Legiferarea unui nou atentat la biodiversitatea carpatină

Legiferarea unui nou atentat la biodiversitatea carpatină

“Priveliștea violenței, dacă e în realitate sau la televizor, ne face silă, însă schimbările climatice și distrugerile pe care le provocăm mediului nu ne afectează în aceeași măsură, pentru că ele se întâmplă mult mai subtil”.
Tensin Gyatso, al XIV-lea Dalai Lama

De curând societatea civilă românească a fost informată despre ” Proiectul de OM pentru aprobarea derogărilor în cazul speciilor urs, lup și pisică sălbatică”, publicat pe site-ul MMAP, in 21 septembrie 2016, spre dezbatere publică.
Practic este vorba despre un fapt cronic și, deopotrivă, revoltător, care se întamplă an după an în Parlament. Faptul durează de când câteva specii de sălbăticiuni (declarate dept ”carnivore” de către oamenii de știință și ”stricătoare” de către ignoranți) au devenit, grație legislației europene, ”specii strict protejate”, adică animale a căror vânare este complet interzisă.

Ce se întâmplă este simplu și barbar: se legiferează derogări de la lege, rezultând acte normative prin care împușcarea a sute de exemplare din speciile ”strict protejate” este permisă.

Motivația oficială – dovedind că ”banii n-au miros” și că oamenii de știință (de la ICAS) și ignoranții (din Parlament) sunt pe-o mână – este cea a pagubelor, a potențialului de periculozitate asupra comunităților omenești precum și – culmea prostiei !- a faptului că habitatul natural nu mai suportă (din cauza restrângerii sale, prin invazia antropică ”civilizatoare”) numărul și densitatea indivizilor speciilor vizate . Iată cum ”mintea cocoșului” judecă în sfatul țării: dacă pădurile României se restrâng prin defrișări, trebuie uciși și locuitorii de drept ai acestora, în loc de a fi oprit – prin legi și pază – exact primul fenomen.

Motivația reală a legiferării atentatului la biodiversitatea carpatină este însă veche, banală și atotputernică : interesul firmelor particulare de vânătoare pentru uciderea contra cost – neaoș spus, pe valută – a ursului brun. Și, cum Irod a tăiat toți pruncii ca să-l taie și pe Iisus, tot așa și legislativul țării ( susținut mai cu seamă de ignoranții de știință de la ICAS-ul brașovean), ascunde sutele de urși meniți vânării, într-o masă de lupi și pisici sălbatice , vezi bine și aceste specii fiind (după creierașele acelorași inși) atît supranumerice, cât și periculoase.

ECOTERORISMUL2
foto: Nicolae Dărămuș

Ce prevede legislația europeană – adoptată și de România – în cazul amintitelor ”specii integral protejate”?; în cazul ursului brun, de pildă , pentru care interesul cinegetic este mare… Prevede că uciderea prin împușcare se poate aproba , prin derogare de la lege, doar în cazul unor indivizi bine identificați care, în mod repetat, sistematic, au afectat viața comunităților locale (așezări omenești stabile și turme).

”Principiul” după care însă acționează atât aleșii neamului, cât și acoliții lor – cercetătorii ICAS-ului brașovean – este cel al reducerii ”presiunii” acestor specii asupra comunităților omenești, prin scăderea – cu sutele de exemplare – a numărului de urși, lupi și pisici sălbatice. Este ca și cum, spre a reduce riscul crimelor și al șterpelirii portofelelor, poliția ar împușca , la grămadă, toți oamenii dintr-o piață, cu speranța că printre cei trimiși în lumea drepților se află și câțiva potențiali criminali și hoți de buzunare.

Și acum, câteva realități ”românești” necesar a fi cunoscute și recunoscute:

1. Recensămintele oficiale ale ursului brun – anume spre a se favoriza vânătoarea comercială – susțin cifre umflate ( între 6000 și 7000 de exemplare). Cele peste 500 de exemplare adulte programate a fi ucise vânătorește prin derogare reprezintă însă cel puțin o pătrime din numărul real al urșilor adulți – și apți de reproducere! – din România, care număr nu trece de 2000.

2. Exagerarea – prin mediatizarea panicată – a pagubelor și a frecvenței conflictelor dintre om și urs, precum și a celor dintre posesorii de turme și urs este o altă realitate anapoda. Dintotdeauna în Carpați aceste conflicte – absolute ocazionale – au fost prezente, iar șansa României de a mai avea în fauna sa ursul brun se cere a fi conservată printr-un sistem de asigurări și despăgubiri financiare, dublate de metode locale moderne (active, tehnice) menite îndepărtării potențialilor prădători .

3. Confictele dintre om și urs sunt generate de prezența și presiunea antropică tot mai mare asupra habitatului natural ursin. Nu se întâlnesc ciobanii cu urșii în centrul Bucureștiului…

4. Hrănirea cronică a urșilor în ”punctele de observație” este una dintre cele mai nocive practici antiecologice. Combătută drastic, de către adevarații oameni de știință, peste tot în lumea cu adevarat civilizată , ea este argumentată de către ignoranții de știință de la ICAS-ul brașovean, prin termenul de ”hrănire de abatere”: o năzărire cu iz miorițic. Chipurile, spre a se abate atenția și pofta urșilor de la turme, ei sunt hrăniți de către om, cu cereale, granule ”concentrate” , precum și cu diverse resturi din industria alimentară, de la pâine și melasă, la pește alterat, carne și…ciocolată.

foto3
foto: Nicolae Dărămuș

5. Această hrană de origine antropică , fiind – de regulă – mai gustoasă decât cea naturală , precum și extrem de ușor de găsit și consumat, produce o adevărată dependență (”drogare”) a urșilor, aceștia migrând de pe întinse suprafețe montane spre punctele de hrănire ( puncte de observație și , de fapt, deopotrivă, de vânătoare, prevăzute cu adaposturi omenești confortabile ).

6. De remarcat faptul că zisa ”hrănire de abatere” nu se face în locurile izolate, unde umblă și se adăpostesc urșii, ci strict dinaintea observatoarelor de vânătoare pomenite precedent, acestea fiind în majoritatea covârșitoare a cazurilor ”la drum auto” (drum forestier), adică amplasate la relativ joasă altitudine și fiind extrem de accesibile. Căci vânătorul – mai cu seamă cel occidental – nu este învățat cu mersul pe jos…

7. Zona acestor puncte de hrănire (observație și împușcare) constituie locul unde urșii se intersecteaza frecvent cu oamenii (muncitori forestieri, turiști) , precum și cu vitele mari, lăsate la tradiționalul păscut liber și nesupravegheat, în pășunile din marginea drumurilor de pădure și pe pâraie.

8. O dovadă flagrantă a interesului strict vânătoresc al conținutului derogării propuse o constituie intervalele în care ursul brun poate fi vânat: toamna (octombrie-decembrie) , adică atunci când turmele sunt coborâte din munte și primăvara (martie-mai), când turmele nu sunt încă urcate în munte. În aceste interval nu e cum sa fie identificați eventualii urși carnivori, pentru simplul fapt că prada lor – oile, vacile – lipsește din habitat.

BANII 1
foto: Nicolae Dărămuș

9. În contextul mai înainte subliniat, este firesc ca, deși an de an se dau aceste derogări de la lege, privitoare la speciile strict protejate – a se citi ”privitoare la urs” – și deși în fiecare an cad sub glonț sute de urși bruni în întregul lanț carpatic, în anul următor atât pagubele în șeptel cât și accidentele soldate cu victime omenești rămân la același nivel: o dovadă că ucigandu-se ”la grămadă” urșii, presupușii ”vinovați” rareori se află printre cei omorâți.

10. La falsa imagine a densității și numărului uriaș de urși în Carpați ( în ochii necunoscătorilor) contribuie aglomerarea acestora în anumite zone naturale cu fructificație bogată: afinișuri și zmeurișuri întinse, straturi de ghindă și jir, sau chiar la vedere, în livezile de meri, peri și pruni, ori la pubelele orașelor perimontane. Cum spuneam, acestora adăugându-li-se amintitele puncte de hrănire/observație/împușcare. Este vorba de un adevărat spectacol – care mediatizat impresionează – fără ca lumea să înțeleagă că urșii din aceste locuri sunt “migrați” de pe foarte întinse teritorii “golite de urși” (cum se întâmplă și in Alaska , Kodiak, Columbia Britanică sau Kamceatka, atunci când în răurile Pacificului intră somonul). Aglomerările cu pricina nefiind așadar semnificative statistic pentru realitatea densităților de urși din Carpați.

11. Drumurile forestiere și tăierile haotice de pădure, ultimele produse prin licitarea și raderea ( în cursul iernii) a unor parcele de pădure aflate în locurile cu bârloage sau ( vara) în locurile frecventate de urși , produc neliniștea habitatelor ursine, știut fiind faptul ca specia iubește sihăstriile și locurile inaccesibile. Reproducerea, hrănirea, sarcina și odihna speciei sunt astfel grav tulburate de drujbe, de TAF-uri de camioanele cu remorcă, precum și de muncitorii forestieri.

12. Culegerea la scară industriala a fructelor de pădure (de către întreprinzătorii pauperi, de către angajații firmelor de profil, de către Regia Națională Romsilva) produce o puternică sărăcire a habitatului ursin, exact în hrana naturală a acestei specii.

12. Prezența stânilor și a turmelor (în urma “privatizării” terenurilor) în pajiștile alpine dar și prin păduri constituie un alt factor de conflict, de presiune și neliniște. Este factorul care, inevitabil fiind, se cere a fi contracarat prin metodele moderne: sisteme de asigurare si despăgubire, garduri electrice, precum și pază activă (câini ciobănești în număr moderat, arme de foc nonletale – cu gloanțe de cauciuc), alte mijloace zgomotoase.

13. Uciderea cu arma (prin vânătoarea comercială)  a exemplarelor viguroase ( căutate ca trofeu, mai ales în condițiile plății paușal/exemplar, indiferent de dimensiune) produce o selecție negativă în genitorii speciei. Ceea ce va conduce în viitor, pe lângă scăzământul numeric al urșilor din Carpați, și la un scăzământ calitativ biologic. Este foarte posibil, dacă lucrurile vor evolua anapoda, ca urșii carpatini să ajungă în scurtă vreme la dimensiunea și numărul celor din Pirinei…urși ceva mai mari decât un berbec…

INCURABILA PROSTIE
foto: Nicolae Dărămuș

14. Autostrăzile – fragmentând Carpații – sunt un alt factor care, impiedicând deplasarea urșilor dintr-un masiv într-altul, va contribui la reducerea șanselor de întâlnire, reproducere și hrănire. Podurile care – uneori și rar – traversează autostrăzile sunt doar niște iluzii, praf în ochii ecologiștilor, ele nefiind folosite decât eventual si întâmplător de către fauna de mici dimensiuni. Cu totul altceva ar fi parcurgerea zonelor alpine de către tuneluri lungi, fapt care se arată deocamdată costisitor și, deci , de evitat.

15. În condițiile în care societatea civilă, biologii,cercetătorii silvici și parlamentarii nu vor înțelege realitățile mai înainte expuse, tratând cu generozitate biodiversitatea carpatină – pentru care ursul brun reprezintă un adevărat ”barometru” – ursul brun din Carpați va păși în anii următori pe calea extincției, asemenea urșilor din întreaga Europă de vest.

Situațiile enumerate mai sus au fost cele care – mânate de aceleași interese cinegetice și economice – s-au întamplat și perpetuat în intreaga Europă de vest, în secolele XIX și XX, conducând la extincția acestei specii.

foto1
foto: Nicolae Dărămuș

Subliniez: binecuvântarea de a mai avea în fauna țării (grație ”rămânerii în urmă” a României)
ursul brun (și pe celelalte carnivore mari – lupul, râsul) se cere a fi prețuită, menținută si respectată prin asumarea conflictelor, a pagubelor si prin găsirea și aplicarea tuturor metodelor moderne și eficiente. Unele au fost mai sus enumerate.

Uciderea ursului brun ” la grămadă”  și “cu program” este dovada unui grav primitivism mental.

Toate acestea ar trebui arătate și susținute nu numai de către adevărata societate civilă iubitoare de viață și de țară, cât și de către – de pildă – cercetătorii ICAS-ului brașovean și cei ai Universității Transilvania din același oraș… Ii pomenesc pe aceștia întrucât ei au monopolizat de zeci de ani ”opinia științifică” și autoritatea privitoare la tema acestei dezbateri. Cu de la cine putere si cu ce autoritate, nu am înțeles…Și, mai ales, nu se știe….

DOI SALBATICI 2
foto: Nicolae Dărămuș

Nicolae R. Dărămuș

CTP, ”The Inglugant” și Leonardo Di Caprio

CTP, ”The Inglugant” și Leonardo Di Caprio

“Priveliștea violenței, dacă e în realitate sau la televizor, ne face silă, însă schimbările climatice și distrugerile pe care le provocăm mediului nu ne afecteză în aceeași măsură, pentru că ele se întâmplă mult mai subtil”.
Tensin Gyatso, al XIV-lea Dalai Lama

[heading size=”4″ color=”#1c6d03″]Ia să văd, ştiţi dumneavoastră care dintre următorii inși este adevăratul ecoterorist? Conştientul disperat care, noaptea, incendiază vreun buldozer garat în codru, cu care ziua sunt distruse seminţişurile, lăstărişurile, vizuinile bursucilor, vulpilor și urşilor, culcându-se sub lamă pădurea, sau individul care, aflat într-un birou luxos, posesor de grase conturi bancare şi „acoperit” cu autorizaţii, este proprietarul buldozerului şi câştigătorul licitaţiei pentru uciderea acelui ecosistem? Chiar dacă ştiţi, nu contează, fiindcă răspunsul, favorizând establishmentul şi învinuindu-l fără preget pe cel dintâi, îl furnizează FBI-ul: „Ecoterorismul este uzul sau ameninţarea cu uzul de violenţă, de natură infracţională, săvârşit împotriva unor victime inocente ori proprietăţi, de către o grupare subnaţională cu orientare ecologică, pentru raţiuni privind politica de mediu, adesea vizând un public aflat dincolo de ţinta directă, acţiunea având un caracter simbolic”.
FBI-ul vă îndeamnă aşadar să mergeţi conştiincioşi la serviciu şi să strângeţi cureaua, în vreme ce nişte „băieţi deştepţi” – adevărații ecoteroriști – care nu strâng cureaua, strâng un laţ nevăzut în jurul dumneavoastră, confiscându-vă – cu acte în regulă – aerul, pădurile, fauna, râurile, viaţa… Dar, nu numai afaceristul cu pricina – abil mascat în termenul ”dezvoltator” – este ecoterorist, ci, înaintea sa, tot ecoteroriști sunt parlamentarii făuritori de legi anapoda, menite abuzului și distrugerii naturii, precum și primarii, președinții de consilii județene și miniștrii care, din executiv făcând parte, execută ”corola de minuni a lumii” prin propria semnătură. .[/heading]

Astăzi despre:[heading size=”3″ color=”#000000″]”Ecoterorismul pseudointelectual”[/heading]

Iertați-l pe CTP, că nu știe ce vorbește!

Mă uit la Cristian Tudor Popescu ăsta cu mare compasiune… Este – psihanalitic vorbind – cazul tipic al egoticului care, luat fiind în seamă într-o vreme, crede că încă există. Drept care, refuzând orice feed-back de opinie, stă închis în turnul de treining și, coborând din când în când în ”agora” vreunei televiziuni, decretează stupidități fără o minimă urmă de îndoială. Asta în vreme ce puțoii de intervievatori tac. Nu demult, pe postul Digi24, șocat – noua lui stare – după vizionarea filmului ”The Revenant”, CTP îl făcea cu ou și cu oțet pe regizorul Alejandro Gonzales Inarritu, ironizându-l golănește: ”omul asta – nu știu, o fi fumat ceva, prin munți, era frig pe-acolo, a consumat mai mult – a pierdut sensul artei cinematogragice. Adică, cinemtograful, arta cinematografică, ca orice artă, este despre om. Nu este despre urși grizzly, nu este despre munți, nu este despre râuri, despre bizoni sau despre iarbă”. Firește, crezându-se autentic, și-a completat bășcălia apărând în studiou înfofolit într-o șubă cu glugă – făcând trimitere pesemne la frig și costumele eroilor.

Un cimentat cimentator de opinie.

”Was der Bauer nicht kennt, frisst er nicht” zice un proverb nemțesc, elogiind țăranul autentic, cel care nu mănâncă ceea ce nu cunoaște. Dacă pentru țăran – fie el neamț, fie peruan – o astfel de gândire este sănătoasă, pentru un formator de opinie – ce se pretinde a fi CTP – aplicația este falimentară și periculoasă. Căci, dacă în cazul țăranului, refuzul este generat de bunul simț și cunoaștere, în cazul CTP refuzul este născut din suficiență și cunoștințe precare (voi detalia care!). Ceea ce, până la urmă, înseamnă lipsă de bun simț și lipsă de cunoaștere. Să se cheme asta oare ignoranță?… Căci și erudiții pot fi ignoranți. E de gandit.

Un Pământ acoperit cu terenuri de tenis… Sau ”Totul pentru om!”

Sunt ani mulți de când îmi spun că pentru CTP ar fi minunat dacă Terra ar fi acoperită în întregime cu terenuri de tenis, deasupra cărora să troneze ecrane de cinematograf. Uite că am ajuns să o și scriu. Înglugantul nu pare să împărtășească îngrijorări generoase, nu pare să fie frământat de problemele perene și actuale ale umanității, printre care tema încălzirii globale, a distrugerii mediului sunt la loc de frunte în rândul jurnaliștilor, al artiștilor și șefilor de state conștienți. Nu!… E destul ca undeva să aibă loc vreun meci de tenis mai acătării, și Înglugantul este pierdut… Poate să-i ardă casa, țara, ba chiar și Dacia 1300, că el nu le mai vede… Dacă află de filmul vrunui scenarist sau regizor vestiți, iar e pierdut. Dar pierduți sunt și artiștii cu pricina – în gura Înglugantului – dacă au îndrăznit să nu-și ticluiască opera pe măsura a ceea ce ”mănâncă” el.

Ce nu ”mănâncă” CTP?… Eco-arta

În vreme ce în alte părți de lume eco-arta este la mare preț – menită fiind trezirii omului la frăția cu ”râul, ramul”, cu ”marea lucrare divină” (”natura”, pentru cine preferă…) – cimentatorul de opinie CTP n-a auzit de ea. Ce cuprinde eco-arta?… Artele, în general – de la literatură și arte plastice, la fotografie , film și muzică – produse de către artiștii pentru care Terra e mai mult decât un teren de tenis, casa și curtea proprie. Da, este vorba despre arta angajată, ceea ce CTP nu poate pricepe și accepta. Arta angajată și în slujba omului, domnule CTP! Și a omului, chiar dacă ea, arta, este despre urșii grizzly, munți, bizoni și iarbă, toate acestea fiind ucise și transformate în bani, în condițiile în care este ignorat acest rău. Ceea ce înseamnă că eco-arta este totuși ”despre om”, ilustrând însă comportamentul lui anapoda.

Humanum est errare, dar CTP perseverează

Sunt sigur acum că lui CTP nu i-ar spune nimic bun nici filmul “Gorillas in the Mist”, regizat de Michael Apted, cu Sigourney Weaver în rolul Dianei Fossey. Dacă ar comenta în vreun studiou tv acest acest film, CTP ar veni pesemne acolo învelit – în exces, la fizicul sau! – în vreo piele sintetică ”de gorilă” și ar scoate onomatopee “goriliene”, spre a ironiza regizorul, scenaristul, actorii. De data asta însă faptul ar fi bun, caci telespectatorii ar fi scutiți de auzirea verdictelor sale “sapiențiale”. Când în urmă cu câțiva ani CTP a comentat – ”superior”, ostentativ -”neatins” și precar – filmul ”Avatar”, mi-am spus că nepătrunderea mesajului filmului va fi fost o întâmplare: ”N-am tresărit, nu m-am înfuriat, nu m-am înduioșat”- scria insul. Fără să fi înțeles disperatul apel ”pro natura” al celor implicați (nu întâmplător Sigourney Weaver joacă și aici!), el s-a limitat la a descoperi – asemenea țăranului pomenit mai înainte – numai ce cunoștea, ca trăitor pe asfalt. A descoperit clișee tehnic-virtuale, copy-paste-uri după alte filme, idei culese din carțile de science-fiction și încasări bune. Și a încheiat cu o căznită asociere – vezi bine – de erudit: «Ca un veteran ce mă aflu, rămân din milioanele de dolari şi milioanele de spectatori ale “Avatarului” doar cu întrebarea care m-a tulburat şi la episcopul Berkeley şi la Philip K. Dick: “Eu, acum, aici, trăiesc cu adevărat, tot ce simt există, se mişcă, mă atinge, mă vede, sau zac într-o raclă de cleştar, cu electrozi pe tâmple şi totul e doar în mintea mea?”».

Gura păcătosului adevăr grait-a

Câtă vreme ”zaci” numai în treining, numai pe terenuri de tenis, în Dacie și-n biblioteci, fără să trăiești cu adevărat , simțind direct și de la sursă ”tot ce există, se mișcă etc.”, este explicabil că devii și pari un ins ”cu electrozi pe tâmple”. Dar, ce să mă mir eu că CTP nu are disperări ”pro natura”, că nu cunoaște eco-arta, câtă vreme nici Ilie Năstase, nici Florin Piersic, ba chiar nici Bităneasca nu sunt altcumva? Iată însă, pe înțelesul tuturor – și al lui CTP deci – cum explică Leonardo Di Caprio, cu prilejul câștigării Oscarului, ce e cu ”The Revenant”:
‘The Revenant a fost și o poveste a relației dintre om și natură. Am făcut în mod colectiv ca anul 2015 să fie cel mai cald înregistrat din istorie. Producția a trebuit să se deplaseze spre extremitatea sudică a planetei pentru a găsi zăpadă. Încălzirea globală este ceva real, care se întâmplă acum. Aceasta este cea mai mare amenințare cu care se confruntă specia noastră, iar noi trebuie să lucrăm împreună și să încetăm să mai amânăm. Trebuie să îi sprijinim pe liderii din întreaga lume, care nu vorbesc în numele marilor poluatori, ci în numele întregii omeniri, pentru popoarele indigene ale acestei lumi, pentru milioane și milioane de oameni săraci care sunt cei mai afectați de toate acestea. Pentru copiii copiilor noștri și pentru oamenii a căror voce a fost înecată de politici avide”

Nicolae R. Dărămuș
1 martie 2016

Ordinul Arhitecților din România… care nu există

Ordinul Arhitecților din România… care nu există

“Priveliștea violenței, dacă e în realitate sau la televizor, ne face silă, însă schimbările climatice și distrugerile pe care le provocăm mediului nu ne afecteză în aceeași măsură, pentru că ele se întâmplă mult mai subtil”.
Tensin Gyatso, al XIV-lea Dalai Lama

[heading size=”4″ color=”#1c6d03″]Ia să văd, ştiţi dumneavoastră care dintre următorii inși este adevăratul ecoterorist? Conştientul disperat care, noaptea, incendiază vreun buldozer garat în codru, cu care ziua sunt distruse seminţişurile, lăstărişurile, vizuinile bursucilor, vulpilor și urşilor, culcându-se sub lamă pădurea, sau individul care, aflat într-un birou luxos, posesor de grase conturi bancare şi „acoperit” cu autorizaţii, este proprietarul buldozerului şi câştigătorul licitaţiei pentru uciderea acelui ecosistem? Chiar dacă ştiţi, nu contează, fiindcă răspunsul, favorizând establishmentul şi învinuindu-l fără preget pe cel dintâi, îl furnizează FBI-ul: „Ecoterorismul este uzul sau ameninţarea cu uzul de violenţă, de natură infracţională, săvârşit împotriva unor victime inocente ori proprietăţi, de către o grupare subnaţională cu orientare ecologică, pentru raţiuni privind politica de mediu, adesea vizând un public aflat dincolo de ţinta directă, acţiunea având un caracter simbolic”.
FBI-ul vă îndeamnă aşadar să mergeţi conştiincioşi la serviciu şi să strângeţi cureaua, în vreme ce nişte „băieţi deştepţi” – adevărații ecoteroriști – care nu strâng cureaua, strâng un laţ nevăzut în jurul dumneavoastră, confiscându-vă – cu acte în regulă – aerul, pădurile, fauna, râurile, viaţa… Dar, nu numai afaceristul cu pricina – abil mascat în termenul ”dezvoltator” – este ecoterorist, ci, înaintea sa, tot ecoteroriști sunt parlamentarii făuritori de legi anapoda, menite abuzului și distrugerii naturii, precum și primarii, președinții de consilii județene și miniștrii care, din executiv făcând parte, execută ”corola de minuni a lumii” prin propria semnătură. .[/heading]

Astăzi despre:[heading size=”3″ color=”#000000″]”Ordinul Arhitecților din România… care nu există”[/heading]

Moto: A plecat moțu’ din țară, / Să vadă cum e pe-afară

N-am fost demult pe valea Arieșului. N-am fost și acum nici nu regret. Urcasem însă în ultimii 20 de ani de multe ori pe valea Râului Mare din Retezat. Văzusem dezastrul urbanizator al acelor locuri bântuite de viloaie și pensiuni înconjurate cu garduri metalice și ziduri kilometrice din piatră de râu, împiedicând accesul la apă fie al sălbăticiunilor, fie al drumețului. Văzusem și plăcuțele cu ”de vânzare” răsărite pe orice postată cât de cât ”construibilă” – chiar și în ”Parcul Național Retezat” – și nimic nu mă împiedicase să-mi închipui că valea Arieșului ar fi fost scutită de boala libertății: robia banului. Care robie pare să fi supus și Ordinul Arhitecților din România.
Așadar, am urcat de curând pe Arieș și cred ca vorbele vechiului cântec moțesc – slăvind lucrul bine făcut de mâini pricepute – se cer schimbate. Căci rostirea ”A plecat moțu’ prin țară, / Cu doniți și cu ciubară” e amintire. Moțul a plecat din țară, a muncit de s-a spetit la strâns căpșuni, și ”în construcții” ca să strângă ceva bani și, revenit pe plaiul natal, s-a scremut de mama focului să-l pocească, devenind patron. A ridicat puzderie de hoteluri și pensiuni turistice de un prost gust agresiv, s-a dotat cu TAF-uri, cu camioane și remorci ”cu greifer”, golind munții de păduri,

4. ORDINUL1
foto: Nicolae Dărămuș

iar care n-a putut mai mult s-a făcut ”buticar”.

4. ORDINUL2
foto: Nicolae Dărămuș

Câteva autentice tablouri moțești merită totuși zugravite în amănunt.
Îndreptându-se spre Câmpeni pe malul stang al râului, ochii călătorului se zgârie în ,,ceva ce nu se poate”. Pe o tablă, alături de drum, întru europeană derută, scrie “Hotel Restaurant Dracula”.

4. ORDINUL3
foto: Nicolae Dărămuș

La câțiva metri mai sus, pe o fostă pășune, se ridică un kitsch ciclopic.

4. ORDINUL4
foto: Nicolae Dărămuș

”Prințesa din Carpați” se cheamă făcătura înconjurată cu zid de cetate și mare tot cât o cetate. Acum e scoasă la vânzare.

4. ORDINUL5
foto: Nicolae Dărămuș

Un prost a construit-o și tot un prost se va găsi să o cumpere. În curte domnește, turnată în bronz, statuia unei hidoase pajure strabice,

4. ORDINUL6
foto: Nicolae Dărămuș

pe al cărei soclu se afla basorelieful prințesei cu pricina. Dama e cu grațiile la vedere, iar muntele lui Venus, neastâmpărat, i-a aruncat veșmântul exact cât trebuie.

4. ORDINUL7
foto: Nicolae Dărămuș

Gatere cu munți de cherestea și resturi lemnoase, aflate în patognomonică neorânduială, străjuiesc drumul Câmpenilor,

4. ORDINUL8
foto: Nicolae Dărămuș

pentru ca urbea să-și întâmpine turiștii încă de la intrare cu încurajatoarea firmă ”SICRIE”. Tabla poartă cele mai mari caractere din întreaga așezare.

4. ORDINUL9
foto: Nicolae Dărămuș

Faptul e logic. De-ar fi fost scrisă cu litere decente, firma ar fi trecut neobservată. Moțul însă, inventiv, știind că oricare turist – fie bogat, fie sărac – de oferta lui tot va avea cândva nevoie, i-a scos copârșeu-n drum… Părând să fi rămas ca-n vremurile vechi, Arieșul curge resemnat sub ghețuri înzăpezite.

4. ORDINUL10
foto: Nicolae Dărămuș

E numai o amăgire: acolo unde omătul nu e stăpân, albia și undele se văd copleșite de deșeuri.

11 februarie 2016

PĂSĂREASCA STURZULUI PRINCIAR

PĂSĂREASCA STURZULUI PRINCIAR

“Priveliștea violenței, dacă e în realitate sau la televizor, ne face silă, însă schimbările climatice și distrugerile pe care le provocăm mediului nu ne afecteză în aceeași măsură, pentru că ele se întâmplă mult mai subtil”.
Tensin Gyatso, al XIV-lea Dalai Lama

[heading size=”4″ color=”#1c6d03″]Ia să văd, ştiţi dumneavoastră care dintre următorii inși este adevăratul ecoterorist? Conştientul disperat care, noaptea, incendiază vreun buldozer garat în codru, cu care ziua sunt distruse seminţişurile, lăstărişurile, vizuinile bursucilor, vulpilor și urşilor, culcându-se sub lamă pădurea, sau individul care, aflat într-un birou luxos, posesor de grase conturi bancare şi „acoperit” cu autorizaţii, este proprietarul buldozerului şi câştigătorul licitaţiei pentru uciderea acelui ecosistem? Chiar dacă ştiţi, nu contează, fiindcă răspunsul, favorizând establishmentul şi învinuindu-l fără preget pe cel dintâi, îl furnizează FBI-ul: „Ecoterorismul este uzul sau ameninţarea cu uzul de violenţă, de natură infracţională, săvârşit împotriva unor victime inocente ori proprietăţi, de către o grupare subnaţională cu orientare ecologică, pentru raţiuni privind politica de mediu, adesea vizând un public aflat dincolo de ţinta directă, acţiunea având un caracter simbolic”.
FBI-ul vă îndeamnă aşadar să mergeţi conştiincioşi la serviciu şi să strângeţi cureaua, în vreme ce nişte „băieţi deştepţi” – adevărații ecoteroriști – care nu strâng cureaua, strâng un laţ nevăzut în jurul dumneavoastră, confiscându-vă – cu acte în regulă – aerul, pădurile, fauna, râurile, viaţa… Dar, nu numai afaceristul cu pricina – abil mascat în termenul ”dezvoltator” – este ecoterorist, ci, înaintea sa, tot ecoteroriști sunt parlamentarii făuritori de legi anapoda, menite abuzului și distrugerii naturii, precum și primarii, președinții de consilii județene și miniștrii care, din executiv făcând parte, execută ”corola de minuni a lumii” prin propria semnătură. .[/heading]

Astăzi despre:[heading size=”3″ color=”#000000″]”PĂSĂREASCA STURZULUI PRINCIAR”[/heading]

Mă uit din când în când la rostirile publice a doi bătrâni bogați…Să fiu bine înțeles: bogați la pungă și la gramajul prostatei, împuținați la creier și duh încât, auzindu-i, îți vine să exclami: ” Săracu’ om bogat!..”
Primul este un fost tenismen care, neștiind să râdă, reușește cel mult un rânjet de satisfacție, dar asta numai când îi ”iese banu’ ” din te miri ce bișniță financiară. Cimentat în costume de firmă și în clișee verbale despre ” în ce merită băgat banu’ ”, ”când trebuie băgat banu’ ”, ” cum îi neamțu’ ” și dacă din ceva ”iese profitu’ ”, insul pare să-și fi adăugat pomenitele sintagme puținelor onomatopee icnite sau scremute în tinerețe, pe când mânuia o rachetă de tenis. Impresia că cine știe ce mare ispravă-i fusese tenisul, nu e depășită decât de convingerea că, dacă știe să facă bani, el e viu. Drept consecință, adânca lui nefericire – stridentă pentru ochii oricărui psiholog – îl împinge fără încetare la noi și banale fapte de vitejie. Nu!… Nu vă gândiți la atitudini bărbătești sau înalt umane, unde jertfa de sine si compasiunea își dau mâna. Omul e năruit strict înăuntrul măruntului ”omenesc”, iar demonstrațiile sale, monotone cât se poate, sunt de ordin financiar și ”de arme”. Toate însoțite de surlele și trâmbițele victoriei. Nu!…Iarași nu! Nu e vorba de arme bărbătești, ci de arme de vânătoare. Iar victoria este asupra unor sălbăticiuni născute sub mâna omului, hrănite si îngrijite de aceeași mână până la uciderea cu pușca în țarcul ce, până în acea zi , le fusese și casă.
PASAREASCA3
foto: Nicolae Dărămuș
PASAREASCA1
foto: Nicolae Dărămuș
PASAREASCA2
foto: Nicolae Dărămuș
Presupun că nu mai are vreun rost pomenirea numelui insului și nici a bordelului cinegetic bihorean unde se întâmplă de atâția ani tradiționala prostituție.
Celălalt ortac întru atrofia cerebrală și porunci călcate creștinește, se ține c-ar fi de os domnesc. Osificat nu atât în ”domnie” cât în mulțumirea de sine și lăcomie, și el a jucat tenis în anii juneții, rămânând un imberb la aproape 80 de ani, în ciuda bărbii cărunte. Nu e cazul acum să detaliez frauda legală prin care Parlamentul României a privat – prin nedreapta lege 247/2005 – națiunea română de părți uriașe și din patrimoniul forestier, printre altele și în folsul ”ortacului princiar”. Rămân așadar strict la exprimarea acestui alfabetizat de elită, cu nimic mai prejos de cea a cospiritualului întru tenis mai înainte pomenit. Eleganța, claritatea discursului, harul oratoric și puterea de persuasiune a pălăvrăgelii sale sunt greu de egalat: ”Mai arătăm la băieţii ăştia, care sunt importanţi, din afară, că se poate şi în România. Și să vă uitaţi o dată cât au investit ei în România. Si aici s-au făcut legăturile. Nu aici, dar aici s-a arătat că se poate”.
Ce vrea să zică moșul cu cuvintele sale? Că prin asasinatele pseudocinegetice din țarcul bihorean, națiunea română, chipurile, a arătat ”că se poate și în România”. Ce?… Prostituție de tot soiul, cu temeneli princiare dinainte ”la băieții ăștia, care sunt importanți, din afară”.
Cert este că banul i-a generat și acestui îmbogățit senzația că, dacă e cât de cât vioi, el e viu, precum și convingerea că buzunarul plin îl face important… „ca băieții din afară”; atât de important încât, ca și acești străini, el poate ignora limba română, națiunea română, ba chiar și inteligența acesteia, ”plebeii” trebuind să cadă pe spate în urma faptului că unii dintre afaceriștii care ucid sălbăticiunile din țarc, ”au investit în România”. Acum să nu mă întrebați ce a vrut să spună prin ” Si aici s-au făcut legăturile. Nu aici, dar aici s-a arătat că se poate”, că nu știu. Dar parcă el știe?…
PASAREASCA4
foto: Nicolae Dărămuș

Gabioane și diguri, după hidrocentralele private

Gabioane și diguri, după hidrocentralele private

“Priveliștea violenței, dacă e în realitate sau la televizor, ne face silă, însă schimbările climatice și distrugerile pe care le provocăm mediului nu ne afecteză în aceeași măsură, pentru că ele se întâmplă mult mai subtil”.
Tensin Gyatso, al XIV-lea Dalai Lama

[heading size=”4″ color=”#1c6d03″]Ia să văd, ştiţi dumneavoastră care dintre următorii inși este adevăratul ecoterorist? Conştientul disperat care, noaptea, incendiază vreun buldozer garat în codru, cu care ziua sunt distruse seminţişurile, lăstărişurile, vizuinile bursucilor, vulpilor și urşilor, culcându-se sub lamă pădurea, sau individul care, aflat într-un birou luxos, posesor de grase conturi bancare şi „acoperit” cu autorizaţii, este proprietarul buldozerului şi câştigătorul licitaţiei pentru uciderea acelui ecosistem? Chiar dacă ştiţi, nu contează, fiindcă răspunsul, favorizând establishmentul şi învinuindu-l fără preget pe cel dintâi, îl furnizează FBI-ul: „Ecoterorismul este uzul sau ameninţarea cu uzul de violenţă, de natură infracţională, săvârşit împotriva unor victime inocente ori proprietăţi, de către o grupare subnaţională cu orientare ecologică, pentru raţiuni privind politica de mediu, adesea vizând un public aflat dincolo de ţinta directă, acţiunea având un caracter simbolic”.
FBI-ul vă îndeamnă aşadar să mergeţi conştiincioşi la serviciu şi să strângeţi cureaua, în vreme ce nişte „băieţi deştepţi” – adevărații ecoteroriști – care nu strâng cureaua, strâng un laţ nevăzut în jurul dumneavoastră, confiscându-vă – cu acte în regulă – aerul, pădurile, fauna, râurile, viaţa… Dar, nu numai afaceristul cu pricina – abil mascat în termenul ”dezvoltator” – este ecoterorist, ci, înaintea sa, tot ecoteroriști sunt parlamentarii făuritori de legi anapoda, menite abuzului și distrugerii naturii, precum și primarii, președinții de consilii județene și miniștrii care, din executiv făcând parte, execută ”corola de minuni a lumii” prin propria semnătură. .[/heading]

Astăzi despre:[heading size=”3″ color=”#000000″]”Gabioane și diguri, după hidrocentralele private”[/heading]

Democrația asta, stafidită din naștere, a generat proștilor nesătui oportunitatea afacerilor pe seama confiscării și uciderii naturii. Părând deocamdată a nu durea pe nimeni – ” doar nu iau de la mine și nu-i în curtea mea” – afacerile cu pricina, dincolo de costurile estetice, mai devreme sau mai târziu, își vor înfige nemilos colții în calitatea vieții din România; de la biped la patruped și arbore… Căci zice o vorbă veche: „Să te ferească Dumnezeu de prostul harnic!” Drama țării ăsteia nu este însă tolomacul, prostul mărunt, cel hărnicit în propria ogradă, ci ignorantul ”harnic” – lacom adică – regăsit în ”simbionții prostiei sprințare” : politicienii și oamenii de afaceri ai contemporaneității; cei care acționează fără scrupule, jefuind cu acte-n regulă, ograda tuturor: România.
După privatizările frauduloase, după ”borduriade”, după construirea drumurilor agresive si inutile prin ținuturile sălbatice (cum sunt ”Transalpina” și Transrarăul”), după betonarea arabilului – acoperit cu hale și ”capacități” industriale – după uciderea râurilor de munte prin hidrocentralele private, a venit vremea sluțirii apelor curgătoare rămase.

Inundațiile și viiturile?… O oportunitate de afaceri.
Amenajarea malurilor, sub pretextul prevenirii inundațiilor și viiturilor, este ultima găselniță a tandemului criminal dintre politicieni și oamenii banului. O afacere necurată, făcută la lumina zilei, pe bani publici. Perspectiva calamităţilor amintite (şi ele rod al prostiei omeneşti – defrișarea munților fiindu-i unul dintre chipuri ), deși incertă și deloc ubicuă, este un bun pretext în ochii prostuțului electorat, de unde și viitorul sigur al afacerii: întrucât, unde există un curs de apă, trebuie trântit un dig ciclopic, după modelul Zidului Chinezesc.
Acolo unde nu au fost și nici nu sunt viituri şi inundaţii, iar malul rezistă de secole,
FOTO1
foto: Nicolae Dărămuș
FOTO2
foto: Nicolae Dărămuș
fixat graţie vegetaţiei forestiere, primul pas al afacerii este defrişarea acestuia, urmată, la scurtă vreme, de erodarea ţărmului. La faţa locului răsare atunci „salvatorul” care, însoţit de „specialişti”, evaluează pericolul, liniştind localnicii: „Fii pe pace, bade! Noi vă rezolvăm!” „Salvatorul” poate avea chipul unui ministru de mediu, al unui prefect, al unui preşedinte de consiliu judeţean sau al unui primar. Condiţia esenţială este ca printre ”clienții” săi – amici, fii, unchi şi mătuşi – să se afle patronul unui „sereleu” ce dispune măcar de un aparat de sudură, o maşină de împletit plasă din sârmă şi o drujbă (cea cu care s-au despădurit malurile). Aşa se face că ceea ce în urmă cu 100-200 de ani se rezolva simplu şi plictistor de trainic prin resurse locale, se face astăzi complicat şi nedurabil, printr-o societate îndepărtată cu sediul într-o cutie poştală sau într-o garsonieră.

Decât bun, frumos şi ieftin, mai bine prost urât şi scump
Soluţia veche era căşiţa, pintenul şi capra din lemn. Cei mai bătrâni știu: amintitele lucrări erau, de fapt, nişte construcţii tradiţionale din molid, fixate prin îmbucături şi scoabe, umplute cu bolovani şi pământ, peste care timpul aducea vegetaţie, integrându-le armonios în peisaj.
FOTO3
foto: Nicolae Dărămuș
Erau alcătuiri pașnice, scurte, așezate cu cap în concavitatea meandrelor și strict în locurile unde curentul asalta malul. Dacă luăm în calcul aspectul estetic, cel igienic (în ele nu se agaţă deşeurile !) şi cel ecologic (constituie adăposturi pentru acvafaună), câştigul este net. Soluţia românească „modernă” este însă gabionul: acea făcătură moartă, urâtă, zdrelind privirea, constituită din sârmă împletită pe schelet metalic, umplută cu piatră concasată.
FOTO4
foto: Nicolae Dărămuș
FOTO5
foto: Nicolae Dărămuș
Şi, dacă pe căşiţele construite de bunici au pășit și nepoţii, gabioanele, în doar câţiva ani, rupte de gheţuri şi viituri, devin adevărate panouri publicitare ale „deşeurilor progresului”, trebuind refăcute. În mustăţile de sârmă putem găsi „pempărşi”, zdrenţe textile, pantofi Adibas, Always şi alte produse de ”uz intim”, colorate natural.

Părerea beneficiarilor
„Au venit nişte domni de la primărie şi ne-au spus că ne taie sălciile ca să poată amenaja malul. De pe gabioane nu mai putem ajuge la apă, nici nu putem coborî vitele la adăpat. Ăștia fac ce-i taie capul!” – a fost explicaţia unei localnice din Ciocăneștii Bistriței Aurii, râu cândva umbrit, azi însă „ornat” cu kilometri de gabioane. Tabloul este însă ubicuu pe râurile de munte. ”Norocoasa” societate care a înfăptuit până la această oră sluțirea râurilor României este S.C. Vega ’93 S.R.L., deținută de miliardarul Corneliu Istrate (merită văzut la chip ! : http://www.capital.ro/milionar-de-top-inca-un-rege-al-asfaltului-intra-in-insolventa.html).

Prea ieftine gabioanele!… Să construim diguri din beton și piatră!
In ultimii ani însă, nesătuii s-au șmecherit și mai și… Gabioanele par să fi rămas pe seama calicilor de afaceri, ”regii” bitumului, betonului și ai pietrei sparte hrănindu-și conturile, burțile și cefele încrețite, din banii câștigați pe digurile betonate. Căci, față de gabioane, ultimele sunt adevărate găuri negre ale banului public.
În aval de Vatra Dornei, malurile legendarei Bistrițe, cea nemurită de pana lui Sadoveanu – cândva, plutaș de o zi – au fost și ele despădurite de curând, pavate fiind cu piatră și ciment. Privindu-le, am avut convingerea că urâtul nu are nevoie de alt nume.
FOTO6
foto: Nicolae Dărămuș
FOTO7
foto: Nicolae Dărămuș
FOTO8
foto: Nicolae Dărămuș
Nu peste multa vreme, rulând spre Cluj, acolo unde Someșul Mic părăsește Apahida alăturându-se șoselei, asistam la un nou act de ecoterorism oficial: blândul zăvoi ce îmbrăca în verde râul, adăpostind felurit păsăret în mărunta ”junglă” de sălcii și arini, dispăruse.
SOMESUL MIC (iesirea din Cluj) copy
foto: Nicolae Dărămuș
Într-un du-te-vino prăfos, camioanele si buldozerele se hărniceau în amiază, prelungind spre apus digul, ca pe o moarte albă.
FOTO9
foto: Nicolae Dărămuș

Culmea tupeului oficial
”Investim in mediu! Credem in viitor!” scrie pe panoul de șantier al digului de pe Someșul mic.
FOTO10
foto: Nicolae Dărămuș
O nouă „aroganță” guvernamentală, aflată azi în plină expansiune teritorială, după pretextul energiei ”verzi”, produse prin dispariția apelor de munte în conductele hidrocentralelor private.

Președinte, ia aminte!
Că majoritatea locuitorilor României – lipsiți de spirit cetățenesc – tac, nesimțind răul, accept, că proștii sprințari din politică și afaceri se bucură, accept iar. Accept și că președintele țării ”n-are nicio putere”. Fie!… Dar nici măcar nu are puterea de a cuvânta, luând poziție francă, în spațiul public, împotriva ecoteroriștilor cu ”manșete albe” care ne distrug țara?…

Uciderea ursului brun  din privire: privirea senatorului Tanczos Barna

Uciderea ursului brun din privire: privirea senatorului Tanczos Barna

“Priveliștea violenței, dacă e în realitate sau la televizor, ne face silă, însă schimbările climatice și distrugerile pe care le provocăm mediului nu ne afecteză în aceeași măsură, pentru că ele se întâmplă mult mai subtil”.
Tensin Gyatso, al XIV-lea Dalai Lama

[heading size=”4″ color=”#1c6d03″]Ia să văd, ştiţi dumneavoastră care dintre următorii inși este adevăratul ecoterorist? Conştientul disperat care, noaptea, incendiază vreun buldozer garat în codru, cu care ziua sunt distruse seminţişurile, lăstărişurile, vizuinile bursucilor, vulpilor și urşilor, culcându-se sub lamă pădurea, sau individul care, aflat într-un birou luxos, posesor de grase conturi bancare şi „acoperit” cu autorizaţii, este proprietarul buldozerului şi câştigătorul licitaţiei pentru uciderea acelui ecosistem? Chiar dacă ştiţi, nu contează, fiindcă răspunsul, favorizând establishmentul şi învinuindu-l fără preget pe cel dintâi, îl furnizează FBI-ul: „Ecoterorismul este uzul sau ameninţarea cu uzul de violenţă, de natură infracţională, săvârşit împotriva unor victime inocente ori proprietăţi, de către o grupare subnaţională cu orientare ecologică, pentru raţiuni privind politica de mediu, adesea vizând un public aflat dincolo de ţinta directă, acţiunea având un caracter simbolic”.
FBI-ul vă îndeamnă aşadar să mergeţi conştiincioşi la serviciu şi să strângeţi cureaua, în vreme ce nişte „băieţi deştepţi” – adevărații ecoteroriști – care nu strâng cureaua, strâng un laţ nevăzut în jurul dumneavoastră, confiscându-vă – cu acte în regulă – aerul, pădurile, fauna, râurile, viaţa… Dar, nu numai afaceristul cu pricina – abil mascat în termenul ”dezvoltator” – este ecoterorist, ci, înaintea sa, tot ecoteroriști sunt parlamentarii făuritori de legi anapoda, menite abuzului și distrugerii naturii, precum și primarii, președinții de consilii județene și miniștrii care, din executiv făcând parte, execută ”corola de minuni a lumii” prin propria semnătură. .[/heading]

Astăzi despre:[heading size=”3″ color=”#000000″]”Uciderea ursului brun din privire: privirea senatorului Tanczos Barna”[/heading]

Să-ți fie inima, după cum ți-e căutătura!…
În urma declarațiilor senatorului UDMR Tanczos Barna – care  e de părere că urșii din Carpați sunt prea numeroși și trebuie eliminați în masă – m-am pomenit asaltat de cititori, de prieteni sau cunoscuți, care fie mi-au telefonat, fie mi-au trimis linkul știrii  cu pricina. Accesând-o,  am dat și peste portretul fălosului demnitar, fapt care m-a făcut să înțeleg  totul…  Unii  dintre cei care mă atenționaseră erau revoltați că n-am reacționat  instantaneu, prin vreo scriitură de presă , tocmai eu, care sunt ”cu urșii”. Că nu sunt numai ” cu urșii” am mai  spus-o, însă  privitor la relativa mea inerție, sunt dator – urșilor, ca victime,  înaintea tuturor  – cu câteva explicații.

Despre prostie, sapiențizare și vina fotografului
Așadar, recunosc că în urmă cu mulți ani, abia apuca premierul Adrian  să facă vreo boacană ursin-cinegetică – însoțit sau nu de Ilie,  socrul lui Viorel Victoraș,  îmbătrânitul junior al politicii dambovițene – că mă și repezeam pe urmele…de sânge ale ursului rănit, ce se chinuia prin sihăstrii codrene ( ale  Suhardului, de pilda… Apropo: va  mai amintiți, domnule Bombonel, de ursul rănit pe valea Bancului, în primavara lui 2002?) și, luând plantigradul  drept victimă și martor, scriam de mama focului despre tentativa de asasinat. Reacționam iute, plin de nădejde, fiindcă la anii mei  mai tineri încă eram încredințat că prostia este un accident în viața unui om care, luminat de persuasiva mea slova electronică, urma să se înțelepțească. Timpul însă a trecut și, de înțelepțit, m-am înțelepțit eu, conchizând: prostia e fără leac, iar în privința ei, uitătura omului spune totul. Tot ea,  uitătura,  este cea care mi-a atras  deci… privirea, atunci când am găsit  în presă fotografia senatorului Tanczos Barna. Ca fotograf  bunicel ce sunt, știu însă că el n-are nicio vină și că ar putea cere despăgubiri morale  portretistului.

Când cine se aseamănă, se-adună…
Una peste alta, privirea senatorului Tanczos Barna – căuta-ți-l pe net, vă rog, merită!  –  mă duce cu gândul, vrând-nevrând, la privirea lui Arne Naess, la cea  a lui Eminescu, sau  la lumina din ochii  lui Sandor Petöfi, pictat de Miklos Barabás. Minunate fizionomii!
ARNE NAESS SANDOR PETOFI (foto 2)
Ei, veți zice cei cârcotași, nu toți putem avea privirea celor trei, ori  cerul din ochii  lui Peter O’ Toole, recitând  din Shakespeare!… Da, cîrcotașilor, așa este… Da, deci. Dar… nici chiar așa!

Tanczos versus Dumnezeu.
Dacă însă e  să vorbim de interesele dindărătul uciderii a mii de ursi – aflați în plus pe lumea asta, dupa părerea ”dumnezeișorului” UDMR-ist Tanczos – n-ar strica  subliniat faptul că prin demersul său, omul cu privirea aparte face  jocurile altui UDMR-ist , Arpád Sárkány,  pentru a carui firmă de turism cinegetic –  Abies Hunting, cea mai mare din România  –  creșterea ”cotei” de urși   buni de ucis este mană …diavolească.

Și o situație inversă: un dobitoc cu privire de om
Totuși, ca argument  al inteligeței,  mi-a mai rămas – firește, în afara opiniei publice , în care am toată încrederea! – tot o privire… A ursului de data asta.

FOTO 4mfoto 3m

[divider style=”divider4″ backtotop=”yes” top_margin=”20″ bottom_margin=”20″]

Notă:
Acest individ – ca oricare igorant ales democratic – crede ca există. Și că, dacă există, are și conștiința. Or, de la “atât îl duce mintea ” până la conștiința, este… Drumul Damascului. Numărul urșilor din Carpați este sub jumătate din cât susțin cifrele oficiale, dublate de către administrația de resort (la presiunea parlamentarilor si afaceriștilor din vânătoare), anume spre a se favoriza vânătoarea pe valută. Insul cu uitătura pomenită nu știe sau nu vrea să știe că în România există numai vreo trei aglomerări ursine, în zone cu (cât de cât) hrană, aflate însă în teritorii cu invazie antropică ( turme, cirezi, grajduri, stâne, stupine, sălașuri alpine, cabane etc.).
Aici se strâng urșii de pe teritorii imense carpatine, spoliate de hrana ursină și de liniște, de catre om. Implicit, teritorii rămase fără urși. Tot aici, în aceste aglomerări ursine la hrană, au loc “conflictele” cu omul. Asta numai de când pădurea este supusă intensiv “producției” și comerțului: cu lemn, “fruncte de pădure”, ciuperci – toate însemnand fie adăpostul, fie hrana ursului, jefuite industrial de către idioții nesătui. Viața sălbatică și ursul, ca specie, sunt mai presus însă decât pagubele și decât banii.
Oricum, se impune ca România să își asume pagubele și riscurile, tocmai pentru privilegiul de a mai avea în faună această specie. Un privilegiu produs prin ”izolare” : geografică și civilizațională… Subliniez: numeric, o specie cu efective sub jumătate fața de cifrele oficiale. Biodiversitatea, așadar, înseamnă riscuri asumate, precum și sistem de asigurări/despăgubiri specific.
Oriunde în lume unde există specii ”periculoase” – ca ursul, leul, elefantul , hipopotamul, rechinul etc.– chiar accidentele relativ grave pricinuite de aceștia nu conduc la răzbunari legiferate și nici la formarea de “potere de pedepsire”, pornite pe urmele sălbăticiunii ”vinovate”. Astfel de concepții îl proiectează pe cel care le are în …”grădina antropologică” a Europei. Asta, apropo de afirmația senatorului Barna că nu putem transforma România în grădina zoologică a Europei… Individul Barna, senator UDMR în timpul liber, este “la bază” crescător de vite – nu cioban ! – și agricultor, statut care, funciarmente, explică mentalitatea sa, lipsită de generozitate și viziune.