi aplaudăm. Apoi, epuizați după o zi de muncă și aplauze, cu toții mergem să ne încărcăm bateriile ”la iarbă verde” sau în pădure. Și, a doua zi, o luăm de la capăt…
Din partea opusă a ținutului, a țării, a…Terrei, alți bipezi fac aidoma, căci pământul liber oferă încă noi și noi ”oportunități”; deopotrivă și ei, după o zi de muncă și aplauze, pleacând să-și încarce bateriile în regatul clorofilei și sălbăticiunilor.
Dar, pe vreme ce trece, liberii indivizi constată că regatul verde e tot mai departe, la capătul asfaltului dorit, dincolo de mândrele clădiri ale tuturor. De la un timp ei, ajunși la capătul limbilor de asfalt, încep să se zărească unii pe alții, privirile lor alergând peste mica postată înverzită și asaltată de ”civilizație” unde, înfricoșați și resemnați totodată se află arbori, sălbăciciuni , pâraie limpezi, toate tare puține… Acolo, în devălmășie, ei, liberii întreprinzători și beneficiarii inițiativelor, aplaudându-se unii pe alții, își vor așeza corturile și grătarele, iar cei mai cu dare de mână, vor ridica noile case de odihnă prevăzute cu gard electric și dobermani; începutul unui nou orășel… Și, fiindcă unele sălbăticiuni li se vor părea fiare, le vor stârpi, căci armele fac parte din drepturile omului ”stăpânul naturii”. Și tot așa… Totuși, iată că un nimic, un ceva nevăzut, nebănuit, sincer în toate cele și născut de nu se știe unde, un nimic numit de oameni ”virus”, s-a gândit să mai potolească libertatea asta înrobitoare, auto și atotdistrugătoare. Și, dacă omul se va înțelepți va fi bine… Atât.
Autor:Nicolae Dărămuș. “Fiarele acestui Pământ meritau o specie umană mai reușită” (motto al cărții ”INOCENTII MARII TERORI”).
by Nicolae Dărămuș | Jun 28, 2017 | Blog, ECOTERORISMUL, LA ZI, News
“Priveliștea violenței, dacă e în realitate sau la televizor, ne face silă, însă schimbările climatice și distrugerile pe care le provocăm mediului nu ne afectează în aceeași măsură, pentru că ele se întâmplă mult mai subtil”.
Tensin Gyatso, al XIV-lea Dalai Lama
O știre de presă năucitoare : în cursul acestei săptămâni, într-o singură localitate din județul Harghita, ursul a prădat 101 animale domestice: 12 iepuri, 29 pui de găină și 60 găini adulte.
În această situție, Karda Róbert, primarul localității Sândominic și editor de site-uri – cam chat – i-a solicitat – prin intermediul paginii de socializare – președintelui consiliului județean ca o delegație a primarilor din județ să facă o vizită de protest la București, pentru a atrage atenția asupra a acestei ”situații intolerabile”. Drept care, președintele C.J. Borboly Csaba scrie ministrului Mediului:
„Dacă strigătul de ajutor al oamenilor de la Dănești, Mugeni sau Băile Tușnad cu privire la daunele și atacurile pe care le provoacă aproape zilnic urșii, nu este auzit la București, iar aceste carnivore mari nu sunt relocate sau extrase, atunci ne vedem obligați să mergem la București, deoarece această situație este intolerabilă! Viața oamenilor nu este unealtă politică și nici obiectul vreunui joc al nepăsării!
Pe această cale fac apel la ministrul mediului Grațiela Gavrilescu de a emite autorizația de recoltare în cazul urșilor care atacă oameni. Bucureștiul să nu mai fie nepăsător, să nu se tragă de timp, în vreme ce în județul Harghita oamenii se află în pericol.
Nu lupt împotriva urșilor, ci pentru liniștea locuitorilor din județul Harghita și pentru siguranța lor personală. Sunt dator față de locuitorii județului de a face tot ce îmi stă în putință pentru a pune capăt acestei situații. Deoarece azi omul este în pericol, nu ursul! Toate atacurile trebuie aduse la cunoștința opiniei publice și trebuie raportate și trebuie să vorbim despre acest lucru până când se va lua o decizie la București. Să nu lăsăm ca situația să degenereze, asemenea tragicelor incendii de la clubul Colectiv sau Circul de Stat, să prevenim decesele cauzate de atacurile de urs! Așadar, solicit intervenția de urgență a doamnei ministru Gavrilescu și emiterea cotei de recoltare”.
Așadar, domnul Borboly Csaba vrea ”cotă de recoltare”… Nicidecum o anchetă și eventuala împușcare a unui urs nărăvit…La găini… Sau la om…Fapt, până la această oră, neîntâmplat undeva în lume. Iar eu n-aș crede ca ursul, ca specie, să aibă ceva cu harghitenii…
Sintagma ”urșii care atacă oameni” fiindu-i generată acestui președinte de C.J. de nefericita întâmplare în care un a fost rănit de urs, după ce a sărit cu bâta să-și apere turma… Minte, nu glumă!
Nu trebuie uitat, așadar, că lui Arpad Sarkany, patronul firmei de vînătoare Abies Hunting, îi crapă buza după vânătorii de urși veniți din străinătate…
Concluzie: dacă urșii flămânzi ”recoltează” găini, vânătorii lui Sarkany trebuie ”să recolteze” urși.
foto: Nicolae Dărămuș
by Nicolae Dărămuș | May 16, 2017 | Blog, ECOTERORISMUL, LA ZI
“Priveliștea violenței, dacă e în realitate sau la televizor, ne face silă, însă schimbările climatice și distrugerile pe care le provocăm mediului nu ne afectează în aceeași măsură, pentru că ele se întâmplă mult mai subtil”.
Tensin Gyatso, al XIV-lea Dalai Lama
Prietenul meu, Ovidiu Pop, un iubitor al drumeției ”la picior” și al ciclismului, deopotrivă iubitor al drumurilor lumii și naturii – așa cum Dumnezeu a lăsat natura lumii – a avut bunăvoința de a distribui în pagina sa de feisbucluc foto-eseul meu intitulat ”Cai putere de prostie”. El face parte din volumul ”Inocenții marii terori”, ale cărui texte sunt găzduite de site-ul Wildlife România. În eseu psihanalizam inocentele tenebre ale ”mansardei” celor care asupresc spațiile sălbatice cu mașinile lor 4×4 și cu motocicletele de cross, explicând și că locul acestora este în poligoane și pe șosele, nicidecum acolo unde e casa sălbăticiunilor, a arborilor și spațiul liniștii contemplative.
De îndată însă, în pagina prietenului meu, s-a iscat ironic nevoie mare domnul Radu Rusu, comentând :” De acum, toată lumea cu timbre, și la macrameuri și goblenuri!” I-am căutat ”profilul feibuclucaș” și imaginea sa lângă două gipane cocoțate pe stâncile unui munte mi-a spus totul.
foto: facebook.com
Drept care sunt nevoit să îi explic și să explic și altora care n-au priceput…
Așadar, mai sunt ceva posibilități de trai fain, dar pentru cei talentați și dăruiți de Dumnezeu cu har. Căci numai talent nu sunt volanul și accelerația!… E posibil deci să cânți la un instrument, să pictezi, să compui muzică, să scrii literatură, găsiți o soție online pe site , să faci drumeție la picior , ciclism, schi de fond, să faci fotografie, să cultivi grădina – cu dăruire! – să fii un artist-cofetar, să fii un minunat dascăl, să fii om cu vocație pe miri ce domeniu. Ba chiar vidanjor bun!… ”Artist” în ce faci…Om onorabil și generos în pasiunea sa care, în aceste cazuri nu e pasiune , ci iubire. Starea asta bună depinde de imaginație și de educație: de ceea ce se cheamă ”imaginația educată”.
Firește că nu toți au avut parte de așa ceva, căci ființarea pomenită se naște în casele ”cu Dumnezeu” unde, iubirea ființând, oamenii toți – părinți și prunci – trăiesc în ”Eu sunt cel ce sunt” și nu țin să fie ”cineva”, să dovedească ceva cuiva. Abia așa, trăind în adevărata performanță generată de talent, evitând ”vitejiile” de doi bani și competițiile nerostului, evitând dorința – în acest caz – de a învinge (prin puterea unui motor) muntele, oamenii sunt în permanent vii. Nu numai vioi și ”cineva”, când au un ”motor tare” sub buci.… A învinge ce, pe cine, cu ce rost?… Imaginația educată este cea care, prin implinirea talentului, evită și dorința de a arăta lumii ieftina ispravă, săvârșită printr-o cumpărătură pe cât de banală pe atât de scumpă.
Ei, și ce e de făcut când oamenii n-au primit ”imaginația educată” din casa părintească? – ar putea întreba cineva. Nimic mai simplu: lucrăm cu ei prin cuvânt. Este ceea ce fac acum (și am făcut și pe pagina pietenului meu Ovidiu Pop). Că nicio oaie nu e pierdută, decât dacă e lăsată-n plata ei…
Iată așadar că, în afară de off-road și motocross, mai sunt ceva posibilități de adevărată performanță, pe lângă timbre și macrameuri și goblenuri. Posibilități menite bărbaților adevărați.
foto: Nicolae Dărămuș
foto: Nicolae Dărămuș
by Nicolae Dărămuș | Feb 16, 2017 | Blog, ECOTERORISMUL, LA ZI, News
“Priveliștea violenței, dacă e în realitate sau la televizor, ne face silă, însă schimbările climatice și distrugerile pe care le provocăm mediului nu ne afectează în aceeași măsură, pentru că ele se întâmplă mult mai subtil”.
Tensin Gyatso, al XIV-lea Dalai Lama
În Cotidianul din 23 iulie 2004 publicam textul de mai jos, despre obiceiul popular al ”cetelor de urși” din zona Comăneștilor de Bacău. Am republicat textul în revista Academia Cațavencu, ilustrat ca acum. Sesizările mele de atunci au fost adresate Parchetului General (incriminat fiind un deputat) și cabinetului primului ministru, Adrian Năstase. Fără vreun răspuns. Era explicabil: promotorul fărădelegilor un deputat al partidului de guvernământ. Am refăcut demersurile scrise de îndată după alegerile legislative din 2004 și instalarea guvernului Tăriceanu, în decembrie. Tot cu rezultat nul.
În scurt timp am mers și la Palatul Cotroceni, unde am avut o convorbire cu doamna Renate Weber, propunându-i informarea președintelui Traian Băsescu asupra situației tragice pe care promovarea legilor liberale avea să o aducă privitor la ecosistemul forestier carpatin. Un material extins depus la Președinție mi-a însoțit demersul. Decursul jafului în anii care au urmat până în ziua de azi – pe lemn și faună – i-a confirmat conținutul.
Revin de data asta, despre continuarea uciderii în masă a urșilor în județul Bacău, de dragul unei tradiții imbecile. În continuare oficialii tac, închid ochii la sursele ilegale care procură blănurile ”cetelor”, la prelucrarea acestora (tot ilegală). Mai mult chiar: extazul imbecil al jurnaliștilor (chiar și al „oamenilor de bine” de la National Geographic ) confirmă otrava ignoranței fesiviste aproape de nivel național…
De la câțiva purtători de urși în 2004, numărul acestora a ajuns în 2016 la multe zeci în fiecare ceată din satele județului Bacău. Iar fala locală e cu atât mai mare cu cât numărul ”urșilor” e mai mare… Concurența își spune cuvântul…
https://www.youtube.com/watch?v=waZND8wANjg
Hidoșenia acestui spectacol grobian este greu de descris. Cât despre valoarea pierderilor privind o specie ”integral protejată”, biodiversitatea, dreptul la viață al sălbăticiunilor, într-o Românie care se vrea civilizată, ce să mai spun?…
…………………………………………………………………………………………………….
Sicilia de pe Trotuş
Omul care-mi spusese „Aici e ca-n Sicilia, dom’le” nu fusese niciodată în Sicilia. Văzuse pesemne filme care-i inspiraseră comparaţia şi, cu glas schimbat, adăugase: „Dar mafioţii noştri-s mai omenoşi, că, orişicât, nu uită de unde-au plecat…”. Rostise explicaţia cu un ton anume, moale, amestecând neputinţă, veneraţie, invidie, amintind de felul în care vorbeşti despre un popă fără har, lacom, în parohia căruia, prin voia Celui de Sus, te afli. Era taximetrist pe o Dacia hărtănită şi, atunci când l-am întrebat dacă au baroni locali, m-a pus rapid la punct cu simbioza specială dintre pragmatismul locuitorilor şi demnitatea acestora: „Ehe, nu-l cunoaşteţi pe dom’ Cămară… Maare domn, dom’ Cămară!… E drept că, dacă te duci la dânsul cu o problemă şi-l nimereşti în zi proastă, stresat – că are multe pe cap – i se năzare din te miri ce. Zici ceva de i se pare lui şi sare la tine. Te batjocoreşte, te suduie şi, când se ambalează, nu se rabdă. Deh… Te ia la pumni, la pălmi. Îţi cară picioare-n fund până te dă afară. Dar e bine să nu pleci. După ce se răcoreşte, se potoleşte şi-i pare rău. Vine la tine, te ia binişor, te bagă-n casă, te omeneşte ca lumea, îţi bagă şi-n traistă. Nu pleci de la dânsul fără ceva. Nu pleci cu mâna goală, îţi dă şi bani. Maare domn, dom’ Cămară. Are şi elicopter!”.
La adresa dorită, am coborât într-o uliţă noroioasă, dinaintea unei case scunde. Ca din pământ, stăpâna – o femeie trecută de cincizeci de ani – cu privire iscoditoare, m-a întâmpinat închizând poarta în urma sa, semn că dincolo n-aveam ce căuta. Telefonic, o prevenisem asupra vizitei şi din amabilitatea acelei convorbiri nu mai rămăsese nimic. „Aţi venit degeaba, că n-aveţi ce filma… Nu mai avem urşii. Nu mai avem nici unul. I-am vândut pe toţi şi ne-am luat Matiz”. Fotografiile, făcute cu câteva săptămâni în urmă în grajdul casei, înfăţişau douăzeci şi cinci de blănuri de urs brun, unele mai vechi, altele noi, abia argăsite, întinse ca hainele la uscat pe poliţe improvizate, pe grinzi, alături de unelte aflate în neorân-duială şi pânze groase de păianjen.
foto: Nicolae Dărămuș
Am îngăimat perplex şi înţelegător: „Aşa-i, se descurcă omul cum poate… Şi cine a cumpărat blănurile?” „Nu ştiu prea bine”, a continuat gospodina. „Bărbatu’meu s-a ocupat de afacere. Multe blănuri a luat domnu’ deputat. E profesor, dar le are cu etnografia”. Vorbeam despre blănuri de urşi braconaţi…
Am plecat de acolo la Muzeul Etnografic al târgului. Întâlnirea cu exponatele putea să degenereze într-o luptă corp la corp, dacă m-aş fi încăpăţânat să fotografiez în „camera interzisă”. „Fotografiaţi orice, dar nu aici – suna îndemnul muzeografilor. E taxă pentru fotografiere, o plătiţi, dar aici nu fotografiaţi fără aprobarea domnului deputat!”. Mă supusesem, fiind pe teren străin, dar exponatul e unul de neuitat: într-un tablou „foto-color”, de aproape un metru lăţime, domnul deputat, înconjurat de vreo cinsprezece „ursari”. De o „ceată de ursari”, cum li se zice în zonă. Toţi sunt îmbrăcaţi în piei naturale, provenind, se pare, de la urşi mari. Deasupra capetelor purătorilor se află craniile, naturalizate hidos, în rânjete fioroase de ipsos vopsit.
foto: Nicolae Dărămuș / ceată de ursari
De la muzeografi am aflat că domnul deputat este un mare animator al obiceiurilor de Crăciun şi de Anul Nou. „A încurajat formarea cetelor de ursari cu piei originale, dar nu cu imitaţii de blană, ca prin alte părţi.
foto: Nicolae Dărămuș
A urat de Sărbători la Poliţie, la Parchet, la Primărie, la Prefectură. Fotografia e de atunci.” – îmi explicase cu mândrie gazda. Pentru mine, era clar că nici una dintre „autorităţi” nu-l întrebase nimic.
Pe deputat îl cheamă Vasile Miron1 şi a fost profesor de matematică înainte de a fi ursar la PSD. Nu ştiu dacă e una şi aceeaşi persoană cu deputatul care le dă bani de Matiz gospodarilor care-şi vând urşii din bătătură, dar se poate afla. Va fi greu, că-n PSD sunt mulţi ursari, majoritatea cu puşcă.
Mă aflam la Comăneşti de Bacău, judeţul lui Mitrea, Seche, Hrebe, în Moldova „urmaşilor urma-şilor” lui Ştefan cel Mare, în anul 2004, an al negocierii acquis-ului european de mediu, în vederea aderării – fără urşi! – a României la UE. Detaliul de loc l-ar putea interesa pe vreunul dintre subordonaţii domnului procuror general, Ilie Botoş.
Cotidianul, 23 iulie 2004
by Nicolae Dărămuș | Nov 5, 2016 | ECOTERORISMUL, LA ZI, News
“Priveliștea violenței, dacă e în realitate sau la televizor, ne face silă, însă schimbările climatice și distrugerile pe care le provocăm mediului nu ne afectează în aceeași măsură, pentru că ele se întâmplă mult mai subtil”.
Tensin Gyatso, al XIV-lea Dalai Lama
Trecusem de zeci de ori prin fața locuinței. Nu o bănuisem acolo și, dacă vreun cunoscător mi-ar fi spus de ea, l-aș fi contrazis cu siguranță. Tot ca un cunoscător. Nu de alta, dar nu era cum,…
foto: Nicolae Dărămuș
nu era logic ca el să-și facă adăpostul la doar zece metri de iureșul șoselei. Că m-aș fi înșelat și că realitatea era alta și perfect potrivită acelui loc, aveam să înțeleg doar în dimineața în care l-am găsit lovit de mașină, la vreun metru de panglica asfaltului.
foto: Nicolae Dărămuș
De la el până în coasta ascunsă sub arbuști și mărăcini se lungea o cărăruie subțire, abia vizibilă prin iarba înrourată. Am căutat… Dincolo de ea, sub peruca de crengi, ni s-au deschis porțile măruntului său regat subpământean, cu intrări ”măturate” căci e știut: cei din neamul lui sunt tare harnici. Nici frunzele căzute și nici alte ”gunoaie” – oricît ar fi ele de naturale – n-au ce căuta în ”casă” și pe ”alee”… Sunt harnici și prevăzători, dovadă fiind și brațul de fân menit frigului din iarnă. Că nu pot însă prevedea și înțelege netrebnicia omului, e o altă față a minții lor pure. Atât de puțin folositoare uneori.
Dincolo de drum se aflau o droaie de bunătăți; bunătăți firești, pe care omul nu pune preț, fiind tare obișnuit cu ele: apa unui pârâiaș, malul cu muri încărcați, o pajiște presărată cu roadele dulci ale unui păr. Adică ”tot ce-ți trebuie” ar fi zis el, dacă ar fi vorbit. Câteva dintre ele puteau fi duse în ”cămară”, una nicidecum: apa. La ea trebuia mers zi de zi. Cum a făcut mereu, atent, până în dimineața când un pripit a apăsat accelerația în goana spre serviciu. Era un bursuc mare…
foto: Anca Dărămuș
Sosisem de trei săptămâni în Franche Comté – ținutul cașcavalului cu același nume, unde la mare cinste sunt miile de văcuțe (urmate de câini și pisici) – și mă interesasem de la localnici de fauna acestuia. ”Nous avons beaucoup de chamois, beaucoup de chevreuils, mais trop de renards et de blaireaux…– mi s-a explicat. ”Nous avons”- adică ” noi avem”, urmând enumerarea caprelor negre și căpriorilor, care erau din belșug și a vulpilor și viezurilor care erau ” prea”. Cert este că toate sălbăticiunile erau ”în proprietate”, nicidecum nu existau pentru ele însele.
Despre bursuci am aflat că sunt prea mulți întrucât produc ”des ennuis et des dégâts”- necazuri și pagube deci. Concret, care erau necazurile și pagubele, nu am aflat. Sau, mai bine zis, ce am aflat nu mi-a părut a fi nici necaz și nici pagubă: că unora bursucul le strică peluza , că altora, rar, le mai ia câte un ou din cuibare. Ba chiar se întâmpla ca bondocul gospodar să râvnească la strugurii copți sau la cartofii din vreo grădină, făcându-și mărunte provizii. Oricum, în opinia mea, oricare dintre dintre hoțiile sale merita acceptată, de dragul de a-l avea vecin. În ținutul cașcavalului comté însă, cetățeanul european nu-mi împărtășea ”slăbiciunea”. Se simțea păgubit, chiar dacă nu era nici pe departe nevoiaș. ”Cunosc niște oameni mult mai preocupați de bani decât cei săraci: cei bogați”, scria Oscar Wilde (Editor site – latina webcams).
Am încercat să aflu prejudicii mai serioase de pe internet. Altă dezamăgire!… Dar dezamăgire, nu glumă! Pagubele erau aceleași, însă forumurile despre metodele de luptă cu bursucul ocupau pagini intregi, alături de filmulețele despre prinderea în capcane sau, mai simplu, uciderea lui. Ultima, culme a prostiei… sau a cruzimii – caci adesea ele merg mână-n mână – are în Franța chipul tradiției țărănești din evul mediu și se cheamă ”le déterrage des blaireaux”; însemnând scoaterea bursucului din pământ. Considerată drept sport – cu echipaje, cronometre și arbitri – practica a fost interzisă abia în anul 2014. Ferită de ochii lumii ea însă mai are loc și în prezent. Uneori, cu acord oficial, prefectul regional putând să ia decizia peste lege, motivând-o prin pagube. Ce nu face omul pentru alegătorii partidului său?… Plus că nu te poți pune cu tradiția!
Regulile acestei crime sunt grobiene, asemenea ”sportivilor” și sculelor. După identificarea vizuinii, cei doi-trei membri ai echipajului – merită să le vedeți fețele! – astupă intrările, înfundându-le cu găleți. Scuipă-n palme, pun mâna pe târnăcoape, cazmale și lopeți și dă-i bătaie! … Groapa crește, pământul scos se adună pe margine, din biped se vede tot mai puțin și, dacă pe chipul ignar n-ar străluci asudat fericirea de a ucide, ai putea spune că e groparul calic al unui țintirim sătesc. El îngroapă însă omenia, dezgropând inumanitatea umanului. Când bursucul nu mai are unde se retrage și în gaură apare coada sau botul, un tovaraș odihnit îl înhață zdravăn cu un clește de fierar. De unde apucă. E un clește cu brațe lungi, căci viezurele poate mușca amarnic,… bietul. Scos și trântit în țărâna udă, el e ținut ferm, spre a fi ucis de câini sau, în cel mai bun caz, e ”mântuit” cu o lovitură de ciomag. De pe margine, arbitrii europeni apreciază iuțeala, eficiența, îndemânarea și condiția fizică a țărănoilor. La o astfel de competiție pot lua parte sute de echipaje, inocenții asasinați fiind mult mai numeroși. La Cluny, în 2009, se înscriseseră în competiție 70 000 de ”sportivi”.
Trebuie că tare caraghios am putut părea automobiliștilor ce mă zăriseră căzut pe gânduri sau fotografiind sălbăticiunea. Era un fapt banal, iar locuința din coastă, la doar zece metri de iureșul șoselei era la fel, căci asfaltul își strecurase limbile otrăvite peste tot în sălbăticie.
foto: Nicolae Dărămuș
Crud, soarele scurta umbrele luminând pășunea din care clinchul clopoțeilor bovini înviora văzduhul. Inutil, își rătăcise o rază și-n ochiul adormit.
foto: Nicolae Dărămuș
Era o dimineață potrivnică morții.
by Nicolae Dărămuș | Oct 12, 2016 | ECOTERORISMUL, LA ZI, News
“Priveliștea violenței, dacă e în realitate sau la televizor, ne face silă, însă schimbările climatice și distrugerile pe care le provocăm mediului nu ne afectează în aceeași măsură, pentru că ele se întâmplă mult mai subtil”.
Tensin Gyatso, al XIV-lea Dalai Lama
În fițuica Libertatea din 12 octombrie, un idiot cu școală titrează : ”Alertă în Sibiu. Un urs, care a umblat prin centrul orasului, împușcat”. Urmează filmulețul întâmplării și povestea măgarului cu școală.
Cititorii află așadar că ” un urs de mari dimensiuni a fost împușcat în apropierea unei școli, după ce a umblat nestingherit prin centrul orașului opt kilometri”.
Dincolo de stupiditatea despre centrul sibian lung de opt kilometric, totuși, papagalul Libertății rostește involuntar un mare adevăr: că ursul a umblat nestingherit. Adică, neîmpușcat. Implicit rezultand și faptul că în tot acest periplu urban, nu a făcut câtuși de puțin vreo boacănă de… ursuleț. Căci – acum vine bomboana de pe coliva inocentului patruped! – nu era vorba de ”un urs de mari dimensiuni”, ci de un ursuleț ce abia depășise vârsta de un an. Filmulețul postat arată fără drept de tăgadă această realitate; fiind vorba despre un ursuleț care ar fi putut fi capturat – cu ceva îndrăzneală, îndemânare și bărbăție – și de un grup de … Da…: de bărbați pricepuți la astfel de trebi: de niște hingheri, de pildă. Dar să nu cer minte de unde nu-i!…Și, mai ales, să nu cer minte omului cu pușcă. Vânătorului adică.
Dar ce mai scrie condeierul Slobozilă de la Libertatea?… Că ”panica s-a instalat rapid” – întrucât românii se sperie de ursuleți, nu de proștii și de corupții neamului – și că , ”vânătorii , după ce au încercat , fără succes, să îl tranchilizeze, l-au împușcat mortal cu o armă de vânătoare”.
Dacă doamna Cristiana Pașca Palmer – ministrul Mediului ( ce prenume predestinat!) – ar demara o anchetă, ar afla fie că tranchilizarea nu a fost încercată, fie că, dacă aceasta s-a tentat, tragerea a fost făcută de un om fără calificarea și priceperea necesare și cu o armă prăpădită, veche, imprecisă atât sub aspectul dozării și injectării drogului, cât și sub cel de lovire a țintei.
Iar acum un nevindecat adevăr: ca toți ”urșii urbani”, și acest biet ursuleț asasinat a ajuns în oraș fiindcă a fost alungat de către om din pădure. De către omul care defrișează, care construiește – peste tot în sălbăticie – drumuri și ”facilități turistice”, care, pauper fiind, culege ”industrial” fructele de pădure; ba chiar și de către vânătorii care ucid ursoaicele… Așa se face că în Carpații românești, an de an, atâția ursuleți rămân orfani și, neprimind ”educația” firească de la mamele lor (devenite trofeu), se pribegesc, rătăcind și cerșind hrana pe te miri unde. Pubelele hotelurilor montane și din cartierele orașelor perimontane devin astfel – grație mirosului ”de urs” (mult mai sensibil decât al câinelui) – adevărate capcane ale viitoarei lor morți. Ca să nu mai pomenesc de ”hrănirea de abatere” – această decerebrată găselniță a cercetătorilor-vânători de la ICAS-ul brașovean (sau cum s-o mai fi chemând azi această instituție)…
foto: Nicolae Dărămuș
Între drama ”urșilor urbani” și cea a câinilor fără stăpân exista o aparentă asemănare: și unii și ceilalți caută mâncare și adăpost. Spre deosebire însă de câini, urșii nu au nevoie de stapânul-om și nici de hrana acestuia. Ei cunosc un singur stăpân – pe Cel de Sus – căruia, de altfel, și omul ar trebui să i se supună: necrezându-se stăpân, crezând și nemairâvnind. Nemairâvnind – printre altele – nici la ”casa ursului”, pădurea și nici la darurile acesteia; bunătățile ei fiind lăsate acolo pe seama ursului, a bursucului, a furnicii…
Urșii din Carpați nu cerșesc omului nici adăpost, nici mâncare. Vor numai sa fie lăsați în pace…Ceea ce pentru ei ar însemna iubire.
foto: Nicolae Dărămuș
………………………………………………………………………….
P.S. Revoltat, am scris textul la prima oră, la vizionarea filmulețului și la aflarea știrii.
Mai apoi aveam să văd că, în mod covârșitor, ciumeții de presă de la diverse publicații au scris cam la fel. Condeierul Slobozilă nu era deci unicul subgenial panicat. Mai apoi, imaginea ursulețului ucis, dupa ce se refugiase în singurul loc ce-i amintea de pădure – un ghiveci din lemn, cu arbuști ornamentali – m-a umplut de silă.
foto:radu-tudor.ro
Tot din presa zilei am mai aflat că prefectul Sibiului ar fi declarat că ursulețul a trebuit ucis întrucât ”50 de oameni erau în pericol”. Pesemne că la 49 de potențiale victime, oficialii ar fi luat alte măsuri… Dacă a rostit așa ceva, insul este un prost. Iar cu adevarat în pericol sunt sibienii, ”grație ” minții acestui oficial numit de guvern.
by Nicolae Dărămuș | Sep 30, 2016 | ECOTERORISMUL, LA ZI, News
“Priveliștea violenței, dacă e în realitate sau la televizor, ne face silă, însă schimbările climatice și distrugerile pe care le provocăm mediului nu ne afectează în aceeași măsură, pentru că ele se întâmplă mult mai subtil”.
Tensin Gyatso, al XIV-lea Dalai Lama
De curând societatea civilă românească a fost informată despre ” Proiectul de OM pentru aprobarea derogărilor în cazul speciilor urs, lup și pisică sălbatică”, publicat pe site-ul MMAP, in 21 septembrie 2016, spre dezbatere publică.
Practic este vorba despre un fapt cronic și, deopotrivă, revoltător, care se întamplă an după an în Parlament. Faptul durează de când câteva specii de sălbăticiuni (declarate dept ”carnivore” de către oamenii de știință și ”stricătoare” de către ignoranți) au devenit, grație legislației europene, ”specii strict protejate”, adică animale a căror vânare este complet interzisă.
Ce se întâmplă este simplu și barbar: se legiferează derogări de la lege, rezultând acte normative prin care împușcarea a sute de exemplare din speciile ”strict protejate” este permisă.
Motivația oficială – dovedind că ”banii n-au miros” și că oamenii de știință (de la ICAS) și ignoranții (din Parlament) sunt pe-o mână – este cea a pagubelor, a potențialului de periculozitate asupra comunităților omenești precum și – culmea prostiei !- a faptului că habitatul natural nu mai suportă (din cauza restrângerii sale, prin invazia antropică ”civilizatoare”) numărul și densitatea indivizilor speciilor vizate . Iată cum ”mintea cocoșului” judecă în sfatul țării: dacă pădurile României se restrâng prin defrișări, trebuie uciși și locuitorii de drept ai acestora, în loc de a fi oprit – prin legi și pază – exact primul fenomen.
Motivația reală a legiferării atentatului la biodiversitatea carpatină este însă veche, banală și atotputernică : interesul firmelor particulare de vânătoare pentru uciderea contra cost – neaoș spus, pe valută – a ursului brun. Și, cum Irod a tăiat toți pruncii ca să-l taie și pe Iisus, tot așa și legislativul țării ( susținut mai cu seamă de ignoranții de știință de la ICAS-ul brașovean), ascunde sutele de urși meniți vânării, într-o masă de lupi și pisici sălbatice , vezi bine și aceste specii fiind (după creierașele acelorași inși) atît supranumerice, cât și periculoase.
foto: Nicolae Dărămuș
Ce prevede legislația europeană – adoptată și de România – în cazul amintitelor ”specii integral protejate”?; în cazul ursului brun, de pildă , pentru care interesul cinegetic este mare… Prevede că uciderea prin împușcare se poate aproba , prin derogare de la lege, doar în cazul unor indivizi bine identificați care, în mod repetat, sistematic, au afectat viața comunităților locale (așezări omenești stabile și turme).
”Principiul” după care însă acționează atât aleșii neamului, cât și acoliții lor – cercetătorii ICAS-ului brașovean – este cel al reducerii ”presiunii” acestor specii asupra comunităților omenești, prin scăderea – cu sutele de exemplare – a numărului de urși, lupi și pisici sălbatice. Este ca și cum, spre a reduce riscul crimelor și al șterpelirii portofelelor, poliția ar împușca , la grămadă, toți oamenii dintr-o piață, cu speranța că printre cei trimiși în lumea drepților se află și câțiva potențiali criminali și hoți de buzunare.
Și acum, câteva realități ”românești” necesar a fi cunoscute și recunoscute:
1. Recensămintele oficiale ale ursului brun – anume spre a se favoriza vânătoarea comercială – susțin cifre umflate ( între 6000 și 7000 de exemplare). Cele peste 500 de exemplare adulte programate a fi ucise vânătorește prin derogare reprezintă însă cel puțin o pătrime din numărul real al urșilor adulți – și apți de reproducere! – din România, care număr nu trece de 2000.
2. Exagerarea – prin mediatizarea panicată – a pagubelor și a frecvenței conflictelor dintre om și urs, precum și a celor dintre posesorii de turme și urs este o altă realitate anapoda. Dintotdeauna în Carpați aceste conflicte – absolute ocazionale – au fost prezente, iar șansa României de a mai avea în fauna sa ursul brun se cere a fi conservată printr-un sistem de asigurări și despăgubiri financiare, dublate de metode locale moderne (active, tehnice) menite îndepărtării potențialilor prădători .
3. Confictele dintre om și urs sunt generate de prezența și presiunea antropică tot mai mare asupra habitatului natural ursin. Nu se întâlnesc ciobanii cu urșii în centrul Bucureștiului…
4. Hrănirea cronică a urșilor în ”punctele de observație” este una dintre cele mai nocive practici antiecologice. Combătută drastic, de către adevarații oameni de știință, peste tot în lumea cu adevarat civilizată , ea este argumentată de către ignoranții de știință de la ICAS-ul brașovean, prin termenul de ”hrănire de abatere”: o năzărire cu iz miorițic. Chipurile, spre a se abate atenția și pofta urșilor de la turme, ei sunt hrăniți de către om, cu cereale, granule ”concentrate” , precum și cu diverse resturi din industria alimentară, de la pâine și melasă, la pește alterat, carne și…ciocolată.
foto: Nicolae Dărămuș
5. Această hrană de origine antropică , fiind – de regulă – mai gustoasă decât cea naturală , precum și extrem de ușor de găsit și consumat, produce o adevărată dependență (”drogare”) a urșilor, aceștia migrând de pe întinse suprafețe montane spre punctele de hrănire ( puncte de observație și , de fapt, deopotrivă, de vânătoare, prevăzute cu adaposturi omenești confortabile ).
6. De remarcat faptul că zisa ”hrănire de abatere” nu se face în locurile izolate, unde umblă și se adăpostesc urșii, ci strict dinaintea observatoarelor de vânătoare pomenite precedent, acestea fiind în majoritatea covârșitoare a cazurilor ”la drum auto” (drum forestier), adică amplasate la relativ joasă altitudine și fiind extrem de accesibile. Căci vânătorul – mai cu seamă cel occidental – nu este învățat cu mersul pe jos…
7. Zona acestor puncte de hrănire (observație și împușcare) constituie locul unde urșii se intersecteaza frecvent cu oamenii (muncitori forestieri, turiști) , precum și cu vitele mari, lăsate la tradiționalul păscut liber și nesupravegheat, în pășunile din marginea drumurilor de pădure și pe pâraie.
8. O dovadă flagrantă a interesului strict vânătoresc al conținutului derogării propuse o constituie intervalele în care ursul brun poate fi vânat: toamna (octombrie-decembrie) , adică atunci când turmele sunt coborâte din munte și primăvara (martie-mai), când turmele nu sunt încă urcate în munte. În aceste interval nu e cum sa fie identificați eventualii urși carnivori, pentru simplul fapt că prada lor – oile, vacile – lipsește din habitat.
foto: Nicolae Dărămuș
9. În contextul mai înainte subliniat, este firesc ca, deși an de an se dau aceste derogări de la lege, privitoare la speciile strict protejate – a se citi ”privitoare la urs” – și deși în fiecare an cad sub glonț sute de urși bruni în întregul lanț carpatic, în anul următor atât pagubele în șeptel cât și accidentele soldate cu victime omenești rămân la același nivel: o dovadă că ucigandu-se ”la grămadă” urșii, presupușii ”vinovați” rareori se află printre cei omorâți.
10. La falsa imagine a densității și numărului uriaș de urși în Carpați ( în ochii necunoscătorilor) contribuie aglomerarea acestora în anumite zone naturale cu fructificație bogată: afinișuri și zmeurișuri întinse, straturi de ghindă și jir, sau chiar la vedere, în livezile de meri, peri și pruni, ori la pubelele orașelor perimontane. Cum spuneam, acestora adăugându-li-se amintitele puncte de hrănire/observație/împușcare. Este vorba de un adevărat spectacol – care mediatizat impresionează – fără ca lumea să înțeleagă că urșii din aceste locuri sunt “migrați” de pe foarte întinse teritorii “golite de urși” (cum se întâmplă și in Alaska , Kodiak, Columbia Britanică sau Kamceatka, atunci când în răurile Pacificului intră somonul). Aglomerările cu pricina nefiind așadar semnificative statistic pentru realitatea densităților de urși din Carpați.
11. Drumurile forestiere și tăierile haotice de pădure, ultimele produse prin licitarea și raderea ( în cursul iernii) a unor parcele de pădure aflate în locurile cu bârloage sau ( vara) în locurile frecventate de urși , produc neliniștea habitatelor ursine, știut fiind faptul ca specia iubește sihăstriile și locurile inaccesibile. Reproducerea, hrănirea, sarcina și odihna speciei sunt astfel grav tulburate de drujbe, de TAF-uri de camioanele cu remorcă, precum și de muncitorii forestieri.
12. Culegerea la scară industriala a fructelor de pădure (de către întreprinzătorii pauperi, de către angajații firmelor de profil, de către Regia Națională Romsilva) produce o puternică sărăcire a habitatului ursin, exact în hrana naturală a acestei specii.
12. Prezența stânilor și a turmelor (în urma “privatizării” terenurilor) în pajiștile alpine dar și prin păduri constituie un alt factor de conflict, de presiune și neliniște. Este factorul care, inevitabil fiind, se cere a fi contracarat prin metodele moderne: sisteme de asigurare si despăgubire, garduri electrice, precum și pază activă (câini ciobănești în număr moderat, arme de foc nonletale – cu gloanțe de cauciuc), alte mijloace zgomotoase.
13. Uciderea cu arma (prin vânătoarea comercială) a exemplarelor viguroase ( căutate ca trofeu, mai ales în condițiile plății paușal/exemplar, indiferent de dimensiune) produce o selecție negativă în genitorii speciei. Ceea ce va conduce în viitor, pe lângă scăzământul numeric al urșilor din Carpați, și la un scăzământ calitativ biologic. Este foarte posibil, dacă lucrurile vor evolua anapoda, ca urșii carpatini să ajungă în scurtă vreme la dimensiunea și numărul celor din Pirinei…urși ceva mai mari decât un berbec…
foto: Nicolae Dărămuș
14. Autostrăzile – fragmentând Carpații – sunt un alt factor care, impiedicând deplasarea urșilor dintr-un masiv într-altul, va contribui la reducerea șanselor de întâlnire, reproducere și hrănire. Podurile care – uneori și rar – traversează autostrăzile sunt doar niște iluzii, praf în ochii ecologiștilor, ele nefiind folosite decât eventual si întâmplător de către fauna de mici dimensiuni. Cu totul altceva ar fi parcurgerea zonelor alpine de către tuneluri lungi, fapt care se arată deocamdată costisitor și, deci , de evitat.
15. În condițiile în care societatea civilă, biologii,cercetătorii silvici și parlamentarii nu vor înțelege realitățile mai înainte expuse, tratând cu generozitate biodiversitatea carpatină – pentru care ursul brun reprezintă un adevărat ”barometru” – ursul brun din Carpați va păși în anii următori pe calea extincției, asemenea urșilor din întreaga Europă de vest.
Situațiile enumerate mai sus au fost cele care – mânate de aceleași interese cinegetice și economice – s-au întamplat și perpetuat în intreaga Europă de vest, în secolele XIX și XX, conducând la extincția acestei specii.
foto: Nicolae Dărămuș
Subliniez: binecuvântarea de a mai avea în fauna țării (grație ”rămânerii în urmă” a României)
ursul brun (și pe celelalte carnivore mari – lupul, râsul) se cere a fi prețuită, menținută si respectată prin asumarea conflictelor, a pagubelor si prin găsirea și aplicarea tuturor metodelor moderne și eficiente. Unele au fost mai sus enumerate.
Uciderea ursului brun ” la grămadă” și “cu program” este dovada unui grav primitivism mental.
Toate acestea ar trebui arătate și susținute nu numai de către adevărata societate civilă iubitoare de viață și de țară, cât și de către – de pildă – cercetătorii ICAS-ului brașovean și cei ai Universității Transilvania din același oraș… Ii pomenesc pe aceștia întrucât ei au monopolizat de zeci de ani ”opinia științifică” și autoritatea privitoare la tema acestei dezbateri. Cu de la cine putere si cu ce autoritate, nu am înțeles…Și, mai ales, nu se știe….
foto: Nicolae Dărămuș
Nicolae R. Dărămuș
by Nicolae Dărămuș | Mar 3, 2016 | ECOTERORISMUL, LA ZI, News
“Priveliștea violenței, dacă e în realitate sau la televizor, ne face silă, însă schimbările climatice și distrugerile pe care le provocăm mediului nu ne afecteză în aceeași măsură, pentru că ele se întâmplă mult mai subtil”.
Tensin Gyatso, al XIV-lea Dalai Lama
[heading size=”4″ color=”#1c6d03″]Ia să văd, ştiţi dumneavoastră care dintre următorii inși este adevăratul ecoterorist? Conştientul disperat care, noaptea, incendiază vreun buldozer garat în codru, cu care ziua sunt distruse seminţişurile, lăstărişurile, vizuinile bursucilor, vulpilor și urşilor, culcându-se sub lamă pădurea, sau individul care, aflat într-un birou luxos, posesor de grase conturi bancare şi „acoperit” cu autorizaţii, este proprietarul buldozerului şi câştigătorul licitaţiei pentru uciderea acelui ecosistem? Chiar dacă ştiţi, nu contează, fiindcă răspunsul, favorizând establishmentul şi învinuindu-l fără preget pe cel dintâi, îl furnizează FBI-ul: „Ecoterorismul este uzul sau ameninţarea cu uzul de violenţă, de natură infracţională, săvârşit împotriva unor victime inocente ori proprietăţi, de către o grupare subnaţională cu orientare ecologică, pentru raţiuni privind politica de mediu, adesea vizând un public aflat dincolo de ţinta directă, acţiunea având un caracter simbolic”.
FBI-ul vă îndeamnă aşadar să mergeţi conştiincioşi la serviciu şi să strângeţi cureaua, în vreme ce nişte „băieţi deştepţi” – adevărații ecoteroriști – care nu strâng cureaua, strâng un laţ nevăzut în jurul dumneavoastră, confiscându-vă – cu acte în regulă – aerul, pădurile, fauna, râurile, viaţa… Dar, nu numai afaceristul cu pricina – abil mascat în termenul ”dezvoltator” – este ecoterorist, ci, înaintea sa, tot ecoteroriști sunt parlamentarii făuritori de legi anapoda, menite abuzului și distrugerii naturii, precum și primarii, președinții de consilii județene și miniștrii care, din executiv făcând parte, execută ”corola de minuni a lumii” prin propria semnătură. .[/heading]
Astăzi despre:[heading size=”3″ color=”#000000″]”Ecoterorismul pseudointelectual”[/heading]
Iertați-l pe CTP, că nu știe ce vorbește!
Mă uit la Cristian Tudor Popescu ăsta cu mare compasiune… Este – psihanalitic vorbind – cazul tipic al egoticului care, luat fiind în seamă într-o vreme, crede că încă există. Drept care, refuzând orice feed-back de opinie, stă închis în turnul de treining și, coborând din când în când în ”agora” vreunei televiziuni, decretează stupidități fără o minimă urmă de îndoială. Asta în vreme ce puțoii de intervievatori tac. Nu demult, pe postul Digi24, șocat – noua lui stare – după vizionarea filmului ”The Revenant”, CTP îl făcea cu ou și cu oțet pe regizorul Alejandro Gonzales Inarritu, ironizându-l golănește: ”omul asta – nu știu, o fi fumat ceva, prin munți, era frig pe-acolo, a consumat mai mult – a pierdut sensul artei cinematogragice. Adică, cinemtograful, arta cinematografică, ca orice artă, este despre om. Nu este despre urși grizzly, nu este despre munți, nu este despre râuri, despre bizoni sau despre iarbă”. Firește, crezându-se autentic, și-a completat bășcălia apărând în studiou înfofolit într-o șubă cu glugă – făcând trimitere pesemne la frig și costumele eroilor.
Un cimentat cimentator de opinie.
”Was der Bauer nicht kennt, frisst er nicht” zice un proverb nemțesc, elogiind țăranul autentic, cel care nu mănâncă ceea ce nu cunoaște. Dacă pentru țăran – fie el neamț, fie peruan – o astfel de gândire este sănătoasă, pentru un formator de opinie – ce se pretinde a fi CTP – aplicația este falimentară și periculoasă. Căci, dacă în cazul țăranului, refuzul este generat de bunul simț și cunoaștere, în cazul CTP refuzul este născut din suficiență și cunoștințe precare (voi detalia care!). Ceea ce, până la urmă, înseamnă lipsă de bun simț și lipsă de cunoaștere. Să se cheme asta oare ignoranță?… Căci și erudiții pot fi ignoranți. E de gandit.
Un Pământ acoperit cu terenuri de tenis… Sau ”Totul pentru om!”
Sunt ani mulți de când îmi spun că pentru CTP ar fi minunat dacă Terra ar fi acoperită în întregime cu terenuri de tenis, deasupra cărora să troneze ecrane de cinematograf. Uite că am ajuns să o și scriu. Înglugantul nu pare să împărtășească îngrijorări generoase, nu pare să fie frământat de problemele perene și actuale ale umanității, printre care tema încălzirii globale, a distrugerii mediului sunt la loc de frunte în rândul jurnaliștilor, al artiștilor și șefilor de state conștienți. Nu!… E destul ca undeva să aibă loc vreun meci de tenis mai acătării, și Înglugantul este pierdut… Poate să-i ardă casa, țara, ba chiar și Dacia 1300, că el nu le mai vede… Dacă află de filmul vrunui scenarist sau regizor vestiți, iar e pierdut. Dar pierduți sunt și artiștii cu pricina – în gura Înglugantului – dacă au îndrăznit să nu-și ticluiască opera pe măsura a ceea ce ”mănâncă” el.
Ce nu ”mănâncă” CTP?… Eco-arta
În vreme ce în alte părți de lume eco-arta este la mare preț – menită fiind trezirii omului la frăția cu ”râul, ramul”, cu ”marea lucrare divină” (”natura”, pentru cine preferă…) – cimentatorul de opinie CTP n-a auzit de ea. Ce cuprinde eco-arta?… Artele, în general – de la literatură și arte plastice, la fotografie , film și muzică – produse de către artiștii pentru care Terra e mai mult decât un teren de tenis, casa și curtea proprie. Da, este vorba despre arta angajată, ceea ce CTP nu poate pricepe și accepta. Arta angajată și în slujba omului, domnule CTP! Și a omului, chiar dacă ea, arta, este despre urșii grizzly, munți, bizoni și iarbă, toate acestea fiind ucise și transformate în bani, în condițiile în care este ignorat acest rău. Ceea ce înseamnă că eco-arta este totuși ”despre om”, ilustrând însă comportamentul lui anapoda.
Humanum est errare, dar CTP perseverează
Sunt sigur acum că lui CTP nu i-ar spune nimic bun nici filmul “Gorillas in the Mist”, regizat de Michael Apted, cu Sigourney Weaver în rolul Dianei Fossey. Dacă ar comenta în vreun studiou tv acest acest film, CTP ar veni pesemne acolo învelit – în exces, la fizicul sau! – în vreo piele sintetică ”de gorilă” și ar scoate onomatopee “goriliene”, spre a ironiza regizorul, scenaristul, actorii. De data asta însă faptul ar fi bun, caci telespectatorii ar fi scutiți de auzirea verdictelor sale “sapiențiale”. Când în urmă cu câțiva ani CTP a comentat – ”superior”, ostentativ -”neatins” și precar – filmul ”Avatar”, mi-am spus că nepătrunderea mesajului filmului va fi fost o întâmplare: ”N-am tresărit, nu m-am înfuriat, nu m-am înduioșat”- scria insul. Fără să fi înțeles disperatul apel ”pro natura” al celor implicați (nu întâmplător Sigourney Weaver joacă și aici!), el s-a limitat la a descoperi – asemenea țăranului pomenit mai înainte – numai ce cunoștea, ca trăitor pe asfalt. A descoperit clișee tehnic-virtuale, copy-paste-uri după alte filme, idei culese din carțile de science-fiction și încasări bune. Și a încheiat cu o căznită asociere – vezi bine – de erudit: «Ca un veteran ce mă aflu, rămân din milioanele de dolari şi milioanele de spectatori ale “Avatarului” doar cu întrebarea care m-a tulburat şi la episcopul Berkeley şi la Philip K. Dick: “Eu, acum, aici, trăiesc cu adevărat, tot ce simt există, se mişcă, mă atinge, mă vede, sau zac într-o raclă de cleştar, cu electrozi pe tâmple şi totul e doar în mintea mea?”».
Gura păcătosului adevăr grait-a
Câtă vreme ”zaci” numai în treining, numai pe terenuri de tenis, în Dacie și-n biblioteci, fără să trăiești cu adevărat , simțind direct și de la sursă ”tot ce există, se mișcă etc.”, este explicabil că devii și pari un ins ”cu electrozi pe tâmple”. Dar, ce să mă mir eu că CTP nu are disperări ”pro natura”, că nu cunoaște eco-arta, câtă vreme nici Ilie Năstase, nici Florin Piersic, ba chiar nici Bităneasca nu sunt altcumva? Iată însă, pe înțelesul tuturor – și al lui CTP deci – cum explică Leonardo Di Caprio, cu prilejul câștigării Oscarului, ce e cu ”The Revenant”:
‘‘The Revenant a fost și o poveste a relației dintre om și natură. Am făcut în mod colectiv ca anul 2015 să fie cel mai cald înregistrat din istorie. Producția a trebuit să se deplaseze spre extremitatea sudică a planetei pentru a găsi zăpadă. Încălzirea globală este ceva real, care se întâmplă acum. Aceasta este cea mai mare amenințare cu care se confruntă specia noastră, iar noi trebuie să lucrăm împreună și să încetăm să mai amânăm. Trebuie să îi sprijinim pe liderii din întreaga lume, care nu vorbesc în numele marilor poluatori, ci în numele întregii omeniri, pentru popoarele indigene ale acestei lumi, pentru milioane și milioane de oameni săraci care sunt cei mai afectați de toate acestea. Pentru copiii copiilor noștri și pentru oamenii a căror voce a fost înecată de politici avide”
Nicolae R. Dărămuș
1 martie 2016
by Nicolae Dărămuș | Feb 13, 2016 | ECOTERORISMUL, LA ZI, News
“Priveliștea violenței, dacă e în realitate sau la televizor, ne face silă, însă schimbările climatice și distrugerile pe care le provocăm mediului nu ne afecteză în aceeași măsură, pentru că ele se întâmplă mult mai subtil”.
Tensin Gyatso, al XIV-lea Dalai Lama
[heading size=”4″ color=”#1c6d03″]Ia să văd, ştiţi dumneavoastră care dintre următorii inși este adevăratul ecoterorist? Conştientul disperat care, noaptea, incendiază vreun buldozer garat în codru, cu care ziua sunt distruse seminţişurile, lăstărişurile, vizuinile bursucilor, vulpilor și urşilor, culcându-se sub lamă pădurea, sau individul care, aflat într-un birou luxos, posesor de grase conturi bancare şi „acoperit” cu autorizaţii, este proprietarul buldozerului şi câştigătorul licitaţiei pentru uciderea acelui ecosistem? Chiar dacă ştiţi, nu contează, fiindcă răspunsul, favorizând establishmentul şi învinuindu-l fără preget pe cel dintâi, îl furnizează FBI-ul: „Ecoterorismul este uzul sau ameninţarea cu uzul de violenţă, de natură infracţională, săvârşit împotriva unor victime inocente ori proprietăţi, de către o grupare subnaţională cu orientare ecologică, pentru raţiuni privind politica de mediu, adesea vizând un public aflat dincolo de ţinta directă, acţiunea având un caracter simbolic”.
FBI-ul vă îndeamnă aşadar să mergeţi conştiincioşi la serviciu şi să strângeţi cureaua, în vreme ce nişte „băieţi deştepţi” – adevărații ecoteroriști – care nu strâng cureaua, strâng un laţ nevăzut în jurul dumneavoastră, confiscându-vă – cu acte în regulă – aerul, pădurile, fauna, râurile, viaţa… Dar, nu numai afaceristul cu pricina – abil mascat în termenul ”dezvoltator” – este ecoterorist, ci, înaintea sa, tot ecoteroriști sunt parlamentarii făuritori de legi anapoda, menite abuzului și distrugerii naturii, precum și primarii, președinții de consilii județene și miniștrii care, din executiv făcând parte, execută ”corola de minuni a lumii” prin propria semnătură. .[/heading]
Astăzi despre:[heading size=”3″ color=”#000000″]”Ordinul Arhitecților din România… care nu există”[/heading]
Moto: A plecat moțu’ din țară, / Să vadă cum e pe-afară
N-am fost demult pe valea Arieșului. N-am fost și acum nici nu regret. Urcasem însă în ultimii 20 de ani de multe ori pe valea Râului Mare din Retezat. Văzusem dezastrul urbanizator al acelor locuri bântuite de viloaie și pensiuni înconjurate cu garduri metalice și ziduri kilometrice din piatră de râu, împiedicând accesul la apă fie al sălbăticiunilor, fie al drumețului. Văzusem și plăcuțele cu ”de vânzare” răsărite pe orice postată cât de cât ”construibilă” – chiar și în ”Parcul Național Retezat” – și nimic nu mă împiedicase să-mi închipui că valea Arieșului ar fi fost scutită de boala libertății: robia banului. Care robie pare să fi supus și Ordinul Arhitecților din România.
Așadar, am urcat de curând pe Arieș și cred ca vorbele vechiului cântec moțesc – slăvind lucrul bine făcut de mâini pricepute – se cer schimbate. Căci rostirea ”A plecat moțu’ prin țară, / Cu doniți și cu ciubară” e amintire. Moțul a plecat din țară, a muncit de s-a spetit la strâns căpșuni, și ”în construcții” ca să strângă ceva bani și, revenit pe plaiul natal, s-a scremut de mama focului să-l pocească, devenind patron. A ridicat puzderie de hoteluri și pensiuni turistice de un prost gust agresiv, s-a dotat cu TAF-uri, cu camioane și remorci ”cu greifer”, golind munții de păduri,
foto: Nicolae Dărămuș
iar care n-a putut mai mult s-a făcut ”buticar”.
foto: Nicolae Dărămuș
Câteva autentice tablouri moțești merită totuși zugravite în amănunt.
Îndreptându-se spre Câmpeni pe malul stang al râului, ochii călătorului se zgârie în ,,ceva ce nu se poate”. Pe o tablă, alături de drum, întru europeană derută, scrie “Hotel Restaurant Dracula”.
foto: Nicolae Dărămuș
La câțiva metri mai sus, pe o fostă pășune, se ridică un kitsch ciclopic.
foto: Nicolae Dărămuș
”Prințesa din Carpați” se cheamă făcătura înconjurată cu zid de cetate și mare tot cât o cetate. Acum e scoasă la vânzare.
foto: Nicolae Dărămuș
Un prost a construit-o și tot un prost se va găsi să o cumpere. În curte domnește, turnată în bronz, statuia unei hidoase pajure strabice,
foto: Nicolae Dărămuș
pe al cărei soclu se afla basorelieful prințesei cu pricina. Dama e cu grațiile la vedere, iar muntele lui Venus, neastâmpărat, i-a aruncat veșmântul exact cât trebuie.
foto: Nicolae Dărămuș
Gatere cu munți de cherestea și resturi lemnoase, aflate în patognomonică neorânduială, străjuiesc drumul Câmpenilor,
foto: Nicolae Dărămuș
pentru ca urbea să-și întâmpine turiștii încă de la intrare cu încurajatoarea firmă ”SICRIE”. Tabla poartă cele mai mari caractere din întreaga așezare.
foto: Nicolae Dărămuș
Faptul e logic. De-ar fi fost scrisă cu litere decente, firma ar fi trecut neobservată. Moțul însă, inventiv, știind că oricare turist – fie bogat, fie sărac – de oferta lui tot va avea cândva nevoie, i-a scos copârșeu-n drum… Părând să fi rămas ca-n vremurile vechi, Arieșul curge resemnat sub ghețuri înzăpezite.
foto: Nicolae Dărămuș
E numai o amăgire: acolo unde omătul nu e stăpân, albia și undele se văd copleșite de deșeuri.
11 februarie 2016
by Nicolae Dărămuș | Dec 23, 2015 | ECOTERORISMUL, LA ZI, News
“Priveliștea violenței, dacă e în realitate sau la televizor, ne face silă, însă schimbările climatice și distrugerile pe care le provocăm mediului nu ne afecteză în aceeași măsură, pentru că ele se întâmplă mult mai subtil”.
Tensin Gyatso, al XIV-lea Dalai Lama
[heading size=”4″ color=”#1c6d03″]Ia să văd, ştiţi dumneavoastră care dintre următorii inși este adevăratul ecoterorist? Conştientul disperat care, noaptea, incendiază vreun buldozer garat în codru, cu care ziua sunt distruse seminţişurile, lăstărişurile, vizuinile bursucilor, vulpilor și urşilor, culcându-se sub lamă pădurea, sau individul care, aflat într-un birou luxos, posesor de grase conturi bancare şi „acoperit” cu autorizaţii, este proprietarul buldozerului şi câştigătorul licitaţiei pentru uciderea acelui ecosistem? Chiar dacă ştiţi, nu contează, fiindcă răspunsul, favorizând establishmentul şi învinuindu-l fără preget pe cel dintâi, îl furnizează FBI-ul: „Ecoterorismul este uzul sau ameninţarea cu uzul de violenţă, de natură infracţională, săvârşit împotriva unor victime inocente ori proprietăţi, de către o grupare subnaţională cu orientare ecologică, pentru raţiuni privind politica de mediu, adesea vizând un public aflat dincolo de ţinta directă, acţiunea având un caracter simbolic”.
FBI-ul vă îndeamnă aşadar să mergeţi conştiincioşi la serviciu şi să strângeţi cureaua, în vreme ce nişte „băieţi deştepţi” – adevărații ecoteroriști – care nu strâng cureaua, strâng un laţ nevăzut în jurul dumneavoastră, confiscându-vă – cu acte în regulă – aerul, pădurile, fauna, râurile, viaţa… Dar, nu numai afaceristul cu pricina – abil mascat în termenul ”dezvoltator” – este ecoterorist, ci, înaintea sa, tot ecoteroriști sunt parlamentarii făuritori de legi anapoda, menite abuzului și distrugerii naturii, precum și primarii, președinții de consilii județene și miniștrii care, din executiv făcând parte, execută ”corola de minuni a lumii” prin propria semnătură. .[/heading]
Astăzi despre:[heading size=”3″ color=”#000000″]”PĂSĂREASCA STURZULUI PRINCIAR”[/heading]
Mă uit din când în când la rostirile publice a doi bătrâni bogați…Să fiu bine înțeles: bogați la pungă și la gramajul prostatei, împuținați la creier și duh încât, auzindu-i, îți vine să exclami: ” Săracu’ om bogat!..”
Primul este un fost tenismen care, neștiind să râdă, reușește cel mult un rânjet de satisfacție, dar asta numai când îi ”iese banu’ ” din te miri ce bișniță financiară. Cimentat în costume de firmă și în clișee verbale despre ” în ce merită băgat banu’ ”, ”când trebuie băgat banu’ ”, ” cum îi neamțu’ ” și dacă din ceva ”iese profitu’ ”, insul pare să-și fi adăugat pomenitele sintagme puținelor onomatopee icnite sau scremute în tinerețe, pe când mânuia o rachetă de tenis. Impresia că cine știe ce mare ispravă-i fusese tenisul, nu e depășită decât de convingerea că, dacă știe să facă bani, el e viu. Drept consecință, adânca lui nefericire – stridentă pentru ochii oricărui psiholog – îl împinge fără încetare la noi și banale fapte de vitejie. Nu!… Nu vă gândiți la atitudini bărbătești sau înalt umane, unde jertfa de sine si compasiunea își dau mâna. Omul e năruit strict înăuntrul măruntului ”omenesc”, iar demonstrațiile sale, monotone cât se poate, sunt de ordin financiar și ”de arme”. Toate însoțite de surlele și trâmbițele victoriei. Nu!…Iarași nu! Nu e vorba de arme bărbătești, ci de arme de vânătoare. Iar victoria este asupra unor sălbăticiuni născute sub mâna omului, hrănite si îngrijite de aceeași mână până la uciderea cu pușca în țarcul ce, până în acea zi , le fusese și casă.
foto: Nicolae Dărămuș
foto: Nicolae Dărămuș
foto: Nicolae Dărămuș
Presupun că nu mai are vreun rost pomenirea numelui insului și nici a bordelului cinegetic bihorean unde se întâmplă de atâția ani tradiționala prostituție.
Celălalt ortac întru atrofia cerebrală și porunci călcate creștinește, se ține c-ar fi de os domnesc. Osificat nu atât în ”domnie” cât în mulțumirea de sine și lăcomie, și el a jucat tenis în anii juneții, rămânând un imberb la aproape 80 de ani, în ciuda bărbii cărunte. Nu e cazul acum să detaliez frauda legală prin care Parlamentul României a privat – prin nedreapta lege 247/2005 – națiunea română de părți uriașe și din patrimoniul forestier, printre altele și în folsul ”ortacului princiar”. Rămân așadar strict la exprimarea acestui alfabetizat de elită, cu nimic mai prejos de cea a cospiritualului întru tenis mai înainte pomenit. Eleganța, claritatea discursului, harul oratoric și puterea de persuasiune a pălăvrăgelii sale sunt greu de egalat: ”Mai arătăm la băieţii ăştia, care sunt importanţi, din afară, că se poate şi în România. Și să vă uitaţi o dată cât au investit ei în România. Si aici s-au făcut legăturile. Nu aici, dar aici s-a arătat că se poate”.
Ce vrea să zică moșul cu cuvintele sale? Că prin asasinatele pseudocinegetice din țarcul bihorean, națiunea română, chipurile, a arătat ”că se poate și în România”. Ce?… Prostituție de tot soiul, cu temeneli princiare dinainte ”la băieții ăștia, care sunt importanți, din afară”.
Cert este că banul i-a generat și acestui îmbogățit senzația că, dacă e cât de cât vioi, el e viu, precum și convingerea că buzunarul plin îl face important… „ca băieții din afară”; atât de important încât, ca și acești străini, el poate ignora limba română, națiunea română, ba chiar și inteligența acesteia, ”plebeii” trebuind să cadă pe spate în urma faptului că unii dintre afaceriștii care ucid sălbăticiunile din țarc, ”au investit în România”. Acum să nu mă întrebați ce a vrut să spună prin ” Si aici s-au făcut legăturile. Nu aici, dar aici s-a arătat că se poate”, că nu știu. Dar parcă el știe?…
foto: Nicolae Dărămuș
by Nicolae Dărămuș | Sep 7, 2015 | ECOTERORISMUL, LA ZI, News
“Priveliștea violenței, dacă e în realitate sau la televizor, ne face silă, însă schimbările climatice și distrugerile pe care le provocăm mediului nu ne afecteză în aceeași măsură, pentru că ele se întâmplă mult mai subtil”.
Tensin Gyatso, al XIV-lea Dalai Lama
[heading size=”4″ color=”#1c6d03″]Ia să văd, ştiţi dumneavoastră care dintre următorii inși este adevăratul ecoterorist? Conştientul disperat care, noaptea, incendiază vreun buldozer garat în codru, cu care ziua sunt distruse seminţişurile, lăstărişurile, vizuinile bursucilor, vulpilor și urşilor, culcându-se sub lamă pădurea, sau individul care, aflat într-un birou luxos, posesor de grase conturi bancare şi „acoperit” cu autorizaţii, este proprietarul buldozerului şi câştigătorul licitaţiei pentru uciderea acelui ecosistem? Chiar dacă ştiţi, nu contează, fiindcă răspunsul, favorizând establishmentul şi învinuindu-l fără preget pe cel dintâi, îl furnizează FBI-ul: „Ecoterorismul este uzul sau ameninţarea cu uzul de violenţă, de natură infracţională, săvârşit împotriva unor victime inocente ori proprietăţi, de către o grupare subnaţională cu orientare ecologică, pentru raţiuni privind politica de mediu, adesea vizând un public aflat dincolo de ţinta directă, acţiunea având un caracter simbolic”.
FBI-ul vă îndeamnă aşadar să mergeţi conştiincioşi la serviciu şi să strângeţi cureaua, în vreme ce nişte „băieţi deştepţi” – adevărații ecoteroriști – care nu strâng cureaua, strâng un laţ nevăzut în jurul dumneavoastră, confiscându-vă – cu acte în regulă – aerul, pădurile, fauna, râurile, viaţa… Dar, nu numai afaceristul cu pricina – abil mascat în termenul ”dezvoltator” – este ecoterorist, ci, înaintea sa, tot ecoteroriști sunt parlamentarii făuritori de legi anapoda, menite abuzului și distrugerii naturii, precum și primarii, președinții de consilii județene și miniștrii care, din executiv făcând parte, execută ”corola de minuni a lumii” prin propria semnătură. .[/heading]
Astăzi despre:[heading size=”3″ color=”#000000″]”Gabioane și diguri, după hidrocentralele private”[/heading]
Democrația asta, stafidită din naștere, a generat proștilor nesătui oportunitatea afacerilor pe seama confiscării și uciderii naturii. Părând deocamdată a nu durea pe nimeni – ” doar nu iau de la mine și nu-i în curtea mea” – afacerile cu pricina, dincolo de costurile estetice, mai devreme sau mai târziu, își vor înfige nemilos colții în calitatea vieții din România; de la biped la patruped și arbore… Căci zice o vorbă veche: „Să te ferească Dumnezeu de prostul harnic!” Drama țării ăsteia nu este însă tolomacul, prostul mărunt, cel hărnicit în propria ogradă, ci ignorantul ”harnic” – lacom adică – regăsit în ”simbionții prostiei sprințare” : politicienii și oamenii de afaceri ai contemporaneității; cei care acționează fără scrupule, jefuind cu acte-n regulă, ograda tuturor: România.
După privatizările frauduloase, după ”borduriade”, după construirea drumurilor agresive si inutile prin ținuturile sălbatice (cum sunt ”Transalpina” și Transrarăul”), după betonarea arabilului – acoperit cu hale și ”capacități” industriale – după uciderea râurilor de munte prin hidrocentralele private, a venit vremea sluțirii apelor curgătoare rămase.
Inundațiile și viiturile?… O oportunitate de afaceri.
Amenajarea malurilor, sub pretextul prevenirii inundațiilor și viiturilor, este ultima găselniță a tandemului criminal dintre politicieni și oamenii banului. O afacere necurată, făcută la lumina zilei, pe bani publici. Perspectiva calamităţilor amintite (şi ele rod al prostiei omeneşti – defrișarea munților fiindu-i unul dintre chipuri ), deși incertă și deloc ubicuă, este un bun pretext în ochii prostuțului electorat, de unde și viitorul sigur al afacerii: întrucât, unde există un curs de apă, trebuie trântit un dig ciclopic, după modelul Zidului Chinezesc.
Acolo unde nu au fost și nici nu sunt viituri şi inundaţii, iar malul rezistă de secole,
foto: Nicolae Dărămuș
foto: Nicolae Dărămuș
fixat graţie vegetaţiei forestiere, primul pas al afacerii este defrişarea acestuia, urmată, la scurtă vreme, de erodarea ţărmului. La faţa locului răsare atunci „salvatorul” care, însoţit de „specialişti”, evaluează pericolul, liniştind localnicii: „Fii pe pace, bade! Noi vă rezolvăm!” „Salvatorul” poate avea chipul unui ministru de mediu, al unui prefect, al unui preşedinte de consiliu judeţean sau al unui primar. Condiţia esenţială este ca printre ”clienții” săi – amici, fii, unchi şi mătuşi – să se afle patronul unui „sereleu” ce dispune măcar de un aparat de sudură, o maşină de împletit plasă din sârmă şi o drujbă (cea cu care s-au despădurit malurile). Aşa se face că ceea ce în urmă cu 100-200 de ani se rezolva simplu şi plictistor de trainic prin resurse locale, se face astăzi complicat şi nedurabil, printr-o societate îndepărtată cu sediul într-o cutie poştală sau într-o garsonieră.
Decât bun, frumos şi ieftin, mai bine prost urât şi scump
Soluţia veche era căşiţa, pintenul şi capra din lemn. Cei mai bătrâni știu: amintitele lucrări erau, de fapt, nişte construcţii tradiţionale din molid, fixate prin îmbucături şi scoabe, umplute cu bolovani şi pământ, peste care timpul aducea vegetaţie, integrându-le armonios în peisaj.
foto: Nicolae Dărămuș
Erau alcătuiri pașnice, scurte, așezate cu cap în concavitatea meandrelor și strict în locurile unde curentul asalta malul. Dacă luăm în calcul aspectul estetic, cel igienic (în ele nu se agaţă deşeurile !) şi cel ecologic (constituie adăposturi pentru acvafaună), câştigul este net. Soluţia românească „modernă” este însă gabionul: acea făcătură moartă, urâtă, zdrelind privirea, constituită din sârmă împletită pe schelet metalic, umplută cu piatră concasată.
foto: Nicolae Dărămuș
foto: Nicolae Dărămuș
Şi, dacă pe căşiţele construite de bunici au pășit și nepoţii, gabioanele, în doar câţiva ani, rupte de gheţuri şi viituri, devin adevărate panouri publicitare ale „deşeurilor progresului”, trebuind refăcute. În mustăţile de sârmă putem găsi „pempărşi”, zdrenţe textile, pantofi Adibas, Always şi alte produse de ”uz intim”, colorate natural.
Părerea beneficiarilor
„Au venit nişte domni de la primărie şi ne-au spus că ne taie sălciile ca să poată amenaja malul. De pe gabioane nu mai putem ajuge la apă, nici nu putem coborî vitele la adăpat. Ăștia fac ce-i taie capul!” – a fost explicaţia unei localnice din Ciocăneștii Bistriței Aurii, râu cândva umbrit, azi însă „ornat” cu kilometri de gabioane. Tabloul este însă ubicuu pe râurile de munte. ”Norocoasa” societate care a înfăptuit până la această oră sluțirea râurilor României este S.C. Vega ’93 S.R.L., deținută de miliardarul Corneliu Istrate (merită văzut la chip ! : http://www.capital.ro/milionar-de-top-inca-un-rege-al-asfaltului-intra-in-insolventa.html).
Prea ieftine gabioanele!… Să construim diguri din beton și piatră!
In ultimii ani însă, nesătuii s-au șmecherit și mai și… Gabioanele par să fi rămas pe seama calicilor de afaceri, ”regii” bitumului, betonului și ai pietrei sparte hrănindu-și conturile, burțile și cefele încrețite, din banii câștigați pe digurile betonate. Căci, față de gabioane, ultimele sunt adevărate găuri negre ale banului public.
În aval de Vatra Dornei, malurile legendarei Bistrițe, cea nemurită de pana lui Sadoveanu – cândva, plutaș de o zi – au fost și ele despădurite de curând, pavate fiind cu piatră și ciment. Privindu-le, am avut convingerea că urâtul nu are nevoie de alt nume.
foto: Nicolae Dărămuș
foto: Nicolae Dărămuș
foto: Nicolae Dărămuș
Nu peste multa vreme, rulând spre Cluj, acolo unde Someșul Mic părăsește Apahida alăturându-se șoselei, asistam la un nou act de ecoterorism oficial: blândul zăvoi ce îmbrăca în verde râul, adăpostind felurit păsăret în mărunta ”junglă” de sălcii și arini, dispăruse.
foto: Nicolae Dărămuș
Într-un du-te-vino prăfos, camioanele si buldozerele se hărniceau în amiază, prelungind spre apus digul, ca pe o moarte albă.
foto: Nicolae Dărămuș
Culmea tupeului oficial
”Investim in mediu! Credem in viitor!” scrie pe panoul de șantier al digului de pe Someșul mic.
foto: Nicolae Dărămuș
O nouă „aroganță” guvernamentală, aflată azi în plină expansiune teritorială, după pretextul energiei ”verzi”, produse prin dispariția apelor de munte în conductele hidrocentralelor private.
Președinte, ia aminte!
Că majoritatea locuitorilor României – lipsiți de spirit cetățenesc – tac, nesimțind răul, accept, că proștii sprințari din politică și afaceri se bucură, accept iar. Accept și că președintele țării ”n-are nicio putere”. Fie!… Dar nici măcar nu are puterea de a cuvânta, luând poziție francă, în spațiul public, împotriva ecoteroriștilor cu ”manșete albe” care ne distrug țara?…
by Nicolae Dărămuș | Aug 4, 2015 | ECOTERORISMUL, LA ZI, News
“Priveliștea violenței, dacă e în realitate sau la televizor, ne face silă, însă schimbările climatice și distrugerile pe care le provocăm mediului nu ne afecteză în aceeași măsură, pentru că ele se întâmplă mult mai subtil”.
Tensin Gyatso, al XIV-lea Dalai Lama
[heading size=”4″ color=”#1c6d03″]Ia să văd, ştiţi dumneavoastră care dintre următorii inși este adevăratul ecoterorist? Conştientul disperat care, noaptea, incendiază vreun buldozer garat în codru, cu care ziua sunt distruse seminţişurile, lăstărişurile, vizuinile bursucilor, vulpilor și urşilor, culcându-se sub lamă pădurea, sau individul care, aflat într-un birou luxos, posesor de grase conturi bancare şi „acoperit” cu autorizaţii, este proprietarul buldozerului şi câştigătorul licitaţiei pentru uciderea acelui ecosistem? Chiar dacă ştiţi, nu contează, fiindcă răspunsul, favorizând establishmentul şi învinuindu-l fără preget pe cel dintâi, îl furnizează FBI-ul: „Ecoterorismul este uzul sau ameninţarea cu uzul de violenţă, de natură infracţională, săvârşit împotriva unor victime inocente ori proprietăţi, de către o grupare subnaţională cu orientare ecologică, pentru raţiuni privind politica de mediu, adesea vizând un public aflat dincolo de ţinta directă, acţiunea având un caracter simbolic”.
FBI-ul vă îndeamnă aşadar să mergeţi conştiincioşi la serviciu şi să strângeţi cureaua, în vreme ce nişte „băieţi deştepţi” – adevărații ecoteroriști – care nu strâng cureaua, strâng un laţ nevăzut în jurul dumneavoastră, confiscându-vă – cu acte în regulă – aerul, pădurile, fauna, râurile, viaţa… Dar, nu numai afaceristul cu pricina – abil mascat în termenul ”dezvoltator” – este ecoterorist, ci, înaintea sa, tot ecoteroriști sunt parlamentarii făuritori de legi anapoda, menite abuzului și distrugerii naturii, precum și primarii, președinții de consilii județene și miniștrii care, din executiv făcând parte, execută ”corola de minuni a lumii” prin propria semnătură. .[/heading]
Astăzi despre:[heading size=”3″ color=”#000000″]”Uciderea ursului brun din privire: privirea senatorului Tanczos Barna”[/heading]
Să-ți fie inima, după cum ți-e căutătura!…
În urma declarațiilor senatorului UDMR Tanczos Barna – care e de părere că urșii din Carpați sunt prea numeroși și trebuie eliminați în masă – m-am pomenit asaltat de cititori, de prieteni sau cunoscuți, care fie mi-au telefonat, fie mi-au trimis linkul știrii cu pricina. Accesând-o, am dat și peste portretul fălosului demnitar, fapt care m-a făcut să înțeleg totul… Unii dintre cei care mă atenționaseră erau revoltați că n-am reacționat instantaneu, prin vreo scriitură de presă , tocmai eu, care sunt ”cu urșii”. Că nu sunt numai ” cu urșii” am mai spus-o, însă privitor la relativa mea inerție, sunt dator – urșilor, ca victime, înaintea tuturor – cu câteva explicații.
Despre prostie, sapiențizare și vina fotografului
Așadar, recunosc că în urmă cu mulți ani, abia apuca premierul Adrian să facă vreo boacană ursin-cinegetică – însoțit sau nu de Ilie, socrul lui Viorel Victoraș, îmbătrânitul junior al politicii dambovițene – că mă și repezeam pe urmele…de sânge ale ursului rănit, ce se chinuia prin sihăstrii codrene ( ale Suhardului, de pilda… Apropo: va mai amintiți, domnule Bombonel, de ursul rănit pe valea Bancului, în primavara lui 2002?) și, luând plantigradul drept victimă și martor, scriam de mama focului despre tentativa de asasinat. Reacționam iute, plin de nădejde, fiindcă la anii mei mai tineri încă eram încredințat că prostia este un accident în viața unui om care, luminat de persuasiva mea slova electronică, urma să se înțelepțească. Timpul însă a trecut și, de înțelepțit, m-am înțelepțit eu, conchizând: prostia e fără leac, iar în privința ei, uitătura omului spune totul. Tot ea, uitătura, este cea care mi-a atras deci… privirea, atunci când am găsit în presă fotografia senatorului Tanczos Barna. Ca fotograf bunicel ce sunt, știu însă că el n-are nicio vină și că ar putea cere despăgubiri morale portretistului.
Când cine se aseamănă, se-adună…
Una peste alta, privirea senatorului Tanczos Barna – căuta-ți-l pe net, vă rog, merită! – mă duce cu gândul, vrând-nevrând, la privirea lui Arne Naess, la cea a lui Eminescu, sau la lumina din ochii lui Sandor Petöfi, pictat de Miklos Barabás. Minunate fizionomii!
Ei, veți zice cei cârcotași, nu toți putem avea privirea celor trei, ori cerul din ochii lui Peter O’ Toole, recitând din Shakespeare!… Da, cîrcotașilor, așa este… Da, deci. Dar… nici chiar așa!
Tanczos versus Dumnezeu.
Dacă însă e să vorbim de interesele dindărătul uciderii a mii de ursi – aflați în plus pe lumea asta, dupa părerea ”dumnezeișorului” UDMR-ist Tanczos – n-ar strica subliniat faptul că prin demersul său, omul cu privirea aparte face jocurile altui UDMR-ist , Arpád Sárkány, pentru a carui firmă de turism cinegetic – Abies Hunting, cea mai mare din România – creșterea ”cotei” de urși buni de ucis este mană …diavolească.
Și o situație inversă: un dobitoc cu privire de om
Totuși, ca argument al inteligeței, mi-a mai rămas – firește, în afara opiniei publice , în care am toată încrederea! – tot o privire… A ursului de data asta.
[divider style=”divider4″ backtotop=”yes” top_margin=”20″ bottom_margin=”20″]
Notă:
Acest individ – ca oricare igorant ales democratic – crede ca există. Și că, dacă există, are și conștiința. Or, de la “atât îl duce mintea ” până la conștiința, este… Drumul Damascului. Numărul urșilor din Carpați este sub jumătate din cât susțin cifrele oficiale, dublate de către administrația de resort (la presiunea parlamentarilor si afaceriștilor din vânătoare), anume spre a se favoriza vânătoarea pe valută. Insul cu uitătura pomenită nu știe sau nu vrea să știe că în România există numai vreo trei aglomerări ursine, în zone cu (cât de cât) hrană, aflate însă în teritorii cu invazie antropică ( turme, cirezi, grajduri, stâne, stupine, sălașuri alpine, cabane etc.).
Aici se strâng urșii de pe teritorii imense carpatine, spoliate de hrana ursină și de liniște, de catre om. Implicit, teritorii rămase fără urși. Tot aici, în aceste aglomerări ursine la hrană, au loc “conflictele” cu omul. Asta numai de când pădurea este supusă intensiv “producției” și comerțului: cu lemn, “fruncte de pădure”, ciuperci – toate însemnand fie adăpostul, fie hrana ursului, jefuite industrial de către idioții nesătui. Viața sălbatică și ursul, ca specie, sunt mai presus însă decât pagubele și decât banii.
Oricum, se impune ca România să își asume pagubele și riscurile, tocmai pentru privilegiul de a mai avea în faună această specie. Un privilegiu produs prin ”izolare” : geografică și civilizațională… Subliniez: numeric, o specie cu efective sub jumătate fața de cifrele oficiale. Biodiversitatea, așadar, înseamnă riscuri asumate, precum și sistem de asigurări/despăgubiri specific.
Oriunde în lume unde există specii ”periculoase” – ca ursul, leul, elefantul , hipopotamul, rechinul etc.– chiar accidentele relativ grave pricinuite de aceștia nu conduc la răzbunari legiferate și nici la formarea de “potere de pedepsire”, pornite pe urmele sălbăticiunii ”vinovate”. Astfel de concepții îl proiectează pe cel care le are în …”grădina antropologică” a Europei. Asta, apropo de afirmația senatorului Barna că nu putem transforma România în grădina zoologică a Europei… Individul Barna, senator UDMR în timpul liber, este “la bază” crescător de vite – nu cioban ! – și agricultor, statut care, funciarmente, explică mentalitatea sa, lipsită de generozitate și viziune.
Recent Comments