foto: Nicolae Dărămuș
Peste capetele invitaţilor pluteşte spre mine o ghitară şi contesa von K. anunţă: „Et maintenant Monsieur Daramus va vous chanter.”(„Şi acum domnul Dărămuş vă va cânta.”) E clar: nici aici, în buricul Luxemburgului, nu scap de cazna la care sunt supus la chefurile de acasă. Vinovatul care mi-a deconspirat veleităţile nu poate fi decât L., româncă, la care sunt găzduit. „Să ne cânte!”, scandează câteva glasuri de Evă şi spre mine pornesc ochiade feciorelnice, printre aţe de fum. Nu pot refuza, dar, deşi simt că românii veniţi la vernisaj aşteaptă un cântec „de pe la noi”, poate chiar „C-aşa beu oamenii buni”, totuşi, „noblesse oblige”, drept care atac „Feuilles mortes” pe versuri de Prévert. Îmi place şi îl cânt bine: „Je voudrais tant que tu te souviennes”… Cântecul curge şi ghitara picură chihlimbar în pahare. Zâmbetele au ceva paseist în tristeţea lor şi fiecare pare întors undeva într-o secretă istorie personală. La refren beneficiez de „tutti” cu falsete sincere, semn de preţuire.
Rezemat de un stâlp, ascultă şi domnul X. Ştiu că e conte de origine poloneză şi, în timp ce cântam, mi-a zâmbit. E înalt, uscăţiv, cu ochi albaştri şi poartă o vestă cafenie în carouri. Fredonează şi el „C’est une chanson…”, dar o face discret. „Et la mer efface sur le sable / Les pas des amants désunis”, un ultim acord, aplauze. Contele dă din cap aprobator şi, când aplauzele încetează, mi se adresează: „Donc vous êtes un artiste… Vous pouvez, peut-être, nous offrir un CD?”(„Deci sunteţi artist… Poate ne oferiţi un CD.”) E serios, eu sunt flatat şi gata să-i spun că… dar tânărul M. mă scoate din încurcătură. Este fiul ambasadorului Austriei la Bruxelles şi l-am cunoscut cu o seară înainte. Explică simplu: „Monsieur Daramus n’est pas un musicien professionnel. Il vient de présenter un livre en France.”(„Domnul Dărămuş nu este un muzician profesionist. El tocmai a prezentat o carte în Franţa.”) Contele se luminează: „Donc vous êtes écrivain.”(„Deci sunteţi scriitor.”) Nu, nu sunt scriitor, dar M. se simte iar dator să rezolve confuzia, spunând că este vorba despre o carte de proză „pro natura” şi că voi participa la un simpozion de ecologie în Belgia. Informaţia îl face pe conte să exclame: „Un défenseur de la nature donc! Êtes vous biologiste?”(„Un apărător al naturii deci. Sunteţi biolog?”) Nu îl mai las pe M. să semene nelămuriri şi mă reped: „Non. Je suis médecin. En Roumanie je pratique la médecine!”(„Sunt medic. În România practic medicina!”), ceea ce-l face pe interlocutorul meu să conchidă: „Ça explique tout!”(„Asta explică tot.”) Fără pauză se lansează într-o tiradă înflăcărată şi aflu că aşa e peste tot în lume, medicii sunt cei care duc stindardul ecologiei, pentru că: „ils comprennent mieux que les autres la souffrance”(„…ei înţeleg mai bine decât alţii suferinţa.”). Subliniind apoi că veniturile medicilor le permit acestora să facă astfel de activităţi fără să cerşească sponsorilor. Mă sfătuieşte totuşi, ca din banii daţi benevol pe ecologie, să rup ceva spre a-mi scoate un CD, fiind păcat să se piardă „une voix tellement sensible”(„o voce atât de sensibilă.”).
În vreme ce îl ascult prin faţa ochilor mi se perindă în „ralenti” imaginea cabinetului meu cu electrocardiograful hărtănit, cu linoleumul uzat şi înţeleg că mi-ar fi greu să-l conving pe visător că salariul meu nu depăşeşte suta de dolari – era în 1998. Ce să-i mai spun despre îngrijorările ecologice nule ale unui corp profesional care îşi duce viaţa de azi pe mâine.
Asistenţa a dat pe gât coniacul şi cere „ceva de la noi”. Ciupesc corzile în ritm de vals: „Cioo-bă-naaş cu treei su-tee de ooi”. Toţi cântă legănându-se. Contele zâmbeşte iar şi pesemne că în mintea sa construieşte explicaţii rafinate: vals, Transilvania, vechiul imperiu, nebănuind că e un cântec la limita dintre folclorul mioritic şi paharul cu pălincă. Închei în „tutti”, înţelegând în sfârşit ultimele versuri: „N-am ce face, asta-i soarta mea.” foto: Nicolae Dărămuș
foto: Nicolae Dărămuș
„Dom’ doctor, drept să vă spun, m-aţi nimerit. Da, ştiu cazul… Dar, prin telefon, nu vă pot spune nimic. Veniţi până la mine când aveţi vreme şi discutăm între patru ochi. Ştiţi cum e…” Nu prea înţelesesem eu „cum e”, însă nu aveam încotro. Omul de la capătul firului fusese laconic şi în tonul său desluşisem, dincolo de prudenţa de „urmărit”, şi o anume jenă pe care i-o trezise subiectul abordat. Era medic veterinar şi mă gândisem că, graţie experienţei sale cu sălbăticiunile, se intersectase într-un fel sau altul cu întâmplarea, locuind nu departe de „locul faptei”. Mersesem aşadar direct la ţintă.
În urmă cu câteva zile, de la două distinse doamne aflasem despre existenţa unui ursuleţ, ţinut ilegal şi în condiţii anapoda la pensiunea unui primar de pe valea Moldoviţei. Doamnele îmi telefonaseră revoltate şi îngrijorate. Revoltate de faptul ilegal şi îngrijorate de soarta animalului care, pe nepusă masă, dispăruse de la locaţie de îndată ce ele înştiinţaseră presa. „Credem că i-am făcut rău ursuleţului. Tare ne temem că i-am grăbit moartea. Că l-au tăiat şi servit turiştilor” – fusese explicaţia lor, cât se poate de logică. Tot ele îmi spuseseră că, atunci când au revenit la pensiune, proprietarul acesteia le-a arătat un proces verbal semnat de el şi de tot felul de „autorităţi”, unde scria că ursuleţul ar fi fost eliberat recent în pădure, acţiunea fiind încununată de succes.
Ei bine, abia acest act – dacă el exista şi nu era un fals – a devenit pentru mine dovada mârşăviei; căci ar fi fost pentru prima dată, pe plan mondial, când cineva ar fi reuşit eliberarea în sălbăticie a unui ursuleţ crescut în captivitate. De ce? Întrucât, fără excepţie, animalul nu se adaptează deloc mediului sălbatic ostil lui. El fie se întoarce la gospodăria care l-a hrănit si adăpostit, fie cade iute victimă ciobanilor şi câinilor de la stânile unde va cauta mâncare, găsirea acesteia fiindu-i condiţionată de prezenţa omului.
Am sunat la pensiune, m-am prezentat, mi-a răspuns soţia primarului şi, de îndată ce am abordat subiectul, femeia a devenit crispată. A pomenit ceva despre un proces verbal şi, în vreme ce un glas bărbătesc îi şoptea din apropiere ce să zică, să facă, mi-a închis telefonul. Devenea interesant… Cu atât mai mult însă, dacă ursuleţul chiar fusese „eliberat” – fapt ilegal, însemnând şi o gravă eroare sub aspect etologic – undeva trebuia să existe şi un certificat de sănătate parafat de un medic veterinar care, semnând şi el procesul verbal, ar fi trebuit să asiste transportul sălbăticiunii, administrându-i tranchilizante şi antidot. Pe medicul veterinar care ştia de caz îl găsisem aşadar. După câteva zile l-am vizitat.
La o masă masivă din molizi groşi, despicaţi, ne-am aşezat în curtea dispensarului. Am intrat direct în subiect, întrebând ce şi cum. „Păi să vă spun cum am aflat eu de ursuleţul de la pensiune. Sunteţi medic, doar… A venit la mine un om. Necăjit, tare necăjit. Băiatul lui are leucemie şi, la câţi doctori a fost, aceştia nu i-au dat de cap bolii. Mi-a bătut la uşă şi mi-a explicat că a auzit el de un leac din bătrâni. În asemenea situaţii încearcă omul cu tot ce se poate. Leacul era o poţiune făcută cam aşa: o parte sânge de urs, o parte sânge de armăsar şi o parte sevă de mesteacăn. Sânge de armăsar puteam să-i procur, seva o strânsese el, însă cu ursul n-aveam cum îl ajuta. Mi-a spus că s-a interesat şi că ştie el un urs. Undeva, la o pensiune. Aşa am ajuns la cel de la Moldoviţa.” Şi ce aţi făcut? – am îngăimat eu sceptic. Doar nu i-aţi recoltat sânge?” „ Ba da. Am mers acolo, ursuleţul era într-o cuşcă tare mică, nepotrivită cu dimensiunea lui, că era în vârstă cam de un an, poate ceva peste… Mare, oricum. L-am tranchilizat, i-am abordat vena jugulară şi am recoltat vreo 250 de mililitri de sânge. L-am trezit apoi şi a fost în regulă.” „Dar n-aţi anunţat la judeţ? Garda de Mediu, ITRSV-ul, poliţia? Totuşi, eraţi dinaintea unei ilegalităţi. Ca cetăţean şi… ca medic veterinar. Mai ştiţi ceva de animal?” – am mai încercat eu. „Nu am anunţat pe nimeni… Ştiţi cum e. Nu poţi mişca. Proprietarul, care e şi primarul din sat este PDL-ist, conducerea judeţului la fel, Garda de Mediu la fel. Ăştia-s la putere acum. M-aş fi complicat degeaba. Şi apoi, nu puteam să nu servesc omul. Era tare disperat. Apoi, nu ştiu dacă mă credeţi ori ba, dar de când băiatul lui a băut poţiunea aia este mult mai bine. Din câte am aflat atunci, oricum, ursuleţul era crescut pentru sacrificare. Voiau să îl şi împăieze.”
Mi-am arătat scepticismul privind ameliorarea băiatului leucemic, însă, spre a fi mai convingător, medicul veterinar a venit cu alt argument, din domeniul său de data asta: „Dom’ doctor, ştiţi bine că şi vaca face mastită. Ca femeia… Aici, în Bucovina, oamenii spun că i s-a „bolohănit ugerul”. Ştiam. Ştiam şi că pietrei de mari dimensiuni, bolovanului, i se zice în regiune „bolohan”. Inflamându-se, ugerul vacii se împietrea aşadar. „Ei bine – a continuat gazda mea – ca să trateze vacile de mastită, oamenii au obiceiul să caute în albiile râurilor pietre late, roase şi găurite la mijloc în mod natural, prin frecarea cu prundul. E destul să aibă o gaură cât de mică, atât cât să poată trece firul de lapte prin ea, direct din uger. Mulg laptele prin orificiu şi mastita cedează. Am văzut asta cu ochii mei, nu o dată. Iar pietrele astea, la mare preţ, se află agăţate la grindă prin grajdurile vechi. Numai să luaţi seama, dacă mai umblaţi pe la munteni.”
Am simţit cum orice replică şi revoltă mi se sleiesc. „Planeta Moldova” nu era numai crâncenul nume al unei trupe muzicale.
foto: Nicolae Dărămuș
Până nu demult – adică până în preajma Paştelui anului 2012 – la o pensiune din Bucovina, turiştii se puteau delecta cu chinurile unui ursuleţ îndopat, ţinut într-o cuşcă strâmtă, potrivită eventual unui căţel. Acolo fusese închis în urmă cu peste un an, după ce un neghiob îl răpise de la ursoaică. Urmând o veche „tradiţie” pădureană românească, îl vânduse apoi patroanei aşezământului: o femeie pragmatică, energică şi descurcăreaţă, pe măsura soţului; omul, nu întâmplător, primar în satul de pe valea Moldoviţei. foto: Nicolae Dărămuș
În primele zile, captivul – pe atunci doar de vreo trei luni – urlase de dimineaţa până seara şi, învârtindu-se în ocolul strâmt în căutarea scăpării, muşcase gratiile cu înverşunare, sângerându-şi gingiile. Neînvăţate cu răul, tălpile îi deveniseră şi ele o rană deschisă, roase de asprimea fierului săptămâni la rând. Cine nu a atins vreodată talpa unui ursuleţ – nebătătorită de ţărână şi ani – nu are cum îi cunoaşte delicateţea: o netezime moale, primitoare şi călduţă, amintind de gingăşia piciorului unui pui de om venit pe lume.
După o vreme, epuizat, s-a resemnat. Ghemuit într-un colţ umbros al închisorii a prins să îşi sugă labele şi zumzetul glăsciorului său – un amestec ritmic şi neobosit de sughiţ şi plânset – putea fi auzit până târziu în noapte. Şi, cu riscul de a părea monoton, iarăşi trebuie să o spun: dacă nu l-a auzit, e greu ca cineva să îşi figureze sonor acest discret strigăt de ajutor, trimis mamei şi codrului. El durează ceasuri în şir, neostoindu-se nici în somnul pruncului-urs.
În el viaţa şi-a clamat însă dreptul: a început să mănânce. Lichidul turnat într-un blid lângă uşiţa cuştii, deşi alb, parcă nu era lapte… El ştia. Laptele era altcumva: cald, izvorând dinăuntrul unui trup uriaş, aducând cu el siguranţă, adăpost şi putere. L-a înghiţit totuşi, la început în silă, neînţelegând ce pot fi cocoloaşele care îi umpleau gura cu un gust şi mai străin: nişte bucăţi de pâine. Apoi, într-o dimineaţă, încercând mâncarea, a simţit o bucurie cunoscută, deşi nemaîntâlnită. Pesemne că, din memoria Firii, zmeurişurile, afinişurile şi scorburile albinelor, prădate milenii de-a rândul de străbunii săi, îi sosiseră pe limbă: dulce! Terciul era dulce. Stăpâna pusese zahăr în el.
Tertipul era vechi de când lumea. A înfulecat cu poftă şi, cum pofta vine mâncând, în stăpână şi-a recunoscut noua „mamă”. S-a liniştit. Gratiile i s-au arătat mai prietenoase, iar în privirea strecurată printre ele a simţit tot mai stins chemarea din veac a pădurii profilate pe cer. Uitându-se din ce în ce mai jos, a privegheat o vreme jocul celorlalţi copii din curte, apoi s-a cufundat tot mai tare într-un fel de somn cu ochii deschişi. Amorţit şi greu, îl fura la ivirea zorilor, adâncindu-se pe măsură ce lumina şi larma din ocol creşteau. Se trezea din neştiinţa acestuia doar când uşiţa închisorii dădea glas ruginit, semn că blidul cu mâncare avea să se umple. Se bucura hulpav de dar până când sub limba lui harnică vasul golit prindea să joace, apoi viaţa îl părăsea din nou. foto: Nicolae Dărămuș
Cineva care i-ar fi stat aproape după lăsarea nopţii ar fi putut însă observa cum, odată cu închegarea întunericului şi tăcerii, ursuleţul se înviora sub pleoapele lipite. La adăpostul nopţii visele de urs prindeau contur şi, tresărind din tot trupul, mormăind, scâncind, pufnind, adulmecând şi mestecând gusturi verzi, zemoase şi nemaiîntâlnite, ursuleţul trăia dus. Aşa au trecut luni de zile, aşa a trecut un an şi cuşca abia îl mai încăpea.
Într-o dimineaţă, pe când bezna se destrăma dând chip nesigur împrejurului, ca o părere, o siluetă cunoscută s-a ivit, păşind neauzit. A simţit-o de îndată: după miros se arăta a fi stăpânul, cel pe care prea rar îl văzuse în preajmă. Un vreasc subţire s-a strecurat printre gratii, gata să îl atingă şi s-a oprit, adulmecându-i parcă subţioara. S-a tras la perete scâncind speriat, căci până atunci nimeni nu se mai apropiase de el la ceasul acela fumuriu. A dat să se ridice, însă în clipa aceea un trăsnet nimicitor şi-a aruncat spre el limba de foc. Liniştea se sparse şi în frântura aceea de timp, neîncăpătoare pentru atâta grozăvie, un tunet îi strivi capul din toate părţile. Apoi toate tăcură.
Din când în când, cititorii pot găsi în ziarele româneşti titluri marcate de o imbecilă şi patriotică mândrie, menite a stimula turismul culinar: „România este printre puţinele ţări din lume unde turiştii mai pot comanda la pensiuni labă de urs” sau „Laba de urs carpatin, la loc de cinste în preferinţele gurmanzilor” – cum scria un anume Mădălin Pribu, în Evenimentul zilei din 30 martie 2012, furnizând şi reţeta grobianului fel de mâncare.
Motto: Din bucata lui de câine s-a hrănit un om pe pâine
foto: Nicolae Dărămuș
Nu o dată, asumându-mi postura de avocat al necuvântătoarelor – fie ele patrupede, păsări sau arbori – am dat prilejul să mi se impute, aparent pe bună dreptate, două realităţi ale destinului meu: practicarea vânătorii, cândva, şi, după 21 de ani de medicină internă, abandonarea acestei profesii în favoarea „avocaturii pro natura”. Privitor la cea dintâi acuză, recunosc: demult, prea tânăr fiind, am purtat şi eu o puşcă. Însă am înţeles – la timp oare? – că îmi prigoneam, crezând că fac sport, propriii aliaţi şi că duşmanul nostru comun era altul, aflându-se mereu în preajmă, oarecum frumos la chip, adesea băgat în haine şi maşini scumpe. Am văzut bine cum seamănul meu, fratele meu este păstrăvul, ursul sau un molid, mai mult decât un beţivan bolnav care îmi intra revendicativ în cabinet ori vreun politician ignorant şi arogant, ambii considerându-se „deasupra” aprioric. Dar fiind deasupra doar prin statul în două picioare, condiţie total insuficientă.
Traversasem o vârstă – discutabilă scuză – când credeam, de pildă, că îndărătul uşilor importante se află indivizi cu adevărat importanţi, că trecând acele praguri „înalte”, voi găsi înăuntru exact ceea ce căutam eu, adică un „om mare”, dacă la intrare scria „director” sau „ministru”. Şi dacă numai demnitarul, capul de la care „se împute peştele” ar fi fost unica sursă a mizantropiei mele, poate că şi în ziua de azi aş fi alergat între spital şi codru, având agăţate la gât, după situaţie, un stetoscop şi un aparat fotografic. Nu a fost să fie aşa, întrucât spitalul mi-a descoperit şi faţa omului de rând. Cu nimic diferită decât cea a demnitarului. Convingându-mă de farsa pe care mi-o administram, fără să intru acum în detalii, am trecut cu „arme şi bagaje” în tabăra aliaţilor pomeniţi la început.
Trecuseră, ţin minte, şase ani de când mă lăsasem de medicină şi aproape o lună de când România intrase în UE. Omul cu care discutam de câteva minute mă trimitea însă cu sute de ani în urmă. Fost pacient, îl întâlnisem pe trotuar şi, cum am obiceiul să spun, trăia „în ciuda tratamentului”. Oricum, boala fusese decelată la timp şi tratamentul bun. Iar dovada se afla dinaintea mea, vorbindu-mi. Mi-am amintit totul: avusese o tumoră malignă şi, post-operator, făcuse chimioterapie şi röntgenterapie după cele mai moderne scheme. Totuşi, văzându-mă după atâta vreme, fostul bolnav nu părea să îmi pregătească un discurs de mulţumire, aşa cum mi se întâmplă cu cei mai mulţi.
„Ştiţi, dom’ doctor, de la ce m-am făcut bine?” – mă întrebă el uşor subversiv. Evident că ştiam, dar la fel de evident era şi faptul că pacientul voia să îmi livreze o surpriză. „Nu ştiu” – zic, în aşteptare. „N-o să credeţi… Am mâncat la greu untură de câine!” Tac şi zâmbesc, dar omul nu se lasă: „Ogarii sunt cei mai buni, să ştiţi. Dar eu n-am avut decât doi”. Simt că ameţesc. Undeva, într-un ungher indulgent al imaginaţiei, îmi ziceam, sfântă naivitate!, că untura asta – despre care auzisem în Bucovina – se ia, eventual, cu linguriţa. Că leacu’ nu-i cu sacu’. Mă înşelam. Zâmbetul meu, simt, are ceva îngheţat şi strâmb. Autoexperimentalul vraci ţine să îmi împărtăşească însă până la capăt – aşa, ca între „colegi” – secretul succesului: „Am mâncat vreo cin’sprezece”. „Câţi?!” strig şi parcă nu e glasul meu. „Cin’sprezece” – vine, răspicat, răspunsul. „Dar cum, de unde i-aţi luat?” – bâigui, gândind că o fi umblat cu laţul după câini fără stăpân. Mă înşelam iarăşi: „I-am avut noi… Câinii noştri. Şi am mai primit câţiva şi de la vecini.” „Câinii crescuţi de dumneavoastră?” mai îngaim sleit. „Cei cu care vă jucaţi prin curte?” „Da. I-am tăiat pe rând. Ce nu face omu’ pentru sănătate?!”
Într-adevăr, ce nu face omul pentru sănătatea lui? Şi ce nu face câinele pentru sănătatea omului? Nu este el, de fapt, cel mai bun prieten al bipedului?
Restul reţetei l-am ascultat calm, stoic, anesteziat. Mă obişnuisem: „Câinele se fierbe, tăiat în bucăţi mijlocii, până se desprinde carnea de pe oase. Se clocoteşte apoi în continuare la foc mic, la grămadă, carnea, cu untura, cu tendoanele, până scad şi se încheagă ca un săpun”. Ascultându-l, gândul îmi zbura la legislaţia UE, privind sacrificarea animalelor. Sau, poate, mai bine a oamenilor. Sper să fiu înţeles, în sfârşit, de ce m-am lăsat de medicină: Pe ăştia, eu, medicul, zi de zi trebuia „să-i fac bine”… foto: Nicolae Dărămuș
foto: Nicolae Dărămuș
După atât amar de texte pline de jumătatea goală a paharului, a venit vremea să arăt că nu sunt cu totul mizantrop. Că, într-adevăr, nu e numai grea, ci „şi frumoasă, viaţa de român”, cum zice cântecul. Aşadar, ardelean fiind, mi-a crescut inima cât o pită când, nu demult, cu prilejul condamnărilor pentru corupţie, am revăzut filmul cu ministrul Remeş şi caltaboşii. Tot Ardealu-i fruntea! – mi-am zis. Faţă de ceilalţi şpăgari – majoritatea moldoveni şi „sudişti” lacomi – vârtosul Remeş este dovada vie că, în sfârşit, clasa politică românească se însănătoşeşte şi că sanogeneza începe din Ardeal. Dovada că, iată, mita nu mai e ce-a fost, că miniştrii se umanizează treptat, salivând ca tot poporeanul dinaintea unei pălinci şi a unui caltaboş.
Venind tot dinspre Ardeal, semnele de bine ale vremurilor ajunseseră la mine încă de prin anii ’90, graţie călătoriilor cu trenul. Ele mi-au arătat mugurii comerţului occidental, mergând şi la noi „ca pe roate”. Un comerţ la fel de înfloritor şi în ziua de azi.
Zorii lui s-au iscat pe acceleratul Iaşi-Timişoara, apoi pe cel de Galaţi-Cluj, în no man’s land-ul dintre Beclean şi Lunca Ilvei. La acea vreme, culoarele trenurilor fuseseră luate în stăpânire de o specie pe cale de apariţie – astăzi, o adevărată specie dominantă: leliţe monumentale, de vârste incerte, cu şoldurile cât dovlecii, legate cu broboade sub bărbiile mari, angulate ferm. Târau după ele gigantice sacoşe de rafie, tip „trafic de frontieră”, strigând: „Pălincă-cafea-apămineralăăă-bereee-cinemaidoreşteee- cinemaipofteşteee!” Doritori şi poftitori erau.
Pălinca se servea la pahar din sticlă, dezinfectat prin conţinut, iar cafeaua în pahar de unică folosinţă. Tot unul, pentru întreg vagonul. Din faldurile fustelor apăreau cornuri cu ciocolată şi biscuiţi, păstrând căldura ospitalieră a trupurilor gospodinelor. Curată binefacere: iarna pe tren e frig. Mâinile lor roşii, puternice, de cărămidar, manevrau sticlele, luau banii, dădeau restul cu o hotărâre câinoasă şi, în caz de obiecţie la preţ, o ploaie de neaoşe corecţii verbale se abătea asupra consumatorului. Semn că şi libertatea femeii era în creştere.
După „integrare”, pe culoarele trenurilor a apărut şi concurenţa masculină. Şi ea e plină de delicateţuri, iar sculele ţin pasul cu epoca. Sacoşa de rafie s-a păstrat, asemenea unei caroserii retro peste un motor turbo. Înăuntrul ei domneşte însă un uriaş termos cu piston, alături de teancul paharelor de plastic trase-n folie. Printr-o tăietură în ţesătura jegoasă, termosul ţine ciocul afară, ştergându-se de hainele şi bagajele călătorilor. Un adevărat automat de cafea, la purtător. Simplu şi eficient: dai banii, apeşi pistonul şi capeţi licoarea.
Într-un sfârşit de săptămână, când drumurile blocate de nămeţi m-au pus pe tren, unul dintre clienţii „cafenelei” avusese ghinion. Bolborosind ftizic, pistonul a scuipat scurt, împroşcând numai zaţ de pe fundul recipientului. „Barmanul” – un năsăudean cu haină de piele lungă, tip „activist” – sare grijuliu: „S-o-nfundat… Staţi că-l rezolv eu!” Trage fermoarul sacoşei, scoate capacul termosului şi, după o scurtă ezitare, îşi îndeamnă clientul: „Fii bun, văd că ai degete mai subţiri… Bagă mâna şi scoate drăcia asta.” Consumatorul – un sucevean, student la Cluj –, se supune, murdărindu-se. Sonda şi evacuarea sunt solidare, formând o piesă în formă de L. Proprietarul o ia, vâră sonda în gură, suflă, trage cu nădejde, dar nu izbuteşte. O întoarce şi suge cu râvnă şi din evacuare. „Noa, am dres-o!” Fără şovăială, cufundă piesa proaspăt linsă în cafea şi pompează. O nouă undă ridică lichidul la jumătatea paharului, dar zaţul îşi face de cap. Omul scoate iar capacul, linge din nou piesa la ambele extremităţi şi, cu ea în mână, coboară geamul. Scuipă departe şi explică: „Eu nu beau cafea. Nu-mi place.” O înfige apoi, proaspăt îmbăloşată, în recipient. O nouă ţâşnitură anemică, o nouă obstruare. Depanarea ştiută îşi succede etapele: demontare, supt, scuipat şi, în sfârşit, paharul este plin.
Senin, sprijinit pe geam, studentul soarbe relaxat licoarea, admirând munţii pictaţi pe zare. E ger, zăpadă cât vezi cu ochii, cafeaua îi zâmbeşte.
Concluzia, simplă, este strict pentru epidemiologi: pe lângă căile de transmitere consacrate – orală, parenterală, sexuală – hepatita acută virală se transmite şi pe cale ferată. Predominant între Beclean şi Lunca Ilvei. foto: Nicolae Dărămuș
foto: Nicolae Dărămuș
Puţini au fost anii când arborii au rămas îmbrăcaţi până atât de târziu şi, deşi noiembrie era pe sfârşite, pădurea îşi ascundea adâncurile sub frunzişuri cafenii. Vântul îşi începuse anevoie lucrarea dezgolind vârful fagilor, de unde, în răstimpuri, frunzele se rostogoleau spre pământ străbătând văzduhul cu o grabă resemnată. Foşnetul se tălăzuia sec, ca de secetă şi când suflarea ostenea, însinguraţi dintr-o dată, paşii răsunau pe covorul ars, trădându-mi umbletul. Câteva căprioare se ridicaseră. Le urmărisem oglinzile albe săltând printre tufe, pentru ca două dintre ele, înţepenite la distanţa „sigură”, să mă studieze. Erau tinere. Vârstnicii grupului se auzeau încă, tropotind stins, în vreme ce pe ele curiozitatea le oprise: purtare fatală dinaintea unui om cu armă. Departe pentru bătaia teleobiectivului, ele ar fi fost ţintă sigură pentru orice glonte lacom. Am pornit iar şi sălbăticiunile au trăpat la deal, topindu-se în desişuri. În liniştea sonoră, de undeva dinspre vârf, glasul unui topor bătea alte ritmuri. Într-acolo îmi era drumul.
Pe culme se întindea o poiană veche – i se zice Poiana Lungă – unde urma să mă întâlnesc cu soţia. Ea urca pe alte poteci. „Acoperind” mai mult teren, eram încredinţaţi că, astfel, ne sporeşte şansa întâlnirii cu sălbăticiunile. Spre sud Poiana Lungă era străjuită de arbori mari. Larice, pini, molizi şi fagi, apropiind sau întrecând suta de ani, se ridicau în margine, alcătuind o lizieră impunătoare. Mereu zbuciumată de vânturi, cohorta acestor supravieţuitori, răspândind seminţişuri preţioase, era tot mai împuţinată de la an la an. În pădurea tânără din jur, ridicată doar la subţioara bătrânilor, găsisem nu o dată cioatele acestora, „căzănite” şi trase cu caii în desiş, spre a li se pierde urma. Ajunsesem să le botez. „Cloşca cu puii de lemn” devenise pentru mine buturuga ciungă, dezgropată, groasă de aproape un metru, înconjurată de fragmentele rădăcinilor sale mărunţite cu toporul. Neputând da cherestea, ea era abandonată putrezirii, dovedind dispreţul local pentru lemnul dens, numai bun de foc. În prag de iarnă, la câmpie, un amărât ar fi dat bani pentru trei- patru „cloşti”. Trecusem de câteva, ştiute, când telefonul mi-a sunat în buzunar. Tovarăşa mea ieşise la lumină, unde dăduse peste trei indivizi care tocmai „căzăneau” un molid. „Când m-au văzut cu aparatul foto au şters-o – m-a lămurit ea. Eu sunt spre capătul poienii, unde coboară terenul.” Am ajuns-o din urmă. foto: Nicolae Dărămuș
Arborele, mare şi sănătos, era încă în picioare. Oamenii îl aleseseră şi fiindcă rădăcinile, pornite de sus, se propteau în sol asemenea unei mâini uriaşe cu degetele răşchirate, înălţând bine trunchiul deasupra pământului. Nu trebuiau decât câteva ambalări de drujbă asupra lor pentru ca arborele să cadă, fără a lăsa groapă dedesubt. Pe cea mai groasă dintre rădăcini o retezaseră cu totul şi pesemne că toporul auzit mai devreme tocmai atunci o mărunţea. Fragmentele erau grămădite pe o pătură uzată, iar rumeguşul fusese băgat într-un sac, strâns grijuliu cu lopata, toate abandonate. După plecarea trunchiului, doar un ochi de ţărână fără ierburi, nu mai mare decât roata carului, ar mai fi amintit de bătrânul molid.
Am făcut câteva fotografii şi, cum noaptea se închega, am plecat. După câteva zile, pe locul ştiut, am găsit „cloşca cu puii de lemn”. Ciudată şi nouă mi s-a părut însă starea în care priveam cadavrul vegetal, fiindcă legea îşi dovedea încă o dată nedreptatea.
Cei care tăiau copacii o făceau, fără îndoială, în înţelegere cu pădurarul. Scoteau apoi scândură la „circular” în şura vreunuia sau vindeau trunchiul unui gaterist neinteresat de acte.
Şi, chiar dacă tăietorii ar fi fost dintre cei mai nevoiaşi, ştiu bine cum jumătate din preţul scos pe molidul acela urma să rămână pe tejgheaua cârciumei. Oamenii aveau însă şi „dreptatea lor”. Pe măsură ce pădurile Carpaţilor fuseseră oferite prin legi nedrepte unor mari „foşti proprietari” şi câştigate la licitaţii de colosul Schweighofer – mâncătorul de arbori de la Rădăuţi –, mulţi dintre localnici, deşi născuţi „sub poale de codru”, veniseră pe lume fără dreptul la folosinţa acestuia. Fie ea şi una cumpătată. Urmaşii stăpânilor părinţilor lor deveniseră stăpânii lor, iar „dreptatea lor” de aici se ridica. În haiducia asta modernă înlocuiseră însă pistoalele cu drujbe. Nişte arme paşnice, chipurile, libere la vânzare şi cumpărare, de pe urma cărora niciodată nu sufereau – cum ar fi meritat – onorabilii infractori făuritori de legi. Ca întotdeauna, preţul prostiei omeneşti era plătit cu viaţa celui mai slab şi mai tăcut: de data asta, arborele. foto: Nicolae Dărămuș
foto: Cristian Ilea
„Doamnelor şi domnilor, eu nu mă aflu aici spre a vă vinde ţara mea, Senegalul, ca destinaţie turistică de vânătoare”, a rostit calm, răspicat, reprezentantul Ministerului Mediului din Senegal, în faţa auditoriului aflat la cea de a 51-a Adunare Generală a CIC (Conseil International de la Chasse), desfăşurată la Bucureşti în urmă cu câţiva ani. Şi, tot el a adăugat, mândru: „Ţara mea are o politică ce pune accentul pe protecţia faunei şi nu pe uciderea sa. Autorizaţiile de vânătoare sunt puţine şi se obţin greu. Spre exemplu, pentru a vâna un leu, doritorul trebuie să ceară şi să aştepte acordul Preşedintelui republicii.”
Feţele celor din sală, mai cu seamă ale bogaţilor vânători occidentali, s-au cam lungit la auzul declaraţiei şi surprinderea era firească după ce specialiştii silvici români, ca gazde ospitaliere ce erau, în gudurarea lor arghirofilă păruseră că pe lângă urşi – în opinia lor, exagerat de mulţi, trebuind, deci, ucişi – ar fi fost în stare să ofere spre împuşcare şi pe propriile mame, dacă ar fi obţinut pe ele un preţ bun în valută.
În ciuda originalităţii rostirii, conaţionalii mei rămăseseră inerţi: unii, neavând căşti de traducere, nu o înţeleseseră, iar alţii, mulţi, se aflau în holul hotelului unde se putea mânca pe săturate şi „servi” cafea, ceai, sucuri şi pălincă, totul gratis, ceea ce era, evident, mult mai interesant. „Trebuie profitat, că cine ştie când mai calc la Marriott să înfulec moca de toate” – se putea citi pe chipurile bucălate şi turgescente.
Cu tirada sa ecologică, mai mult decât pe gustul meu, omul m-a cucerit. L-am văzut ridicându-se şi părăsind sala, spre a-şi aprinde, singuratic, suplu şi sigur pe el, o ţigară.
L-am abordat, aprecierile mele încântându-l vizibil. Aşa am aflat că, în privinţa gestiunii faunei, senegalezii duc o politică „de la prudence et de la circonspection” – a prudenţei şi circumspecţiei adică. Plin de bunăvoinţă, mi-a explicat: „Recensămintele faunistice sunt aproximative şi de aceea preferăm să le diminuăm pe hârtie. Teoretic s-ar putea vâna sporul natural, determinat ştiinţific, prin metode matematice, dar fiind vorba despre natură, cu siguranţă că s-ar înregistra greşeli costisitoare. Sunt factori care scapă observaţiei omului şi dezastrele faunistice se recuperează greu sau deloc. De aceea vânăm mult sub posibilitatea teoretică şi consecinţa este că efectivele de sălbăticiuni se menţin, numeric vorbind, cam la acelaşi nivel. Dovadă clară că există factori naturali sau antropici care ne scapă şi care ucid animalele fără ştiinţa noastră. Prudenţa şi zgârcenia la vânătoare se impun şi Ministerul Pădurilor precum şi Preşedintele nostru cunosc acest lucru, aplicându-l.” Şi a subliniat: „Les membres du Gouvernement, les employés, tous, nous sommes formés en France. Moi, j’ai fait mes études à Paris.” Adică: „Membrii guvernului, funcţionarii, toţi, suntem formaţi în Franţa. Eu mi-am făcut studiile la Paris.” Şi, ca bomboana pe tortul african să nu lipsească, a adăugat: „Atunci când e vorba despre patrimoniul natural, pe lângă profesionalism, se are în vedere moralitatea personalului, fiindcă suntem o ţară în plină afirmare, care trebuie să îmbine modernitatea şi conservarea naturii sălbatice.” Omul, sincer era mândru de învăţătura franţuzească despre Mediu, înţelegea să preţuiască darurile naturii şi să fie zgârcit cu exploatarea lor comercială. foto: Cristian Ilea
Spre deosebire de el, unul dintre liderii politici români, mare vânător de urşi şi prim ministru pe atunci, doar cu câteva zile înaintea forumului vânătoresc, declarase ziariştilor, cu glasul său de clapon obez: „Deşi România se află printre puţinele ţări în care mai trăiesc urşi bruni, ni se dau lecţii despre protejarea acestora din partea altor state, în care nu mai există astfel de animale!” Omul nu pricepea că biodiversitatea carpatină, atât cât mai subzista ea, nu se datora gestionării sale atente şi nici moderaţiei silvice, ci era rodul lipsei de „dezvoltare” a sihăstriilor montane şi, graţie dictaturii ceauşiste, al limitării vânătorii comerciale.
Coincidenţa a făcut ca politicianul cu pricina, după deschiderea festivă a Adunării Generale a CIC, să plece cu misiune oficială tocmai în „Hexagon”. A doua zi, ziarele titrau la vedere: „Preşedintele Chirac, îngrijorat de soarta ursului brun din Carpaţi” şi furnizau detalii despre convorbirile franco-române, în cursul cărora, apăsat, liderul Franţei atrăgea atenţia prim ministrului României asupra drepturilor biodiversităţii, subliniind carnagiul oficial şi subteran al urşilor bruni.
Atunci însă, ca dovadă că aroganţa opincii rămâne întreagă, un silvicultor care mă văzuse tăifăsuind cu africanul, îmi aruncase printre aţe de fum şi înghiţituri de pălincă, spre deliciul asistenţei mioritice: „Ascultă, doctore, coloratul ăla cu care ai pierdut un ceas, ştie să vorbească?… Hă-hă-hă.”
foto: Nicolae Dărămuș
Folclorul nou, cel născut din hlizita noastră contempo-raneitate, s-a îmbogăţit recent cu o istorie ce nu se putea întâmpla decât în Bucovina, acest ţinut unde totul – dar absolut totul! – este de pe vremea lui Ştefan cel Mare şi unde fala ţine adesea loc de adevăr, demnitate şi curaj, substituindu-se uneori până şi igienei.
În acest ţinut aşadar, un fost inginer forestier cocoţat pe tronul Consiliului Judeţean s-a simţit dintr-o dată vajnicul urmaş al domnilor Moldovei. Pe loc s-au strâns lăudătorii în jurul lui ca muştele pe bunătate, care mai de care dornic să-i intre în graţii. Aşa se face că omul a aflat din gura lor o sumedenie de lucruri pozitive pe care le bănuia despre sine încă din vremea şcolii primare, de când data şi ultima sa lectură, cea cu eroul preferat, Greuceanu.
Convins fiind că este inteligent, plin de iniţiativă, imaginaţie şi energie, ba chiar că ar fi şi foarte arătos – şi că s-ar cuveni să îşi ia ibovnică, întrucât aşa prevedea funcţia, tradiţia fiind înscăunată de însuşi domnul Ştefan – voievodul judeţean a purces la treburi, neîntârziat răsplătindu-şi lingăii cu dregătorii.
De îndată şi jurnaliştii locali au prins să roiască în jurul lui numindu-l „geniul obcinilor”, mereu gata să aştearnă sub tipar, asemenea cronicarilor de odinioară, sapienţele rostirii voievodale şi reportaje despre ctitoriile sale: cel mai mare ou de Paşti din lume – confecţionat din fibră de sticlă – serbările „Hora Bucovinei”, „Hora gospodarilor”, „Strunga oilor”, „Vremea şezătorilor” şi o seamă de festivaluri şi târguri, care de care mai sprinţar: „al hribului”, „al lăptarilor” „al meşterilor olari”, „al instrumentelor populare”.
Şi totuşi, deşi făcuse atâtea fapte măreţe şi bărbăteşti – inclusiv cele cu mândruţa – voievodul judeţean avea o mare mâhnire: iscoadele îi şoptiseră la ureche că unii clevetesc. Că prea se vede ţărănuţul – sau, după caz, ţărănoiul – din el, că în judeţul astfel păstorit prea este totul numai etnografie, numai „gospodari”, sănii, ouă „închistrite” şi parade de câini ciobăneşti. Că, în general – în public direct sau la televizor – apar prea mulţi „ciobani” şi că marea cultură, nefiind încurajată, nu pare să existe în zonă.
foto: Nicolae Dărămuș foto: Nicolae Dărămuș
E drept, nu clevetea „opinca”, ci unii care nu contau pentru el, puţini la număr, fără însemnătate electorală, dar care citiseră mai mult decât basmul Greuceanului. Sfetnicii de taină îi spuseră că ar fi bine să le arunce şi acestora o ciozvârtă, una culturală, ca să le astupe gura.
La început omul nu a înţeles despre ce e vorba, ce e aia: „mare cultură”. Auzise de ea pe când fusese ministru al agriculturii, fiind ceva legat de cultura cartofului, dar argumentul înţeleptului curţii a fost zdrobitor: „ O orchestră simfonică aici, în cetatea de scaun! Gândiţi-vă!… Peste ani, înfiinţarea acesteia va fi legată de numele dumneavoastră! Daţi poruncă să se facă şi vă veţi acoperi de glorie!” Cuvântul „glorie” şi-a făcut efectul şi voievodul a poruncit. Poruncind de Paşti şi întâiul concert.
De îndată a fost adus un dirijor din judeţul Botoşani – unde marea cultură era demult „acasă” –, „conservatorist” care a fost însărcinat cu alcătuirea ansamblului. Un anunţ în presa locală a fost de ajuns şi instrumentiştii au prins să bată la uşa selecţionerului care întreba: „La ce cânţi, tinere?” „La fluier, domnule dirijor!” – venea răspunsul. „Bine, dar eu am nevoie de violonişti, nu de fluieraşi!” – exclama uimit muzicianul. „Lăsaţi asta, sunt nepotul preşedintelui consiliului judeţean. Unchiul vă recomandă să mă luaţi… La grămadă, cu ceilalţi, fluierul meu nu se va auzi. Şi apoi, sunt membru al Partidului Democrat Liberal, înţelegeţi!” Intra altul şi întrebarea „La ce cânţi tinere?” răsuna iar. Ca şi răspunsul: „La fluier. Sunt vărul preşedintelui consiliului judeţean. Ştiţi, la grămadă cu ceilalţi, fluierul meu nu se va auzi. Şi sunt membru al PDL”.
foto: Nicolae Dărămuș
Candidaţii soseau unul după altul, frumoşi şi mândri, gătiţi în cioareci, bundiţă cu piei de dihor şi căciulă brumărie. Care mai de care fluierând. Şi, deşi cu auz perfect, muzicianului i se părea că nu aude bine: „Cânt la fluier… Sunt cumătrul… Sunt membru… Luaţi-mă.”
Cum Sărbătorile băteau la uşă, repetiţiile s-au făcut oarecum pe fugă. Dar talentul e talent şi la concertul simfonic de Paşti al orchestrei filarmonice „Suceava”, gospodarii aflaţi în sala Casei de Cultură a Sindicatelor au aplaudat îndelung. Iar unii au şi jucat: bătuta de la Pojorâta, hora de la Fundu Moldovei şi tropoţâca de la Botoşana.
foto: Nicolae Dărămuș
Jurnalul Naţional, 1 aprilie 2010
foto: Anca Dărămuș
Din ecranizarea unui basm rusesc – film sovietic, adus cu „caravana” prin ’59, în satul copilăriei mele – am reţinut o scenă memorabilă. Împăratul, la curtea căruia se întâmplau fascinante aventuri, avea mereu în dreapta sa, înveşmântat în straie aurite, un individ cu faţă senină care, din când în când, lua câte o gură de lichid dintr-un ulcior împodobit. După o vreme o înghiţea şi, brusc panicat, sorbea neîntârziat alta, luminându-se la loc. Un nou-venit la curte l-a întrebat pe monarh: „Cine este cel ce şade de-a dreapta ta?” „El este înţeleptul curţii”, i-a răspuns acesta. „Şi din ce licoare minunată se înfruptă mereu?” a întrebat oaspetele. „În ulcior e doar apă chioară. Dar nu o bea de sete, ci o înghite târziu, atunci când nu mai rezistă. Datoria lui e să o ţină în gură cât mai mult”, a rostit tronul. „Şi de ce face asta?” a îngăimat perplex călătorul. „Ca să nu poată vorbi şi să pară înţelept”, a lămurit împăratul. „Şi pentru atâta lucru îl plătiţi?” a mai îndrăznit oaspetele. „Împărăteşte!” a apăsat vorba suveranul, în semn de încheiere.
Din când în când, cel mai cunoscut bancher „naţional”– beneficiind de marea încredere a electoratului –, îmi aminteşte prin apariţiile sale televizate de înţeleptul curţii acelui film. Vorbeşte puţin, ezitant şi vag, cu aerul că auditoriul ar trebui să ştie subiectele, mereu aceleaşi: inflaţia, criza, politica ţării, a lumii, apoi, enigmatic, dispare o vreme.
L-am cunoscut personal în urmă cu vreo patru ani, la o reuniune oficială vânătorească, urmată de o chermeză. Fusesem invitat acolo tocmai spre a-l întâlni şi a-i vorbi despre un amplu proiect de educaţie şi cultură ecologică pe care, dacă banca publică din subordinea sa l-ar fi susţinut, ar fi adus beneficii serioase şi de durată: cetăţenilor României, lipsiţi de o profundă cultură „pro natura”, precum şi instituţiei, a cărei imagine, „branduită” cu ecologie ar fi însemnat viziune, spirit comunitar şi generozitate; oricum, cu totul altceva decât tradiţionala şi olimpiana sa banalitate.
Chermeza, după toate canoanele balcanice – aveam să aflu că vânătorii se pliaseră în primul rând gusturilor influentului oaspete, deopotrivă preşedinte al asociaţiei cinegetice organizatoare – fusese asezonată, pe lângă friptane, cârnaţi şi mititei, şi cu lăutari care cântau la ureche şi o guristă trupeşă cu decolteu impulsiv. În semn de preţuire pentru elita vânătorimii, notoriul oaspete adusese din belşug un vin „negru de roşu ce era”, de la propria sa podgorie de la Drăgăşani. Era mândru nevoie mare de licoare şi, trebuie să recunosc, avea de ce.
La astfel de întruniri, totul este să prinzi momentul. Fiindcă e destul să ai proasta inspiraţie de a-i vorbi omului despre un subiect grav atunci când el îşi simte inima albastră şi cântă paharului golit, pentru a-ţi ucide, cu propriile mâini şi din faşă, iniţiativa. Am „consumat” cu moderaţie, am ascultat gurista, am făcut conversaţie cu vecinii, căutând mereu pe chipul personajului imperceptibilele semne ale unei „uşi deschise”. Îndelungă vreme nu s-au arătat. Nici nu era cum: doi indivizi simpatici, iuţi, joviali şi descurcăreţi – amintindu-mi prin fizionomii şi apucături de negustorul de poşirci din filmul Secretul lui Bachus – nu îl slăbeau defel. Îi aduceau lăutarii aproape, îi îndepărtau parcă la comandă, îi turnau în pahar, alergau spre el, ba unul, ba altul cu tipsiile cu bunătăţi. Nişte prieteni – mi-am zis – pesemne camarazi de vânătoare. A fost însă de ajuns să scot din buzunar un aparat fotografic, pentru ca unul dintre inşi să ajungă la mine ca fulgerul şi, pe un ton politicos, dar uşor ameninţător, să îmi sufle la ureche : „Domnul guvernator – apăsând cuvântul „domnul” ca pe un hârleţ – nu agreează să fie fotografiat în asemenea momente”. Era clar: tomnaticii flăcăi îi erau mai mult decât prieteni, sub laibăr posedau pesemne şi alte argumente persuasive, iar eu trecusem la mustaţă pe lângă ratarea misiunii.
Totuşi, în cele din urmă, răbdarea mi-a fost răsplătită: lăutarii au tăcut, am fost prezentat şi, vreme de peste o jumătate de ceas i-am vorbit. M-a ascultat cu atenţie, subiectul îi părea original, util şi de anvergură. A mai întrebat, am lămurit, apoi a decis: „Da, îl vom pune în operă. Instituţia noastră chiar are nevoie de asta. Vă rog să îmi trimiteţi proiectul detaliat în scris la cabinet. M-aţi convins.” Zis şi făcut.
Săptămâni la rând m-am interesat telefonic de soarta corespondenţei. Amabilă, secretara mi-a confirmat parvenirea documentelor. Mai apoi, ba ea, ba consilierul personal – un moşulică insipid şi ubicuu pe micile ecrane – m-au asigurat că se află pe masa destinatarului şi că voi primi un răspuns scris, instituţia fiind una publică. După vreo cinci luni, o cerere de audienţă mi-a fost refuzată pe motiv de criză. A urmat o alta, cu acelaşi rezultat. De la o vreme telefoanele mele s-au rărit şi în cele din urmă am renunţat.
În primăvara anului următor, o ştire stranie m-a făcut să tresar: banca cu pricina obţinuse un profit de 1,1 miliarde de euro, virase impozitele la stat şi din „rest” îşi achiziţionase 14 maşini de teren a câte 90.000 de euro bucata. Iar purtătorul de cuvânt declarase cu seninătate că dacă nu ar fi cheltuit astfel aceşti bani, banca ar fi fost obligată să îi distrugă. foto: Nicolae Dărămuș
foto: Nicolae Dărămuș
Frecvent, mass-media informează populaţia că „un român” a făcut şi a dres. Faptul se produce, de regulă, prin străinătăţuri, iar ştirea, bântuită de patriotism, este menită a sublinia ceva cu pretenţii de performanţă. Graţie acesteia, orice nichipercea din Lehliu-Gară simte că a ieşit din anonimat, având un reprezentant propriu pe scena lumii.
Privind atent isprăvile conaţionalilor, mi s-au conturat câteva tristeţi. Prima este aceea că rareori este vorba de performanţă în sensul strict al cuvântului, ci mai degrabă de ceva bine făcut. Cu atât mai mult, o a doua necuviinţă se iveşte: prezentarea reuşitei ca şi când, un român fiind în cauză – adică un individ nevolnic, lipsit de mâini, picioare şi creier – omul a efectuat totuşi lucrarea cu pricina, devenită record în aceste condiţii de handicap. Căci, dacă ar fi la mijloc un francez, un neamţ sau un american, s-ar bucura doar familia, iar presa acelor ţări nu ar sublinia banalitatea, scriind, de pildă, că „un american a uimit Germania” la te miri ce concurs de abilităţi. A treia neîmpăcare mi-o produc jurnaliştii, fiindcă nu le observă pe primele două, dovedind astfel nivelul precar de inteligenţă şi aspiraţie al formatorilor de opinie. La urmă rămâne concluzia că, practic, „asta e situaţia”: atât se poate şi basta.
De curând, pe un foarte urmărit post de televiziune, moderatorul l-a arătat naţiunii pe „românul de la Apple”, trăit „de-a dreapta” notoriului Steve Jobs – genial inventator şi banal fără cunoaştere – de curând dispărut. Prezentatorul purta cu veneraţie dialogul cu românul „de succes”, intervievat prin webcam în biroul său de peste Atlantic. Cuvintelor înflăcărate pornite din studio le răspundea glasul stins al unui ins şters, grăsuţ şi mulţumit de job. Nici bucuros şi nici mândru peste măsură, scotea vorbele ca şi cu cleştele. Insistenţa zglobie a omului de televiziune – pentru care a lucra cu Steve Jobs echivala cu a fi genial şi, deopotrivă, „mare român” – se lovea fără întrerupere de luciditatea celuilalt, care sublinia mereu că el este doar un bun specialist în realizarea culorilor ecranului şi că această pricepere este de folos firmei americane. Nu regreta că a părăsit România, dar nici nu exulta de mândrie pentru ce ajunsese. Mai mult chiar: nici măcar nu părea fericit. Era limpede că omul ştia bine ce şi cât era. Telespectatorii atenţi au putut descoperi un salariat conştiincios, fără strălucire, total neputincios în a spune ceva memorabil, o necesară rotiţă a pieţei sistemului comercial informatic. Dacă însă ceva frapa la el, era lipsa de energie, faptul că, trăind dinaintea computerului, până şi viaţa din el părea virtuală. Silicon Valley, unde vieţuia, părea să îl fi siliconat.
În studioul din România fusese invitat un prieten al românului de la Apple. Colegi de şcoală, de facultate şi pasionaţi de informatică, cei doi fuseseră despărţiţi de destin, apoi de ocean. De data asta omul nu regreta că a rămas în România. Era ceva mai vioi decât fostul său coleg, avea glasul sprinţar şi întreaga sa atitudine trăda mândrie. Faptul părea firesc: era patronul, managerul şi „CEO” al firmei B. – nu doar un amărât de angajat! –, ba chiar inventase sisteme de apărare informatică, bine vândute. A povestit, ca despre ceva ieşit din comun, cum, mergând pentru un meci de fotbal la Barcelona, a văzut în vitrinele oraşului produsele sale. Un cunoscut al său, localnic, îi spusese că şi el le foloseşte şi că sunt foarte apreciate acolo; invitatul completând, pentru telespectatori, că îşi vinde marfa în întreaga Europă. Pesemne că liniştea incertă lăsată în studio în urma propriilor laude, l-a descumpănit, făcându-l să pluseze în explicaţii, ca să priceapă tot prostul cam cum stă treaba cu performanţa lui trasă-n ţiplă: „Vă daţi seama, nu?… Nu erau acolo, aşa, doar nişte…” A stat o clipă, căutând un cuvânt potrivit spre a sugera nimicul, s-a luminat brusc şi a repezit bâta-n baltă: „Nu erau doar nişte… copaci! Erau nişte produse! Rezultate ale minţii omeneşti!” Publicul din platou a aplaudat.
Fusese o oră de transmisiune în direct, cu o costisitoare legătură peste ocean. Aparent, degeaba. Telespectatorii înghiţiseră pe nemestecate promovarea unor mărfuri electronice, fiindcă numele celor două firme fuseseră mereu pomenite. Subliminal, telespectatorului i se servise şi o toxică doză de tehnolatrie şi ateism. Rostind cuvântul „copaci”, glasul informaticianului se topise dispreţuitor, ca şi când copacii ar fi fost virtuali şi nu produsele firmei sale. Dimpotrivă, la pronunţarea cuvântului „produse”, chipul i se înviorase şi vocea îi căpătase nuanţe ce nu permiteau contrazicerea. Şi nimeni nu a făcut-o, întrucât era clar pentru toţi: creaţia românească depăşise lucrarea divină. Cu siguranţă că în mintea sa şirul banalităţilor dumnezeieşti era nesfârşit: arbori, furnici, râuri, nori, şoimi şi, fireşte, ceilalţi oameni. Deasupra tuturor, el, geniul virtual, comerciantul, invitatul pe la televiziuni, vizionarul care mersese la Barcelona să vadă un meci de fotbal.
„Miracolul este faptul că şi divinul este natural, dar noi nu suntem atenţi” – spunea Sri Aurobindo la vremea când libertatea şi computerele nu înlănţuiseră încă omul. Astăzi însă, atent doar la ecrane, omul a pierdut orice şansă de a mai fi atent. foto: Nicolae Dărămuș
foto: Nicolae Dărămuș
Cu vreo patruzeci de ani în urmă, lacul Tarniţa de pe Someşul Cald era ca şi mine: tânăr. Păstrăvii, în concurenţă cu lostriţele, domneau în adâncurile sale pe seama clenilor şi boiştenilor. Pe lac şi în jurul său domnea şi bunul simţ omenesc – e adevărat, impus de frică, prin dictatură, dar bunul simţ conta! – drept care, acolo unde, printre stâncării abrupte, malurile blânde permiteau accesul la apă, pescarii ajungeau la acest pământ fluid al făgăduinţelor halieutice şi al navigaţiei silenţioase. Viaţa şi slujba au făcut ca alte ţinuturi să mă ispitească întru vechea meteahnă a undiţei şi, odată cu plecarea din Clujul natal, am părăsit şi acest petic de cer înconjurat de păduri.
M-am întors acolo de curând şi foarte probabil că nu o voi mai face, căci libertatea şi „sfânta” proprietate privată au confiscat malurile şi, odată cu asta, mi-au interzis – confiscându-l până şi privirii – vechiul luciu de apă. Puţinele poieni primitoare, şi plajele s-au privatizat. Pe lângă drumul de centură al lacului s-au ridicat garduri înalte, ziduri de piatră, porţi ferecate cu lacăte şi ornate cu avertizări belicoase: „Nu staţionaţi!”, „Proprietate privată”, „Câine rău!” – ceea ce pentru mine înseamnă proprietar rău, adică prost.
Radiar, pornind din gardurile şoselei, diverse construcţii separatoare coboară autoritare spre lac, delimitând posesiile. Tentativa de a ajunge la apă cu undiţa în mână rămâne astfel la cheremul bunăvoinţei obezilor aglutinaţi în jurul grill-urilor fumegânde, care, între două molfăieli zemoase, se uită la tine ca la un intrus, fiindcă ai îndrăznit să le calci pământul. Odată ajuns la ţărm, o altă problemă se iveşte, de data asta insurmontabilă: trecerea de-a lungul lui este imposibilă: gardurile te obligă să te uzi serios ori chiar să înoţi, fiindcă stâlpii, sârma împletită, tabla ondulată şi scândurile se înfig în apă, devenind submerse.
foto: Nicolae Dărămuș
Merită văzute şi vilele. Băgate unele într-altele, crescute tumoral, amestecate parcă de o mână parkinsoniană, ele au arhitecturi după muşchii proprietarilor, beneficiind de anexe acoperite cu hârtie gudronată sau azbest. Iar fosele septice, extrem de septice, se scurg în unde. Cât despre a aborda lacul cu o barcă, nici pomeneală. Strâmtorile dintre proprietăţi, asemenea unor trecători betonate, înguste şi meschine, permit cel mult trecerea plebeilor în şir indian. Drum de acces public? Nici vorbă! Tarniţa nu este în Europa! Oaspeţilor le-a rămas vremelnic coada lacului, şi ea cu maluri în curs de privatizare. Numai pe acolo se mai poate ajunge la apă cu o barcă, păşind la început pe lângă vetrele de foc pline cu deşeuri, vâslind apoi peste pete de ulei de motor rămase de la spălatul maşinilor, printre PET-uri şi plutele pescarilor resemnaţi, care te privesc chiorâş – „Ai barcă, ce-ţi pasă?!” – ei dând cu viermuşi la plevuşcă. Asupra tuturor veghind vigilent un Hristos de tinichea ruginită. „Asta este”, mi-am spus. Şi am plecat spre lacul de la Colibiţa, o altă amintire împodobită cu tinereţe şi păstrăvi cât braţul.
Sunt trei zile de când m-am întors de la Colibiţa şi tare mă tem că nici acolo nu voi mai urca. Şi aici „privatizările” turistice – pensiuni, hoteluri şi case de odihnă – asupresc lacul şi pe noul sosit. Parcă mai agresive, mai ţipătoare, mai deşănţate în clamarea dreptului la nesimţire al celor care au ocupat malurile. Cele câteva drumeaguri, cândva publice, pe care de la şoseaua versantului drept coboram la apă, au fost închise cu porţi de către vecinii care, sub pretextul câtorva roabe de prundiş aruncate în scârbă, şi le-au inclus în posesii. Ţii să pescuieşti sau numai să te scalzi în lacul Colibiţa, venind cu maşina ta, eventual, cu autorulota ta? Vrei-nu vrei, trebuie să intri pe drumul „privat”, să plăteşti parcarea privată, să cobori la debarcaderul privat, condiţii în care îţi poţi pune ambarcaţiunea pe luciu. Cât despre a te plimba pe malul lacului, nici o şansă: gardurile plonjează în apă, hotărâte să te ţină condamnat la locul de odihnă, strict în ocolul pensiunii unde manelele zbuciumă afrodisiac şalele ţaţelor şi fundicurile turgescente ale piţipoancelor, vegheate de burţi peste brăcinar, cefe groase şi creştete rase.
Dacă refuzi oferta, rulezi inutil în jurul lacului, ţinând şoseaua de centură, fără a-l zări măcar, fiindcă la Colibiţa gardurile sunt continue, înalte, opace şi lipite de carosabil; atât de lipite, încât turiştii sosiţi la pensiuni, ies la o plimbare pedestră strict pe asfalt, riscând la tot pasul să fie luaţi pe capotă de către deznădăjduiţii ce caută undele, primii inhalând totodată şi gazele de eşapament, că de aceea au venit la munte.
Dreptul cetăţenesc de acces liber la luciul unei ape publice nu contează în România, fiindcă, prea adesea, nesimţitele „sfinte” proprietăţi de pe maluri se află chiar în posesia celor care au făurit şi aplicat nesimţitele legi ale proprietăţii. foto: Nicolae Dărămuș
foto: Nicolae Dărămuș
Faptul se întâmpla la anul 1545, când, înaintea judecătorului episcopal din Saint Jean de Maurienne se înfăţişau locuitorii satului Saint Julien, spre a da în judecată o foarte numeroasă populaţie de cârtiţe care le stricaseră culturile. Ca buni creştini ce se aflau nu îndrăzniseră să ridice sapele împotriva patrupedelor invadatoare, adresându-se unei înalte instanţe locale.
Vieţuitoarele au primit un avocat din oficiu şi judecătorul episcopal – ştiind că animalele, asemenea oamenilor, au fost create de Dumnezeu –, le-a socotit egale acestora şi în faţa legii, dându-le câştig de cauză.
Reeditarea conflictului şi procesului după cincizeci de ani – pesemne între urmaşii cârtiţelor şi urmaşii primilor păgubiţi – avea să ducă iar la victoria necuvântătoarelor, obştea omenească fiind obligată de data asta la a da în folosinţa cârtiţelor, cu acte în regulă, un întins teren pe care acestea urmau să sălăşluiască în voie. Mai mult decât atât, un expert a fost însărcinat de către judecători spre a constata dacă terenul noilor „proprietari” purtători de blană, satisfăcea sub aspectul bogăţiei vegetale, animale şi cel al surselor de apă, necesităţile unei vieţi îndestulate.
La vremea „civilizaţiei” acestui secol, mai cu seamă aici, pe plaiul mioritic, istoria asta pare anecdotică. Întâmplându-se exact aşa, modelul constituind chiar o practică obişnuită într-un vest european catolic, ea nu reprezintă decât o superioară mostră de avangardă medievală a gândirii ecologice moderne.
Câteva secole mai târziu, ceva după anul 2000, guvernul României publica „lista neagră” a animalelor producătoare de pagube obştei omeneşti; un pomelnic criminal, cuprinzând, pe specii, numărul sălbăticiunilor care urmează a fi ucise în sezonul de vânătoare următor. Printre acestea figurau 604 urşi, 862 lupi, 1231 pisici sălbatice – fix 1231! – şi 1500 ulii porumbari, toate fiind specii protejate complet prin legea 103/1996 şi prin convenţiile internaţionale de resort, semnate de România. Fireşte că de atunci cutuma s-a păstrat până în ziua de azi. foto: Nicolae Dărămuș
Interpelat la acea vreme în Parlament asupra acestei stranii decizii, ministrul pădurilor a răspuns că la baza „înţeleptei” sale hotărâri se află nici mai mult nici mai puţin decât intenţia guvernului de a „reduce aversiunea populaţiei faţă de urşi şi lupi”. Cu alte cuvinte, pentru a proteja, vezi bine, amintitele specii de mânia proletară şi de drepturile democratice ale omului, acestea urmau a fi ucise. Mi-am spus atunci că m-ar mira ca un guvern cu astfel de miniştri şi judecăţi, dornic de succese populiste, în cazul unei ipotetice aversiuni a majorităţii, de pildă, faţă de ţigani sau evrei, să procedeze la exterminarea şi deportarea acestora, spre a rămâne în graţiile periculosului si ignorantului electorat care l-a născut.
Deportările „faunei protejate” au luat azi chipul exportului de trofee cinegetice contra cost. Privatizarea fondurilor de vânătoare, în ciuda credinţei în clişeul economiei de piaţă a însemnat, exact pentru aceste specii, condamnarea la moarte. Dacă până de curând plutocratul ucigaş, care îşi dorea un trofeu de urs brun, trebuia să plătească statului român preţuri mari, în funcţie de dimensiunile şi valoarea comercială a exemplarului ucis, la această oră, pe fondurile private de vânătoare, ursul brun, indiferent de dimensiune, se vinde oricărui nichipercea îmbogăţit cu numai 3000 de euro „bucata”.
De bine, de rău, iată cum Moş Martin este ceva mai ferit de gloanţele proştilor tot pe terenurile rămase în proprietatea etatistă. Asta va mai fi o vreme, fiindcă desfiinţarea statului român este pe cale de a fi desăvârşită. Şi, odată cu aceasta, teritoriile sălbăticiunilor precum şi cele ale locuitorilor bipezi aşezaţi în Carpaţi şi în jurul acestora cu drept de la Cel de Sus vor fi confiscate. foto: Nicolae Dărămuș
Astfel, în sfârşit, o criminală decizie istorică, aparţinând comunismului „timpuriu”, se va realiza sub auspiciile capitalismului şi ale actualei integrări europene a României: când Partidul Comunist Român a fost declarat drept o „secţie a Internaţionalei Comuniste”, obligaţia fiecărui membru al său fusese aceea de a „lupta împotriva Statului Român artificial, imperialist, pentru dreptul minorităţilor la autonomie, până la despărţire”.
Mă întreb însă ce vină au, pentru toate aceste deşertăciuni omeneşti, necuvântătoarele din păduri, cele rămase, pe zi ce trece, cu adevărat „pe drumuri”. Care drumuri le străbat habitatele, aducând cu ele asfalt, maşini, noi proprietari, case, garduri, aşezăminte turistice, defrişări, conducte care le fură râurile şi, în cele din urmă, gloanţe. foto: Nicolae Dărămuș
foto: Nicolae Dărămuș
Într-un cunoscut ziar, sub titlul „Respect pentru Yeti”, un oarecare jurnalist elogia nu pe Yeti, enigmaticul antropoid al zăpezilor, ci un automobil 4×4 botezat cu acest nume. Întreaga scriitură, fiţoasă cât încape, departe de a sugera respectul pentru ceva anume, trăda cu prisosinţă lipsa respectului. Pentru toţi şi toate. Pentru „fiinţe vii, lucruri neînsufleţite, şesuri , munţi şi ape”, cum scria, sintetizând Natura, regretatul Ionel Pop.
Aflam astfel că „Yeti a fost văzut săptămâna trecută pe platoul din Bucegi. Nu unul, ci în grup de vreo 20! A urcat din Sinaia pe Păduchiosu şi a coborât spre Pietroşiţa, prin Moroieni. A plouat, a nins, a fost noroi, au fost pietre mari cât roata carului. Nimic nu l-a împiedicat să ajungă la Babele (…). Mi-au displăcut însă câteva lucruri. Cum ar fi scaunele. Improprii, fără susţinere laterală pe mă- sura abordării unui off-road, destul de incomode la drum lung” – scrie gingaşul bărbăţel-reporter. Altcumva spus, nu era destul că maşina aceea îl ducea pe puturosul inconştient acolo unde ar trebui să ajungă numai cei harnici şi iubitori de linişte şi munte. Pe amatorul de posmagi muiaţi ea trebuia să îl transporte cât mai relaxat, dacă se poate chiar în poziţii lascive şi cu berea în mână. Elogiul propriei nevolnicii continuă însă, în limbajul unui elev corijent la limba maternă: „Celelalte sisteme combinate într-un singur buton îţi fac toată munca, astfel că tot ce trebuie să faci este să apeşi „off-road“, să bagi a-ntâia şi să ţii de volan. N-ai treabă cu ambreiajul, nu atingi frâna.” Reportajul era ornat cu o fotografie a automobilului, sus în platoul montan. Fără acesta, peisajul celest, uşor înzăpezit, ar fi invitat la reculegere. Cu tărăboanţa 4×4 în prim-planul imaginii, eu cel puţin, am auzit manele, râgâieli şi am simţit miros de mititei şi pălincă; întrucât, se ştie, alcoolul face parte din recuzita obligatorie a oricărui off-road-er respectabil.
Dincolo de imaginaţie, tema este cât se poate de gravă şi demonstrează – a câta oară în România? – lipsa legilor, a autorităţii publice de orice fel, lipsa respectului pentru alţii şi pentru sine, adică, într-un cuvânt, lipsa bunului simţ.
Bucegii sunt locul de unde ne sosesc, prin presă, cele mai frecvente ştiri despre oamenii atacaţi de urşi. Personal, deşi iubesc muntele, evit Bucegii. Nu din cauza urşilor, ci din pricina oamenilor. Ca mine, aflu, fac şi alţi împătimiţi de linişte şi solitudine, iubitori discreţi ai lucrării lui Dumnezeu. Iubitori şi de respectul cuvenit acesteia. Fiindcă, deşi tot oameni, adică de bine de rău învăţaţi cu prostia şi zgomotul, cu aglomeraţiile şi abuzul, măcar în munte avem pretenţia de a fi scutiţi de ele. Cu atât mai mult acestea pot părea ciudate şi insuportabile unor sălbăticiuni de a căror răutate ne plângem mereu şi pentru a căror „agresivitate” nu avem niciodată ochi şi explicaţii. Căci trebuie spus: chiar „numai” prezenţa în sihăstriile montane a hoardei de 20 de automobile 4×4 – cum scria entuziasmat imaturul jurnalist – poate fi cauza acestei temporary insanity survenită la un animal paşnic şi retras cum este ursul. Retras… Unde? Acolo unde nici el, nici discreţii drumeţi cu rucsac nu mai au linişte sub asaltul „civilizaţiei şi progresului”?
Liniştea aceea este tot mai greu de găsit, iar când ea există nu mai e durabilă. Oricând în poiana în care, cu un aparat foto, aştept ieşirea vesperală a unui cerb, poate năvăli amatorul de off- road, pulverizând vraja, strivind sub roţi ierburi, brânduşe, vizuini. Oricând singurătăţile pot deveni parte a unui „traseu oficial” al unui concurs motorizat, sponsorizat de parveniţi.
Un neamţ, participant la un raliu din Apuseni, mi-a desluşit sincer mersul acestei abuzive afaceri, posibilă numai în ţara nimănui: „În Germania legea interzice aşa ceva. Nu putem intra cu maşinile prin astfel de locuri frumoase. Pedepsele sunt foarte mari.
Aici, în România, este minunat şi nu e scump. Cu bani puţini totul se aranjează cu oficialii”. Era un tip gras, puhav, cu ochii injectaţi, aşa cum sunt mulţi dintre „sportivii” de profil, amintindu-mi oarecum de pacienţii mei etilici. Genul de mascul retardat care, deşi se teme de întuneric şi leşină la injecţii, aşezat în scaunul maşinii se identifică întru totul cu puterea motorului. Asta până la prima împotmolire când trebuie tractat, ajutat, scos din necaz. De echipă sau de alţi boi… Ai vreunui localnic crescător de vite.
În 2009, la „Off-road Bucovina” , un echipaj superdotat a părăsit traseul marcat şi s-a rătăcit. Aveau băieţii GPS, busolă, aveau telefoane mobile, iar maşinăria lor, asemenea unei lăcuste metalice pe roţi, părea un modul lunar. Pădurea, înserarea i-au inhibat şi oprit într-un peisaj blând, la doar câteva sute de metri de un drum forestier pe care nu au ştiut să îl desluşească pe ecranul GPS-ului. Un bun prieten salvamontist şi câţiva jandarmi fără pretenţii s-au dus şi i-au „salvat”, parcurgând apoi la pas, înaintea tărăboanţei, puţinul teren rămas până la lizieră. Trebuiau văzuţi…
Cu seninătate, graţie autorităţilor, neamţul mai înainte pomenit se supunea în ţara sa articolului 54 al Cartei drepturilor Uniunii Europene intitulat „Interzicerea abuzului de drept”: „Nici una dintre dispoziţiile prezentei carte nu trebuie să fie interpretată ca implicând vreun drept de a desfăşura orice activitate sau de a îndeplini orice act îndreptat împotriva oricăruia dintre drepturile şi libertăţile recunoscute prin prezenta cartă sau de a le impune restrângeri mai ample decât cele prevăzute prin prezenta cartă”. Altcumva spus, dreptul ursului, al ierbii, al pâraielor de munte, al unor oameni discreţi de a nu fi deranjaţi – nederanjând nici ei pe nimeni – nu poate fi încălcat de „dreptul” unor indivizi de a-şi exercita imaturul şi agresivul hobby. Articolul 54 putea fi însă intitulat explicit: „Dreptul bunului simţ”. foto: Nicolae Dărămuș
foto: Nicolae Dărămuș
„Tehnica trebuie să fie accesibilă oricui” spunea în urmă cu aproape un secol André Citroën. Dacă astăzi ar trăi, pesemne s-ar căi amarnic de imbecilitatea rostită, văzând că într-adevăr tehnica, de la armele convenţionale, la cele „paşnice” – maşinării ce scormonesc şi ucid Terra – a ajuns chiar pe mâna oricui. S-ar căi, dacă nu cumva ar descoperi că întotdeauna în buzunarul plin mai este loc şi că penitenţa poate fi oricând ocolită rentabil.
Preşedinţi de ţări, miniştri, lideri ai comunităţilor locale, uniţi cu toţii de sprinţara prostie harnică, nu au acum nevoie de decenii spre a-şi lăsa amprenta, cu pretenţii de ctitorie voievodală, asupra ţinuturilor pe care, asemenea unor ciobani discreţionari, le cotropesc cu turmele. Ignoranţei entuziaste, tehnica i-a dat azi puterea ştiinţei. În urma iscăliturii oficiale de doctoranzi abia alfabetizaţi, ciclopice utilaje de ultimă generaţie, străbat câmpiile, văile alpine şi munţii, deschizând drum „iubitorilor de natură”, dornici să „admire peisajul” sau „să practice” sporturi extreme, generatoare de adrenalină.
Trezind în masele de beneficiari platitudinea unei exclamaţii de piţipoancă dinaintea unei ilustrate poştale – „Ah, cât este de frumos!” – peisajul sălbatic, privit prin fereastra hotelului sau prin parbriz, a devenit pretextul accesibilizării sale democratice, care îl ucide zi de zi cu o viteză nemaiîntâlnită: cea a şenilelor, picamărelor, dinamitei, asfaltatoarelor, betonierelor şi helicopterelor cu materiale de construcţie sub carlingă. Totul, contra cost.
Pârtii de schi, drumeaguri asfaltate, parcări cât stadioanele şi amalgamuri hoteliere kitsch răsar în locurile unde Pământul şi-a păstrat chipul verde. În weekenduri şi vacanţe oraşele se mută la munte şi sălbăticiile abia cucerite de „civilizaţie” capătă ireversibil chipul isteric al acesteia. Timp în care necuvântătoarelor – locuitori de drept ai pădurilor – le rămâne retragerea sau convieţuirea cu omul, în chip de gunoieri.
După o vreme, nemaisuportând izul aproapelui ajuns prea aproape, „iubitorii de natură” strâmbă din nas şi doresc noi locuri „sălbatice şi izolate”, cu peisaj intact, locaţii aerisite şi confortabile. De pe internet şi de la televizor află că politicienii şi dezvoltatorii le-au venit deja în întâmpinare: în alt munte au descoperit pentru ei frumuseţi şi „oportunităţi” ce trebuie neapărat „puse în valoare”. Alte studii de fezabilitate, alte măsluiri în documentele impactului de mediu, alte semnături de alfabetizaţi şi motoarele armelor de distrugere a naturii – în masă şi pentru mase – pornesc.
“Există date şi indicii că inculpatul S.C.M. pregătea săvârşirea unei noi infracţiuni de corupţie, prin promisiunea că va interveni la persoane cu funcţii de decizie pentru rezolvarea alocării unor sume de bani pentru contracte la construcţii de drumuri, în scopul obţinerii unor foloase necuvenite (…) Inculpatul S.C.M. promitea că va interveni la Guvernul României, pentru alocarea unor sume de bani din fondul de rezervă al Guvernului, în favoarea unei societăţi de construcţii de drumuri. Pentru această intervenţie, inculpatul S.C.M. pretindea remiterea unui procent de 10% din suma alocată de la Guvern” – scrie în rechizitoriul DNA, privind dosarul de corupţie instrumentat fostului primar al Clujului şi unor dezvoltatori din anturaj. Un dosar ca multe altele şi un text juridic ilustrând sec unde duc sforile uciderii naturii prin investiţii: la câteva buzunare pline, dornice de alţi bani. Păpuşarii sunt însă ceva mai departe, cu spusa unuia dintre înaintaşii lor începând chiar acest text.
Pentru o Europă occidentală betonată şi industrializată până la saţietate, dar care a înţeles într-al doisprezecelea ceas că păstrarea naturii, cât a mai rămas din ea, este vitală naţiunilor care contează, integrarea tinerelor democraţii a fost o gură de aer. Fabricile de drujbe, TAF-uri, motocositoare, buldozere, asfaltatoare, instalaţii de schi şi hidrocentrale cu conductă – depăşite moral şi interzise acolo – au putut să îşi vândă liniştite produsul în noile teritorii cucerite, unde indigenii estului sălbatic, fermecaţi de mărgelele colorate ale progresului, dau orice pentru ele. Mai cu seamă viaţa, în formele sale naturale şi pure.
Suprafeţele naturale ale Terrei se reduc anual cu echivalentul teritoriilor Belgiei şi Olandei, prin acoperire cu construcţii: aeroporturi, autostrăzi, construcţii civile şi industriale. Scăderea se face pe seama ţinuturilor locuite de naţiunile care nu contează. Cele care, într-un viitor apropiat, vor constata că şi-au vândut arabilul investitorilor sosiţi, cu fabrici cu tot, din lumea unde pământul fertil e păstrat şi produce hrană. Tot ele vor vedea că şi-au golit munţii de păduri, în vreme ce codrii ţărilor cu adevărat civilizate au rămas întinşi şi verzi.
Abia atunci naţiunile care nu contează vor înţelege, poate, că politica nu înseamnă doar ciorovăiala unor proşti televizaţi, ci politici: de mediu mai întâi de toate, politici demografice, de învăţământ, de educaţie şi sănătate. Dar, pe atunci… sănătate bună! foto: Nicolae Dărămuș
„Borduriada” este termenul generic pentru lucrările mari şi inutile, prin care banul public intră în buzunarele firmelor executante, aparţinând clienţilor puterii politice. Înlocuirea bordurilor bune în întreaga ţară prin altele, noi şi mai slabe, a încetăţenit termenul.
foto: Nicolae Dărămuș
Dascălul meu, excelentul şi regretatul anatomist şi chirurg Tiberiu Ciobanu, avea obiceiul ca în timpul disecţiilor se prezinte studenţilor, în funcţie de organul sau aparatul studiat, diverse manopere chirurgicale ce aveau să îşi dovedească utilitatea în practica medicală de mai apoi.
Ţin minte cum, ajungând la traseul arterei uterine, doctorul Ciobanu ne-a arătat pe cadavru manopera urgentă a clampării acesteia, în cazul temutei rupturi de uter la gravida în travaliu. Ca de obicei, îşi însoţea demonstraţia cu descrierea gravă a fiecărei etape, rostind apăsat cuvintele, cu patetism dozat, în funcţie de ipoteticul dramatism al cazului: „Parturienta este pe masă, tensiunea arterială scade vertiginos, sunteţi singuri!… Singuri la Cucuieţii din Deal!”– clasica localitate inexistentă, menită fie eroicei afirmări medicale, fie rătăcirii proaspătului absolvent pe drumul alcoolismului şi preacurviei rurale, se ştie, cea mai periculoasă. „Nu alergaţi după un doctor! Dimpotrivă: vă amintiţi dintr-o dată că sunteţi doctor… Luaţi o pensă chirurgicală, dreaptă. O închideţi. Tuşaţi. Când aţi ajuns cu degetele în fundul de sac vaginal lateral, strecuraţi pensa pe lângă ele, străpungeţi cu ea fundul de sac, o deschideţi, o împingeţi înainte şi prindeţi în ea tot ce e acolo. Cu siguranţă, printre altele, veţi clampa şi artera uterină. Important este să opriţi hemoragia. Celelalte stricăciuni cauzate de manoperă – nervi, ureter ciupit – se vor repara ulterior, operator. Dar! – şi glasul dascălului urca ameninţător ca o sabie – Să nu faceţi niciodată această manevră, dacă nu aţi mai făcut-o înainte măcar o dată”.
Trebuie să recunosc: vreme de peste douăzeci de ani, Dumnezeu m-a ferit de o astfel de situaţie şi, cred eu, intenţia Atotputernicului a fost aceea de a le feri de rău mai cu seamă pe gravide. În ciuda acestei indulgente realităţi, mi-am amintit nu o dată sfatul doctorului Ciobanu, graţie nenumăratelor mele contacte cu oficialii din domeniul protecţiei mediului, faptul dovedind şi strânsa legătură dintre medicina umană şi medicina Terrei, precum şi flagrantul eşec al amândurora: acela de a vindeca omul şi Pământul de boala omului.
Motivându-mi, prin viu grai sau în scris, lipsa atitudinii de reală protecţie a mediului atunci când un idiot cu bani strica natura – o pădure, un curs de apă, un habitat sălbatic –, invariabilul răspuns al oficialilor fusese: „Păi nu este zonă protejată”. Altcumva spus, dacă tot un oficial, anterior, nu legalizase sau abolise unui ţinut statutul de „arie protejată”, el nu trebuia apărat şi acolo se putea întâmpla orice: investiţii, poluare, vânătoare; aberaţia privind deopotrivă speciile de necuvântătoare, unele fiind „protejate”, altele nu.
Era prin 1976 când am descoperit într-o librărie cartea Pescuit pe ape de munte, scrisă de Paul Decei. Acesteia i-a urmat – printre altele, ale aceluiaşi silvicultor de excepţie, îndrăgostit până la sacrificiu de natură –, cea intitulată Lacuri de munte, drumeţie şi pescuit. Titlul acesteia din urmă este mai aproape de realitatea ambelor scriituri, fiindcă pescuitul păstrăvilor şi lipanilor este doar pretextul unor peregrinări cumpătate: ele sunt ghiduri montane. Din paginile lor, autorul întinde drumeţului, pescar sau nu, o generoasă mână de cunoscător al Carpaţilor. Drumuri, drumeaguri, poteci, piscuri şi căldări, izvoare, pâraie, râuri, lacuri, adăposturi alpine şi cabane modeste, toate îşi găsesc loc între coperţi. Informaţii precise, atât de trebuincioase celui pornit pe jos spre sihăstrii, hărţi, schiţe batimetrice şi fotografii stau mărturie despre cum a fost, iar acum, despre ce s-a distrus şi a pierdut România, sub lideri ignoranţi, în douăzeci de ani de libertate isterică.
În cărţile pomenite, la „cuprins”, însemnasem cu câte o liniuţă râurile şi lacurile lângă care mi-am ridicat cortul. Nu puţine, după cum nu puţine rămăseseră în aşteptare. Nu atât generozitatea pescărească a acestor ape mi-a rămas în minte – fără îndoială, astăzi, una de neînchipuit – cât curăţenia, liniştea, solitudinea şi întregul vieţii sălbăticiilor în care pătrundeau doar cei cuviincioşi. Cei pentru care muntele era fiinţă cu duh, nu doar un neînsufleţit teren cu „oportunităţi” – bun de construit drumuri şi hoteluri, de exersat şoferia fără reguli, de hăulit şi ascultat manele, de făcut grătare, beţii straşnice şi vetre de foc pline cu gunoaie; cei pentru care râurile înspumate scăpate de giganticele acumulări hidroelectrice – şi erau multe! – însemnau fluide cărări dumnezeieşti, menite traiului semenilor cu solzi.
De câtva timp, ici şi colo, pe râurile din cărţile lui Paul Decei, nişte idioţi bogaţi îşi construiesc hidrocentrale private. În văile declarate cândva „fond rezervat de interes republican, destinat reproducerii păstrăvului”, apa este confiscată de conducte gigantice şi albiile rămân seci. Fiind de „sorginte comunistă”, protecţia vieţii trebuia şi ea abolită. Doar e capitalism. foto: Nicolae Dărămuș
foto: Nicolae Dărămuș
„La ieşirea din rezervaţie n-am avut probleme, fiindcă noi eram mai mulţi decât paznicii”. Sincera zicere aparţine unui tânăr „forumist” de pe un site al motocicliştilor care bântuie munţii pe unde îi taie capul. Tot ea, zicerea, amintindu-mi un adevăr rostit explicit, subliniind forţa kilogramelor de carne în dauna minţii, pus de data asta în gura unui cunoscut personaj istoric, Alexandru Lăpuşneanu: „Proşti, dar mulţi!” Adică cei de care trebuie ţinut cont, de voie de nevoie.
Dacă şi paznicii rezervaţiei naturale din Călimani – căci despre ea scrie imberbul motorist – ar fi judecat după aceleaşi canoane de cantitate, s-ar fi cuvenit să le tragă câteva gloanţe în cauciucuri ori, după caz, chiar în picioare. Fiindcă ei aveau, la rândul lor, mai multe arme de foc decât puţoii care străbătuseră pe motociclete, contrar legii, acel teritoriu.
Evident că paznicii nu au făcut-o, motivele inerţiei „autorităţilor” fiind absolut condamnabile. Ele merită o disertaţie aparte, unde scuza fricii, a păzirii pielii proprii nu încap, întrucât acceptarea slujbei de paznic plătit înseamnă îndeplinirea rolului cu asumare de risc; ceea ce pentru români în general şi la această oră – care durează de vreo două mii de ani – nu este de înţeles, fie că la mijloc este rostirea unui adevăr mărunt dinaintea şefului, fie că e vorba despre acţiuni concrete, civice sau de serviciu.
Curajul, „dacă nu-şi are rădăcinile într-un anumit sentiment al răspunderii consimţite, nu este altceva decât semnul sărăciei sau al prisosului de tinereţe” – scria în „Pământ al oamenilor” Antoine de Saint-Exupéry. Fireşte referindu-se nu la sărăcia din buzunare. Cum însă „omul de nimic din nimic îşi face virtute”, curajul celor mai mulţi compatrioţi, fie plebei, fie „autorităţi”, se rezumă la isprăvi de neisprăviţi. Laude precum „Atât am băut, că nici nu ştiu cum am ajuns acasă” făcând parte din dialogul cotidian.
Când nu îşi elogiază propriul pântec, „sărăcia” omului se umple astăzi cu shopping, banul devenind criteriul cert de diferenţiere. Tehnica a ajuns pe mâna oricui, sistemul oferind deopotrivă bunuri şi intoxicare cu drepturi. Mai ales cu „dreptul tău” de a avea ce e mai bun, mai scump, mai exclusivist, cum glăsuiesc reclamele. Exclusivist, adică aşa cum au alte milioane de indivizi cu buzunarul plin.
Motocicliştii, off-roaderii cu maşini 4×4, vânătorii – ce listă nesfârşită! – sunt grămezi de „exclusivişti”, colective de banali cu pretenţii. Inocenţi prin inconştienţă, ridicoli prin seriozitatea „pasiunii”, adesea şi nocivi prin exercitarea acesteia.
foto: Nicolae Dărămuș
Dă-i omului puterea – cailor putere, a fotoliului, a politicii – şi îi vei vedea adevăratul caracter, este esenţa unei zicale. Şi cum fotoliul şi politica sunt la îndemâna puţinor plebei, plebeilor majoritari le rămân cumpărăturile. Făcute uneori cu sacrificiu, ele înseamnă găsirea unei identităţi colective. Una unde virtuţile lor inexistente sunt clamate şi recunoscute statutar. În cazul masculilor, una unde curajul şi bărbăţia să fie, prin lipsă, la mare cinste.
Elitele nimicului se impun pe zi ce trece, fiindcă nişa părăsită de conştiinţă se cere ocupată. Este un principiu elementar în natură. În natura umană cu prisosinţă. În România capitalistă, şi mai şi.
Sărăcia spiritului şi prisosul de tinereţe, despre care scria de Saint-Exupéry, sunt uşor de observat la hoardele de „motorişti”, ele devenind stridente atunci când acestora li se iau interviuri. Nici unul nu ştie că „dacă taci, înţelept rămâi”. Şi nici nu are cum. Microfonul dinaintea gurii şi camera de luat vederi asupra sa – un nimeni îmbrăcat în piele neagră, cu cască de extraterestru pe craniu, călare pe o motocicletă „tare” –îl propulsează dintr-o dată în lumea celor la care se uită lumea. Lumea obişnuită, vezi bine, faţă de care el, graţie unei cumpărături care îi vibrează între buci, se simte diferit şi superior. Creierul său, în continuă vacanţă, simte că e luat în seamă şi e fericit. Nu mai duce grija cuvintelor şi gura vorbeşte singură, strigând mai mult, spre a acoperi huruitul cailor putere: „Cool! Excelent! Dur! Adrenalină!” Apoi, eventual oprind motorul, explică reporterului cam prin ce aventuri de doi bani a trecut el: noroaie, bolovani, iar noroaie, ceva cu lanţul de transmisie, o pană de cauciuc. Ah, cât este de frumos! Acum, că e seară, va chefui cu ceilalţi motorişti până noaptea târziu. Şi-a adus băutură din belşug, au cumpărat şi de la localnici. Este liber, relaxat, fiindcă e „în mijlocul naturii”. Ce mai încoace-ncolo: grozav până peste poate!
Spre a fi convingător, operatorul plonjează apoi asupra unor detalii sublim-eroice: petele de tină de pe costum, de pe viziera căştii, iar eu îmi amintesc cum pe vremuri bunicii mei spălau porcul. Gest care îmi apare astăzi cu adevărat sublim şi de dat la televizor. Apoi, din perspectivă joasă, eşapamentul îneacă în fum obiectivul camerei şi centaurul hibrid o zbugheşte spre următoarea frână cu derapaj controlat şi jerbe de noroi.
Când mi se întâmplă să vizionez aceste reportaje de televiziune sau să le găsesc prin reviste, descopăr însă că nici cei care ţin microfoanele sau scriu nu sunt altcumva. Au şi ei acelaşi entuziasm infantil, aceeaşi admiraţie de om frustrat, dinaintea tehnicii, a unuia care „s-a ajuns”, care „si-a găsit vocaţia”, care „trăieşte viaţa la maxim”. El, jurnalistul, nu înţelege că, dincolo de relatarea evenimentului, el este un formator de opinie şi un ofertant de modele. Nu pricepe că tocmai „viaţa la maxim” reduce la minim viaţa. Viaţa Terrei, înainte de toate. Consumism, risipă, combustibili fosili, poluare, gaze cu efect de seră, încălzire globală?… Doar nişte vorbe. foto: Nicolae Dărămuș
foto: Nicolae Dărămuș
De ceva vreme, ori de câte ori mă refugiez în păduri retrase, de undeva răzbate urletul cătrănit al vreunei drujbe, urmat de inconfundabilul zvon al prăbuşirii arborelui, asemenea unui ultim şi adânc oftat. Liniştea e scurtă de fiecare dată şi ţipătul dinţilor de oţel, scormonind într-un alt trup verde, pătrunde codrii cu o nouă moarte. Dintre valurile de molizi se ridică în răstimpuri şi duduitul camioanelor, amestecat cu icnete de fiare hurducate, semn că grămezile de cadavre vegetale, într-un du-te-vino cotropitor, pleacă spre morgile progresului rentabil: Schweighofer, Egger, Kronospan, spre gatere mai mărunte, trenuri şi vapoare aşteptând prin porturi. Dimineaţa devreme şi la căderea nopţii, focuri de armă stârnesc ecouri şi, uneori, sub cer, helicopterele zdrelesc aerul, transportând spre singurătăţi alcătuiri industriale stranii, spânzurate sub carlingă.
Efortul concentrării la frumuseţea naturală mi-a devenit un exerciţiu obligatoriu prin pustietăţile verzi şi, deşi cazna lui e tot mai mică, bucuria de a fi acolo îmi e stâlcită de tristeţea celui care ştie.
În jurul meu, toate – arbori, ape limpezi, sălbăticiuni – pătrunse de viaţa fără început şi fără sfârşit îşi trăiesc prezentul demn, în vreme ce, undeva prin birouri elegante, ecoteroriştii abia alfabetizaţi, prin simplă aritmetică le hotărăsc moartea: pădurile devin metri cubi de lemn, râurile cu păstrăvi înseamnă kilowaţi, iar sălbăticiunile dau piei, kilograme de carne şi trofee.
Sub mâinile hulpave şi frunţilor lor înguste „corola de minuni a lumii” nu e lucrare dumnezeiască, cum nu le sunt fraţi întru Domnul nici semenii bipezi de care se despart asigurator prin garduri prevăzute cu pitbuli, camere video, ziduri înalte, maşini blindate şi gărzi de corp, toate însemnând frică. La fel cum tot frică denotă şi neobosita lor alergătură spre a-şi dovedi şi a dovedi lumii că există, mereu prin altceva decât sunt ei în fapt. Căci frica e una singură: frica de moarte. Cea pe care, în mintea lor, o înving prin făcături „durabile” – „investiţiile” – şi pe care, prin notorietate şi „viaţa din plin trăită”, vremelnic o uită. E de ajuns apoi un accident grav, o boală fără leac şi, dintr-o dată, nemuritorii topurilor cu miliardari devin ce-au fost şi mai puţin decât atât.
foto: Nicolae Dărămuș
Până la proba adevărului însă, demonstraţiile lor publice fac deliciul proştilor, iar închipuitele invidii stârnite în „duşmani” – cum corect glăsuiesc maneliştii – le hrănesc flămândul vid cerebral. Ei sunt pragmatici în slujbe şi iubitori de adrenalină în timpul liber. Au învăţat cele două cuvinte – „pragmatic” şi „adrenalină” – de îndată ce le-au auzit şi au prins să le folosească înainte de a le cunoaşte toate sensurile. Sunt la modă şi le e de ajuns: pragmatismul asigură reuşita, iar banii acesteia le permit achiziţiile generatoare de adrenalină.
Lipsa de scrupule – handicap obligatoriu al pragmaticului de succes – a devenit virtute, iar mărturisirea publică a adrenalino-dependenţei este marca „rafinată” a statutului său social. Contra cost, revistele mondene şi televiziunile roiesc în jurul weekendurilor şi vacanţelor sale, deşi abilităţile lui se reduc de cele mai multe ori la folosirea unui motor puternic: de automobil, de motocicletă, de ambarcaţiune şi, mai nou, de avion. Banala şoferie, cu amintitele ei variante, capătă strălucirea banilor mulţi daţi pe acea maşinărie scumpă şi a costurilor anuale ale practicării hobbyului. Încă un zid invizibil s-a ridicat între el şi plebe, între lumea lui „exclusivistă” şi lume: preţul care lui i-a dat „valoare”, cum la fel de adevărat cântă aceiaşi manelişti.
Între pragmaticul de succes şi ceilalţi – oameni şi necuvântătoare – cel mai vechi zid din lume, tot invizibil, îşi pierde irepresibil fiinţa: bunul simţ. Sfărâmat sub asediul celor cu „viaţa trăită din plin”, bunul simţ îndeamnă mereu la retragere spre sihăstrii tot mai strâmte, alături de sălbăticiunile păţite, hăituite şi bănuitoare.
Sunt mulţi ani de când îmi condusesem un prieten neamţ într-un munte cu cerbi, să le ascultăm boncăluitul. După ceasuri de umblet şi aşteptare, sub amurgul roşu străbătut de mugete, el şi-a manifestat bucuros o stranie uimire: aceea că în timpul scurs nici un motociclist şi nici un automobilist cu 4×4 nu trecuseră pe drumeagurile noastre şi nici zvonul vreunui motor depărtat nu ne tulburase cerbii. Nu i-am prea înţeles uimirea şi bucuria că fuseserăm singuri. Mi se păruseră fireşti, i-am spus asta şi m-a lămurit: „La noi în Germania am fi fost asaltaţi cu siguranţă de vreun sportiv cu motor, căruia nu îi ajung şoselele. Dar va veni şi în România boala asta.”
Aflu că de un timp, în Europa, cotropirea spaţiilor sălbatice e tot mai limitată prin legi. „Adrenalienaţii” continentului, invitaţi de autohtoni asemenea lor – mai noii îmbogăţiţi cu motoare tari – şi-au mutat arenele în, cândva, celestele singurătăţi carpatine. O ultimă dovadă că, înainte de toate, „exclusiviştii” adrenalinei motorizate au exclus din lumea lor bunul simţ. foto: Nicolae Dărămuș
foto: Nicolae Dărămuș
Cândva, într-un text intitulat „Omul-urs” scrisesem despre asaltul „civilizaţiei şi progresului” asupra ecosistemului forestier montan, facilitat de tehnica ajunsă pe mâna bogaţilor proşti.
Dinaintea acestei agresiuni, aici şi aiurea, omul iubitor de linişte şi reculegere, respectând lucrarea Celui de Sus, natura, se retrage mereu înăuntrul ei, dar spaţiile care îi rămân sunt tot mai puţine. Când nu pier, fac la fel şi sălbăticiunile, trăind şi ele cu măsura bunului simţ. Şi încheiam: „Din când în când ursul, asaltat în sihăstriile sale ultime, ripostează. Atunci, ziarele şi tele- viziunile urlă despre un urs ucigaş şi despre victima sa. Când şi discretul om-urs va fi asaltat în aceleaşi ultime bastioane vii şi verzi, va riposta şi el pesemne, iar ziarele şi televiziunile vor urla despre un ecoterorist. Apoi, prompt, «corul sistemului» – civic, jurnalistic şi juridic – îl va declara nebun şi îl va izola sau închide în vreo puşcărie de maximă siguranţă.”
Într-un ziar central am găsit apoi relatarea jurnalistică despre uciderea râului Capra, din munţii Făgăraşului, prin hidrocentralele private ale unor onorabili infractori argeşeni şi despre proiectele – peste 3000 la număr – care vor înmormânta în conducte imense alte zeci de râuri alpine, primele vizate fiind Oticul, Buda, Topologul şi Vâlsanul. Sălbăticiunile acestor râuri – păstrăvi şi lipani – trăind doar în apă, nu se pot retrage şi mor.
Fără a mă iluziona la nivel de ţară asupra numărului cospiritualilor care înţeleg drama naturii, vehemenţa comentariilor de cititor mi-a atras însă atenţia. Acolo, în pagina cotidianului, nu erau puţini cei care doreau cu ardoare – deschis sau mai voalat – pedepsirea cu moarte a ecoteroriştilor cu manşete albe. Erau la mijloc doi îmbogăţiţi nesătui, banali „fii ai Argeşului”, din categoria afaceriştilor de succes, care trăiesc numai spre a strânge averi şi a sfârşi apoi, brusc, fie în atac de cord, fie în vreun accident motorizat cauzat de pofta lor de adrenalină.
Le-am văzut şi feţele. Codul Penal mă împiedică să descriu în public ce spun explicit chipurile despre mintea şi inima lor, capitolele calomniei şi insultei veghind şi la drepturile neomului. Cert este însă că urarea românească „Să-ţi fie inima, precum ţi-e căutătura”, fără complicate speculaţii psihanalitice, freudiene sau lombroziene, se potrivea întru totul fizionomiilor acestor umanoizi. Îmi era clar şi de ce în minţile lor îşi puteau închipui că au dreptul să confişte râurile unei ţări.
În săptămânile de pe urmă am fost de câteva ori pe râul Neagra Broştenilor din judeţul Suceava, unde, cu sprijinul interesat al primarului din Broşteni, asupra unei ape patrimoniale stă sabia aceleiaşi iniţiative private. Discutând cu oameni din partea locului – unii chiar cu pretenţii – reacţiile lor s-au împărţit între nelămurirea unui „Şi ce e rău în asta?”, resemnare – „Înseamnă că rămânem fără râu” – şi descurcatul personal: „Dacă e aşa, îmi scade fântâna… Trebuie să-mi trag apă din coastă.” Prin captarea unui izvor, adică printr-un alt delict de mediu. Nici unuia nu îi trecuse prin cap să se opună, să se întrebe, să mă întrebe măcar ce e de făcut. foto: Nicolae Dărămuș foto: Nicolae Dărămuș
Nelămuriţilor le-am explicat cum m-am priceput mai bine care sunt consecinţele. Au rămas tot pe a lor, bălmăjind amabil că, totuşi, „ne trebuie curent electric”, că „în fond nu e nimic rău”. Erau complet străini şi insensibili la drama de mediu, la orice frăţie cu codrul, cu apa, cu ce este încă viu pe vale: păstrăvi, lostriţe, lipani, vidre, cerbi şi frumuseţe. Acea „frumuseţe naturală” – cum o numea Romain Gary – însemnând viaţa sălbatică neatinsă, cu totul altceva decât imaginea plată, „frumoasă” şi moartă a unei ilustrate de concediu.
Theodore Kaczynski, poreclit Unabomber, cel care protestase violent şi prin crimă împotriva tehnologiei care, ajunsă pe mâna proştilor cu bani, ucide viaţa sălbatică, stă acum închis pe viaţă într-o închisoare de maximă siguranţă din statul Colorado. Manifestul său, denunţând cancerul tehnolatriei şi al societăţii de consum, este studiat însă în universităţile americane. Asta face diferenţa. Întrucât una este necesara pedeapsă pentru crimă – asumată dinainte chiar de făptuitor – şi cu totul altceva este continuarea şi tolerarea fărădelegii iniţiale, eterna provocare ce conduce mereu la o crimă cu acte-n regulă. Ecoterorismul „legal”, cel cu manşete albe, este această fărădelege iniţială.
Un erou român care ar pedepsi violent fărădelegea legalizată, ar sfârşi uitat. Mai grav, ipoteticul său manifest – generos, patriotic, aflat în slujba vieţii – ar fi complet ignorat apoi. Dovada o face nesfârşita ciorovăială fără obiect şi proiect a politicienilor ţării – cu toţii aparţinând aceleiaşi specii de închipuiţi făloşi – în vreme ce râurile de munte şi pădurile pier. Asemenea petrecăreţilor de pe Titanicul în scufundare, românii notorii şi, deopotrivă, plebeii nu observă răul la timp. De aceea, aici, eroii nu au căutare.
Şi totuşi, inocenţii din râuri şi păduri, cu râuri şi păduri cu tot, trebuie apăraţi. foto: Nicolae Dărămuș
foto: Nicolae Dărămuș
Libertatea şi democraţia oferă paremiologiei mereu împrospătate oportunităţi, semnificaţii şi confirmări. Că „mama proştilor e mereu gravidă” se ştie de când lumea şi vânătoarea îi demonstrează tragicul adevăr, ea neavând astăzi absolut nimic în comun cu disciplina şi cu sportul pe care pretinde a le întrupa prin practicile sale.
Îndelungată vreme, medic internist fiind, aplicam semnătura ultimă decretând „apt” pe „fişa de sănătate” – un formular identic pentru aspiranţii la statutul de vânător, de şofer sau, de pildă, spre angajare, la statutul de vidanjor manual. Nu aveam – cum nu am nici astăzi – vreo îndoială că majoritatea celor declaraţi apţi pentru exercitarea vânătorii şi şoferiei ar fi satisfăcut cu prisosinţă cerinţele angajării lor pe posturi de vidanjori manuali. Să fiu bine înţeles: preţuiesc meseria asta extrem de necesară igienei şi îi apreciez pe profesioniştii săi dedicaţi, cu care oricând aş bea un rom, stând în picioare la masa de tinichea a vreunei cârciumi de cartier. Nu la fel aş face însă cu majoritatea covârşitoare a indivizilor care, dorind permisul de vânător, îmi băgau sub nas amintitul formular, indicându-mi aproape imperativ rubrica goală: „Să semnaţi aici!” Şi eu nu semnam.
Din albul hârtiei – pe care se lăfăiau autografele cu parafă ale colegilor din policlinică, toţi, medici specialişti – mereu îmi părea că strigă despre impostură semnătura şi ştampila medicului psihiatru. Despre impostura sa, ca specialist ce se afla şi despre cea a insului declarat de el, sub aspect mintal, ca fiind potrivit spre a poseda armă şi dreptul de a ucide sălbăticiuni.
Nu semnam „ca primarul” şi, recunosc, mereu îmi depăşeam atribuţiunile, ducând la disperare bolnavul. Căci de cele mai mult ori cel care voia arma de vânătoare era într-un fel bolnav. Ca să îi arăt măcar ceva din adevărata lui stare, în afara examinării sale clinice, „pe aparate şi sisteme”, atât cât îmi permiteau „internele”, mă strecuram pe tărâmul psihiatrului şi psihologului, scormonind în cugetul aspirantului. Nu îl puteam respinge, domeniul meu fiind bolile trupului, însă nici nu îl puteam lăsa cu una cu două.
„De ce vreţi să deveniţi vânător?” suna invariabil întrebarea mea, în vreme ce ascultam inima, plămânii, în vreme ce palpam burtoiul sau măsuram presiunea arterială a viitorului ucigaş. Cu rare excepţii, clinic, încă sănătoşi, indivizii îmi deconspirau zilnic minciuna clamată de consacratul Mens sana in corpore sano. Nu! Trupurile sănătoase nu adăposteau minţi sănătoase. Dimpotrivă. Minţile acestor trupuri cultivau minciuna, vanitatea, lăcomia, lipsa de măsură, şmechereala, pripa şi fala. Într-un cuvânt, prostia. Fireşte, nu inocenta prostie a tolomacului, cea care, definită fiind prin termenul de „oligofrenie”, îşi ierarhizează după caz gravităţile de la idiot până la „superioarele” stări de imbecil şi debil mintal, ci prostia sprinţară.
Invariabil aflam că omul din faţa mea „iubeşte natura”, ieşirile în „mijlocul naturii”, că adoră plimbările „în aer liber”, fiindcă numai acolo este „el însuşi”… „cu pretenii, relaxat, la o duşcă, la o friptană, la o slănină prăjită”. „Ştiţi cum e, dom’ doctor!…”
Din păcate chiar ştiam.
În ruptul capului nu ar fi recunoscut vreunul că este ahtiat să ucidă, să ducă acasă traista plină cu carne, să adune „trofee” spre a se lăuda cu ele şi, mai ales, că este fricos. Iar la întrebarea „Atunci, dacă numai natura şi toate astea vă plac, de ce vreţi puşcă?” nu obţineam decât o privire tâmpă, amestecând ciudă şi derută şi o bâiguială mofluză – ei, da!, de data asta acesta este termenul – o bâiguială neinteligibilă de idiot.
De prostia sprinţară mi-au reamintit „eroii” unei recente întâmplări vânătoreşti din judeţul Argeş. Banal, unei găşti de potentaţi politici – printre care prefectul, şeful Direcţiei Silvice şi primarii din Ungheni, Oarja şi Bradu, toţi trei rotofei ca nişte caltaboşi – i s-a năzărit să ucidă urşi. Nu unul, ci oricâţi urmau să iasă în bătaia „necruţătorilor lunetişti de elită din Partidul Democrat Liberal”, cum scriau imberbii jurnalişti locali, vânătoarea făcându-se la goană, cu câini.
După uciderea a două exemplare, euforia nesătuilor a fost întreruptă de un al treilea urs, mânat spre vânători de copoii prost conduşi. Puştile au trosnit pripite, ursul a fost rănit, drept care s-a repezit spre vajnicii bărbaţi. Nici belicoasele costume „leopard” şi nici armele din mâini nu le-au ţinut acestora loc de curaj şi sânge rece, masculii de partid tulind-o ca iepurii, care încotro. Şi, pe când să fie ajunşi din urmă de aprigul animal însângerat, un invitat – vânător german, plătitor în valută – a tras „nemţeşte”, scurtând chinul ursului şi groaza căcănarilor.
În ziarul local istoria era relatată însă sub titlul „Puterea i-a venit de hac ursului”. Din acelaşi text alegătorii puteau afla şi că prefectul fugărit de urs este „comparat cu Marlon Brando pentru succesul său la femei, asta datorită unui instrument genital de dimensiuni perfecte”. Cum finis coronat opus, prostia sprinţară – a jurnaliştilor, deopotrivă – cotropea scriitura cu pricina până la ultimul cuvinţel, subliniind că prefectul vânător „după fiecare victorie erotică, vânătorească sau politică încinge câte un chef de pomină”.
În aceste condiţii, eu am un singur şi uriaş regret: prezenţa neamţului la acea vânătoare. foto: Nicolae Dărămuș
foto: Nicolae Dărămuș
Pe teren propriu sau în deplasare, întâlnirile dintre politicienii români şi oficialii occidentali sunt un spectacol de neuitat. Evident că sarea şi piperul este românul, care, deşi „în veci nu piere”, pare să-şi dea duhul de la o clipă la alta. Costumul, deşi de firmă, stă pe el ca pus cu furca: ridicat pe şale, în vreme ce, rigid, gulerul îi levitează independent, mereu departe de ceafă.
Ahtiat să nu fie ridicol, să ţină ritmul, ciobănescul carpatin politic face totul pe dos. Păşeşte prea larg sau, dimpotrivă, vizibil mărunt, ca şi cum ar avea o pieliţă între picioare. Frânează o clipă mai târziu decât însoţitorul străin, invitat sau gazdă, iar atunci când şade, uită să se descheie la veston, nu are ce face cu mâinile şi picioarele îi prisosesc dintr-o dată, aruncându-le sub scaun sau către asistenţă. Atitudinea sa permanentă este un amestec haotic de degajare ca la stână şi de panică năroadă că „dă ursul”.
Conştientizându-şi oarecum starea, sub rânduri de sudoare, carpatinul politic încearcă să-şi compenseze neputinţele prin vorbe şi atitudini. Stâna şi opinca primordială se răzvrătesc însă irepresibil. În deplasare este modest, fără pretenţii, atent, dornic de sfaturi de la capitaliştii occidentali, dinaintea cărora, rareori însă brusc, devine peste măsură de îndrăzneţ, obraznic şi necioplit, mirându-se el de el. Şi, mândru de pantalonii lepădaţi în public, îşi consideră fundul gol drept un acces de demnitate, bucuros dacă presa de acasă i-a elogiat goliciunea. În ţară este însă necondiţionat amabil, ospitalier, umil, recunoscător, gudurător şi onorat de vizita străinului. Dacă este cointeresat financiar cât de cât, devine greţos, scoţându-şi până şi mama la vânzare.
În noiembrie 2005, în revista Academia Caţavencu – unde scriam pe atunci – semnalasem faptul că B.C., un intermediar şi apropiat al prefectului de Suceava, achiziţionează de la ţărani teren arabil în zona Rădăuţi, cu scopul vânzării scumpe ulterioare gigantul austriac Egger – Schweighofer. Pe aproximativ 100 ha de teren arabil, acesta urma să construiască mai multe fabrici de produs cherestea şi plăci fibro-lemnoase. Alungată din alte ţări unde încercase să îşi impună statutul de stăpân, firma cu pricina găsise în judeţul Suceava totul: oameni cu statură de sclav, terenul şi materia primă trebuincioasă: lemnul.
În nr. 18/mai 2006 al aceleiaşi reviste, sub titlul Mândria de a fi român jmeker, făceam un portret al prefectului sucevean Orest Onofrei, în baza unor declaraţii şi atitudini „neinspirate” ale acestuia. Tot acolo subliniam şi faptul că „promotorul din umbră al proiectului care va ucide în continuare pădurile României este inginerul de exploatare forestieră – conform facultăţii şi diplomei – Gheorghe Flutur, ministrul Pădurilor”. foto: Nicolae Dărămuș
În 16 octombrie 2006, oficialii bucovineni şi austrieci au înfipt cazmalele în pământul viitorului şantier Egger – Schweighofer, punând cu mâinile lor fine prima cărămidă. Fornăind tradiţional, un sobor de popi a binecuvântat afacerea. Dintre „muncitorii” oficiali, în costum scorţos şi dotaţi cu mistrie inaugurală, se detaşa de la o poştă Orest Onofrei, prefectul Sucevei, mai înalt cu o cască decât toţi. Cu o cască, nu cu un cap, întrucât ce credeţi că a scos pe guriţă a’ lu’ Onofrei, reprezentantul Guvernului României? Ei bine, a scos ceva pentru care, dacă ar fi fost prefect în Franţa, Germania sau Austria, ar fi fost demis în 24 de ore. A spus oaspeţilor austrieci că se pot simţi ca acasă în România, fiindcă Bucovina se află de fapt „în Ducatul Oriental al Austriei”.
Deşi e insuportabil să fii condus de proşti, cineva m-ar putea contrazice argumentat: democraţia românească dovedeşte că e suportabil, unu la mână, doi la mână, proşti nu există. În faţa acestor afirmaţii ar trebui să cedez, resemnarea în care vieţuim dovedindu-le adevărul. Căci nu ieşim în stradă cu „molotoave”, asemenea ungurilor, când, ca popor, suntem sfidaţi şi minţiţi.
Mai e ceva: deşi în DEX cuvântul „prost” există, definit ca „nerod, stupid”, el nu poate fi utilizat cu adresă precisă în cazul cocoţaţilor din politică, întrucât, conform legii făurite de aceştia, ar genera procese penale pentru afectarea imaginii prostului. Iată de ce liderii politici sunt doar „neinspiraţi” sau „emotivi”, ca să mă opresc la doar două sinonime de uz public ale cuvântului „prost”. Şi fiindcă am scris despre ciobănescul carpatin, nu uit că la această oră, după ce a fost prefect şi deputat liberal, veterinarul Orest Onofrei este pentru a doua oară deputat al altui partid de dreapta: Partidul Democrat Liberal. foto: Nicolae Dărămuș
Jurnalul Naţional, 4 februarie 2012
foto: Nicolae Dărămuș
Niciodată, în vreun cimitir, nu mi se arătase atât de dramatic legătura morţilor cu pământul ca în seara aceea. Doar că, în loc să fie acoperiţi de glie, acolo, în straniul pustiu, morţii ieşeau viguroşi din pământ, strigând în tăcere.
Trecuse de mijlocul lui septembrie şi urcasem în munte să ascult cerbii.
Sunt însă ani mulţi de când toamna nu mai vine pentru mine cu vechea şi ştiuta bucurie a vânătorului de imagini care, cu efort şi alergătură, mergea la sigur. Şi asta nu fiindcă – mulţumesc Celui de Sus! – anii mei, nu puţini, mi-ar fi lenevit picioarele ori dorinţa, ci fiindcă cerbii au rămas puţini. „Cerbii mei” au rămas puţini. Puţini la număr, împuţinaţi la razele coarnelor, împuţinaţi la „haremul” de ciute.
E o întreagă poveste la mijloc, iar melancolia mea nu e decât rezultatul inconştienţei cu care darul de necuvântătoare, lăsat de Dumnezeu prin păduri – însemnând tot atâtea „oportunităţi” în minţile compatrioţilor – a fost rentabilizat, adică ucis prin vânătoare şi transformat în valută.
Ieşisem să ascult cerbii pe Obcina Feredeului. Plănuisem să ajung într-un dos de codru unde, îmi spuneam, câteva scăldători şi un parchet vechi, bine lăstărit, puteau ţine în preajmă sălbăticiunile. Vreme de zăbavă nu era, orizontul purpuriu vestind înserarea şi, deopotrivă, după canoanele ştiute, mugetul vesperal. Am grăbit paşii. Câteva sute de metri mă despărţeau de locul ales, urmând să trec printr-un molidiş viguros, nu mai bătrân de vreo 50 de ani. Aveam să pătrund în umbra lui peste puţin timp, după ce voi fi traversat o culme domoală. Va fi ora la care, graţie expunerii răsăritene, voi vedea de sus pădurea cufundată în umbră şi ici-colo doar, vârfurile arborilor, poleite cu aurul asfinţitului.
De îndată ce mi-am ridicat privirea peste culme m-a izbit însă lumina. Multă. Soarele, altădată ascuns de păduri, râdea molcom din creastă, invadând adâncul versantului. Din pământul acestuia, de peste tot, ca dintr-o imensă groapă, ţâşneau spre cer cioate de molizi. Nenumărate, înalte cât statul unui om, alcătuind o uriaşă pădure de stâlpi, parcă aşteptându-şi crucile.
Creştetele acestora, crâmpoţite oblic de secure, arătau că hoţii lucraseră cu sârg şi din greu. Iar mulţimea copacilor ucişi – suprafaţa postatei apropiindu-se de vreo patru hectare – dovedea că hoţii avuseseră şi timp destul. Adică lucraseră pe tihnă, netulburaţi. De prisos să spun că orice marcă de ciocan silvic lipsea.
Vârfurile molizilor, grămezile de cepuri cu cetină şi trunchiurile netrebuincioase abandonate alcătuiau un hăţiş ce zădărnicea traversarea. Vedeam acolo – a câta oară? – urâtul. Gândul cerbilor m-a părăsit cu totul. Am filmat, am fotografiat cimitirul fără de lege si fără Dumnezeu. Ştiam că o fac degeaba, că nu am cui şi de ce arăta, dar nu puteam altfel.
Am revăzut locul de curând, tot în septembrie. Cimitirul arborilor s-a extins. Hoţii s-au tehnicizat între timp, pesemne prin banii câştigaţi pe primele cadavre. Noile cioate, înalte şi ele, au creştetul alb, drept, neted, proaspăt retezat de „drujbe”. Urmele de târâre arată că lemnul fusese scos spre răsărit şi dus până în preajma unor hardughii – pensiune, răsărite în vale. foto: Nicolae Dărămuș
Şeful ocolului silvic ce păstoreşte crima a fost între timp promovat. Ştiu, pare o încropeală scriitoricească banală, patetic- demonstrativă, dar n-am ce face: „viaţa bate filmul”. A fost, aşadar, pe rând, directorul Direcţiei Silvice judeţene, apoi consilier al ministrului Pădurilor. Când partidul său a ieşit de la guvernare s-a întors vremelnic, tot şef, la ocolul cu pricina. Apoi a fost uns director general adjunct al Regiei Naţionale a Pădurilor „Romsilva”, partidul lui revenind pe prima scenă. Iar ocolul şi l-a lăsat pe mâini bune, drept „moştenire”, nepotului – că la noi se poate! Într-un sat cu nume de vamă. Sortit, se vede, ca mai toate satele, vămuirii pădurilor.
Uscaţi la suflet, românii verzi – îngrijoraţi mereu că ungurii vor Ardealul, că, dincolo, ruşii ţin cu dinţii de biata Moldovă de peste Prut, că din toate părţile, difuz şi inconturnabil, o conspiraţie mondială râvneşte la nurii mamei România – românii verzi continuă, într-o inconştientă voluptate – cu drujba, cu arma, cu ATV-urile şi maşinile 4×4 bântuind munţii, cu betoanele acoperind arabilul, cu pubelele curgătoare din râuri, enumerarea nefiind încheiată – să practice incestul. Incestul naţional. foto: Nicolae Dărămuș
foto: Nicolae Dărămuș
„Orice om care a cunoscut foamea, frica ori munca forţată începe să înţeleagă că ocrotirea naturii îl interesează în mod direct” – scria Romain Gary în Rădăcinile cerului, romanul ecologic cu care, în 1956, lua Premiul Goncourt. Memorabila frază conţine un adevăr pe care, cu un mic efort imaginativ, îl putem verifica. Tabloul unui om înfometat, urmărit sau lucrând cu biciul pe spinare în fierbinţeala unui deşert, pare a fi, în filme, secvenţa consacrată ce induce spectatorului senzaţia acută de chin. Foamea, setea sunt cumplite acolo, frica poate deveni strivitoare, iar efortul fizic premerge moartea. Să ne închipuim însă că toate se întâmplă undeva în decorul generos al pădurii carpatine: un fir de apă limpede printre brusturi uriaşi, poieni cu ciuperci, freamăt de molizi. Foamea nu mai e foame, setea nu mai e sete fiindcă pârâul e acolo, cu păstrăvii lui. Frica celui urmărit nu mai e copleşitoare, fiindcă adăposturile codrului sunt nenumărate şi sigure. Nici epuizarea muncii silnice nu mai aduce moarte: acolo e umbra, răcoarea, viaţa.
Mă întorc la fraza omului Gary ori de câte ori îi întâlnesc, direct sau pe ecranele televizoarelor, pe marii oameni ai ţării mele. Ei formează ceea ce, sec, numim „profesioniştii”. Au chipuri familiare, îndrăgite. Sunt persoane publice şi la opiniile, gesturile, maşinile şi amorurile lor se uită tot poporul. În interviuri profesioniştii se arată cu generozitate: marii actori deplâng soarta teatrului şi filmului românesc şi au dreptate. Marii scriitori vorbesc despre condeie demne de Premiul Nobel, trăind aici la limita subzistenţei şi iar au dreptate. Medicii de primă mână pomenesc despre dotările sanitare precare şi despre salarii mizere, balerinii care electrizează scenele lumii arată acuzator spre destinul tragic al dansului românesc şi toţi rostesc adevăruri. Lista ar putea continua cu sportivi, jucători de şah, vedete TV şi creatori de modă, fără a putea fi epuizată. Toţi afirmă că, dacă ar lua viaţa de la capăt, ar face aceeaşi muncă, dar îngrijorările lor se limitează strict la domeniul breslei.
Îi privesc depănând amintiri, arătând cupe, medalii, afişe îngălbenite. Fermecători, nimic mai mult. Şi fraza lui Gary mi se înfige în minte: „Orice om care…” Văd bine că nu le este cunoscută şi nici esenţa adevărului său nu au descoperit-o prin meditaţii, experienţe personale, din familie, sau dinăuntrul ADN- ului strămoşesc.
Ei sunt doar „mari”. Sunt performeri ai unui „turn de fildeş”, recunoscuţi de modă, aninaţi undeva în lungul lanţ al progresului, fericiţi de clipa de veşnicie proprie, consfinţită prin diplome şi titluri, în timp ce, în jurul lor templele vieţii se prăbuşesc unul câte unul, sub pasul isteric al contemporanilor. Rar, până la ei în „turnul de fildeş”, mai străbate câte o veste despre moartea unui râu, a unui ţărm de mare poluat cu petrol, a unei păduri, despre otrăvirea aerului unei metropole. Vestea, acolo „sus”, are nuanţa unei curiozităţi, a unui mărunt fapt divers, petrecut parcă pe altă planetă cu care el – locuitorul înălţimilor – şi copiii săi nu au nimic în comun. „Alţii trebuie să se ocupe de aceste rele” – îşi spune grăbit, aplecându-se asupra computerului, asupra planşetei pe care se conturează caroseria unui nou automobil sau urcând pe vreo scenă, atent la intonaţia ştiutului „A fi sau a nu fi?”, a cărui actualitate tragică, acum mai mare decât oricând, nu o înţelege.
Din când în când însă mă uit dincolo de frontierele ţării. Şi văd chipul înlăcrimat al Juliei Roberts – îngrijorată de soarta urangutanilor, al lui Brad Pitt – cel îndrăgostit de urşii Grizzly, al lui Harrison Ford şi Leonardo di Caprio – care şi-au făcut şi ei din apărarea naturii un crez, al lui Ralph Fiennes – înnegurat de tradiţiile „medicinei” chineze care ucide tigrul, al distinsei Sigourney Weaver – iubind gorila de munte, ca să nu mai vorbesc de Brigitte Bardot sau de vicepreşedintele american Al Gore. Toţi au părăsit „turnul de fildeş”, urcând într-un „turn” de pământ, ape şi cer, mult mai înalt.
Mă întreb atunci, unde sunt VIP-urile noastre? Care ar fi soarta pădurilor, a râurilor, a urşilor asasinaţi inutil ori a Roşiei Montane dacă ele, VIP-urile, ar ridica glasul pentru adevărurile locului şi timpului. Rândurile acestea fiind şi o modestă explicaţie pentru cei care – citind în Jurnalul Naţional textele mele – s-au întrebat de ce un medic, în loc „să redea sănătatea semenilor”, scrie cu nădejde încă despre moartea codrilor carpatini, a apelor de munte, despre vânători nesătui şi braconieri, despre gatere şi îmbogăţiţi ignoranţi. foto: Nicolae Dărămuș
foto: Nicolae Dărămuș
Un senator cu nume de insectă şi un deputat cu nume de carnasier, ambii moldoveni, sunt, în opinia mea, doi trădători de marcă ai interesului naţional. Printr-o uriaşă distrugere de mediu, în speţă, a ecosistemului forestier carpatin, ei au atentat cu succes la siguranţa naţională şi, implicit, au prejudiciat grav calitatea vieţii în România. Ţara desfiinţându-se în fapt. Dacă lucrul s-ar fi întâmplat în ţara vecină, Ungaria, ei ar fi fost demult arestaţi, judecaţi şi pedepsiţi. Dacă nu de lege, cu siguranţă de către popor.
Cum însă mulţi dintre beneficiarii trădării moldovenilor se află chiar în Ungaria, s-ar putea ca, dimpotrivă, acolo să li se ridice statui care, pe întinderile pustei s-ar vedea de departe, oricât de nevolnice ar fi; căci aşa ar fi, ele respectând dimensiunea spirituală a modelelor. Iar la dezvelirea acestora nu ar fi exclus să participe, aplaudând, „oşteni, dregători, prostime” reprezentând România.
Atentatul s-a săvârşit prin legea 247/2005. Sloganul acesteia, aruncat în ochii proştilor a fost latinescul restitutio in integrum, dar îndărătul acestuia s-a aflat lobby-ul urmaşilor marilor moşieri plecaţi din ţară. Tot ca un slogan sună şi realitatea pe care moldovenii trădători au reuşit să o reîntroneze în România, ca pe un dat sfânt: copiii stăpânilor părinţilor voştri vor deveni stăpânii voştri, iar copiii lor vor fi stăpânii copiilor voştri! Şi, deşi marele interes al retrocedărilor fusese cel al rechinilor neiubitori de patrie, cei doi demnitari au împins în ochii electoratului doar interesul plebeului pentru recuperarea măruntei sale proprietăţi păduroase: „Bade dragă, îţi vei primi înapoi cele 5 hectare de pădure!” Şi le-a mers, în vreme ce zecile de mii de hectare de codru îi aşteptau pe nesătuii din umbră.
Avocaţii lobby-ului şi-au ales cozile de topor din legislativ cu ştiinţă de psihanalist: trebuiseră găsiţi nişte calici de partid, săraci lipiţi „de acasă”, dornici ca, umblând cu mierea patrimonială, să se ungă pe degete. I-au găsit uşor, căci metoda era veche şi prototipul uman cunoscut: acelaşi care, ridicat tot din praful uliţei în urmă cu şaizeci de ani, slujise unui alt regim criminal, la realizarea altui exces: confiscarea tuturor averilor, indiferent de natura, dimensiunea şi provenienţa lor. Acum, tot indiferent de natură, dimensiune şi provenienţă, averile trebuiau returnate. Dintr-o extremă a etatizării şi exproprierii abuzive, România cădea în cealaltă extremă, a „proprietăţii sfinte” şi a împroprietăririi abuzive, ambele fundamentate pe grave erori conceptuale, legislative şi notariale, generatoare de nedreptate şi moarte.
Blamarea statului şi aprecierea valorii patrimoniale strict în funcţie de forma de proprietate asupra acesteia – etatist însemnând rău, privat însemnând bun – au constituit pilonii noii propagande care, încet şi sigur, a ros în conştiinţe până când sloganul „Nu ne vindem ţara!” a fost completat în zeflemea prin „ci o dăm gratuit” şi persiflat de orice nichipercea.
Acuzat că aş detesta proprietatea privată, am mai explicat: una este proprietatea privată asupra imobilelor şi arabilului, care fără munca omului nu rodesc, şi cu totul altceva este proprietatea privată asupra ecosistemului forestier, care abia fără om „rodeşte”, dând tuturor aer curat, ape limpezi, soluri stabile şi biodiversitate. Adică, viaţă. Confundându-se cu darul şi lucrarea Celui de Sus, asupra căreia omul nu poate fi stăpân discreţionar.
Cei cu credinţă în arginţii clipei au descoperit însă că pădurea aduce profit fără muncă şi au profitat.
Aşa se face că, pe când dumneavoastră, cititorule, mergeaţi conştiincios la serviciu, pe când cultivaţi atent postata de lângă bloc şi coseaţi taluzul şanţului spre a duce nutreţ la vacă, pe când aşteptaţi poştaşul cu pensia micşorată, ţara v-a fost trasă de sub tălpi şi dată bucată cu bucată prin „acte în regulă” vechilor şi noilor profitori.
Pare anecdotică recenta întâmplare dintr-un sat arădean unde urmaşii unei familii de grofi au prezentat în instanţă acte de moştenire care atestau că, interbelic, strămoşul lor ar fi posedat un întreg sat, cu toate dotările sale, de la păduri şi ogoare, la biserică şi şcoală. Instanţa, conform legii 247/2005 – „legea Flutur” – le-a consfinţit dreptul de proprietate, drept care cei peste 1000 de locuitori s-au „răsculat” când „proprietarii”, cu un tupeu peste orice închipuire, au adus jandarmii să le confişte pământul de sub case.
În acest fel au dobândit urmaşele budapestane ale grofului Kendeffy aprope întreg masivul Retezatul, urmaşii baronului Bánffy, sute de mii de hectare de păduri şi arabil în Ardeal, un prinţ – fabricant de cosmetice prin Elveţia – codrii judeţului Neamţ, Universitatea Harvard, peste 60.000 de hectare verzi şi lista jefuirii patrimoniului forestier şi a desfiinţării României este abia începută.
Numeroşii unguri pauperi, participanţi la răscoala lui Horia, arătaseră clar caracterul antiplutocrat al revoltei populare. Căci nici sărăcia lucie şi nici bogăţia nemernică nu cunosc frontiere şi etnii. Dovada o face şi lista de acum a profitorilor români ai acestei legi rele.
Şi întrucât, fermecaţi de ciorovăiala politicienilor dâmboviţeni şi de destinul manechinelor şi fotbaliştilor, românii nu se gândesc la revolte, propun scoaterea din manualele de istorie a eroilor Horia şi Avram Iancu şi înlocuirea lor cu Gheorghe Flutur şi Vasile Lupu. Ca ultimă reparaţie imorală.
foto: Nicolae Dărămuș
Textul de mai sus face parte din volumul “INOCENȚII MARII TERORI”. Puteți achiziționa cartea accesând linkul: http://alexandriapublishinghouse.ro/product/inocentii-marii-terori/
foto: Nicolae Dărămuș
Trăiesc tot mai puţin cu nădejdea că, atunci când pe un afiş, într-un ziar sau la vreo televiziune apare un titlu despre „zestrea românilor”, dincolo de el se află ceva bun şi demn de respect.
Televiziunile, reflectând trista realitate, se îngrijesc de „punerea în valoare” a nonvalorii, acoperind cu vorbe poleite şi admiraţie goală manifestări tradiţionale urâte, rod al ignoranţei şi prostiei. Etnografii poartă uriaşa vină în promovarea unor astfel de producţii şi, implicit, în cultivarea lor, deşi ei invocă o „scuză”: asta le este „pâinea”; cu toate că pentru lipsa conştiinţei nu există scuze. Tot fără scuză sunt şi profesioniştii de televiziune, cei care, apelând la clişee comode ca „tradiţia milenară” şi „obiceiul din moşi- strămoşi”, înalţă la rang de cultură, frumos şi necesar, practici stupide, lipsite de sens, cu ceremonialuri scârboase ori nocive. Ca formatori de opinie ce se pretind, jurnaliştii par de neiertat. Plecând doar cu ce au pe ei şi cu „beta-cam”-urile pe umăr, ei se pripăşesc cu sprjinul „autorităţilor locale” pe te miri unde. Acolo mănâncă, beau şi li se umple portbagajul cu bunătăţi de către chiar cei care, acceptând filmările, ar trebui plătiţi pentru asta. Aşadar, şi oamenii de televiziune trebuie „înţeleşi”: sunt doar nişte plebei amărăşteni, paraşutaţi în posturi prin lanţul relaţiilor personale. Televiziunea publică, evident, nu face excepţie. Iar dovada este un documentar despre oieri, filmat în Maramureş.
Dacă după vizionarea acestuia cineva a mai putut consuma lactate provenind „de la ţară” şi produse „bio” din gospodării, înseamnă că a avut fie stomacul tare, fie minte puţină; adaptări, de altfel, necesare supravieţuirii. „Focul viu” se chema obiceiul păcurăresc pe care fusese centrată filmarea, obicei menit să apere oile de duhuri necurate, de fiare, de boli şi de … „femei rele”.
Aprinderea acelui foc, recunosc, mi-a aprins şi speranţa: prin frecarea cu o frânghie groasă de cânepă, învârtită o singură dată, în jurul unui brăduţ uscat-iască, se isca un firicel timid de fum şi, în cele din urmă, o flacără adevărată prindea să scurme în coaja lemnului. După aprinderea acelui foc pur, documentarul părea să fi fost făcut de „duşmani”. Dacă l-aş fi văzut pe vreun canal occidental de televiziune, l-aş fi blestemat pe acel realizator care ne spurca imaginea „în afară”. Cu siguranţă că dacă o televiziune budapestană ar fi difuzat filmul, „românii verzi” s-ar fi răstit, prin ziare, la unguri, eternii culpabilizaţi pentru neisprava concetăţenilor cu gaci.
Filmul era făcut însă de români pentru români, beneficiind de comentariul laudativ al lui unui veteran din TVR. Când nu vorbea acesta, cuvânta poticnit şi gutural baciul, un zdrahon între două vârste, îmbrăcat oşeneşte de la creştet la tălpi. În timp ce mulgea oile, el a explicat cam cum stă treaba cu „focul viu” şi cu descântatul turmelor. Vorbea greoi dar tare, ca unul fără îndoieli asupra leacului. În răstimpuri trăgea câte o oaie prin strungă, potrivind-o autoritar deasupra găleţii cu lapte. Pentru igienizare îşi muia mâna în lapte şi, cu degetele năclăite, asuprea dobitocul, storcându-i ugerul. Lua altă oaie, apucând-o de coarne sau de lână, îşi muia iar degetele în produsul proaspăt şi mozolea patrupedul.
Între timp telespectatorii aflau că, spre a fi ferite de rele, oile se cer afumate cu tăciuni şi cu tămâie arsă în „focul viu”. Leacul era sigur numai după stropirea animalelor cu o fiertură aspră din balegă de vacă şi leuştean, timp în care trebuiau „bătuţi gacii”. Comentatorul insistase asupra existenţei unor „femei rele” care aveau obiceiul să farmece prin simplă uitătură, să fure laptele turmei; moment în care – normal – toate mioarele suferinde începeau să plângă în tăcere: semn rău.
A urmat demonstraţia. Baciul şi-a chemat un ortac, despre care am aflat că e „cel mai bine făcut” din întreaga stână. Amănuntul nu era lipsit de importanţă fiindcă, ajuns în ţarcul oilor, acesta şi-a lepădat gacii, rămânând cu totul gol, de la brâu în jos. Explicaţia n-a întârziat: „Pentru ca femeile rele să se uite la «bărbăţia» lui şi nu la oi, spre a le seca laptele.” Cei doi au prins să umble împreună printre animale. Baciul le stropea cu fiertura urât mirositoare, în timp ce bărbatul cu „bărbăţia” liberă îşi lovea cu un băţ gacii întinşi pe un par. Dar ce gaci! Cenuşii, rigidizaţi de jeg, uriaşi şi nepăsători. Din când în când, operatorul plonja în raccourci-uri insinuante asupra mijlocelului ciobănelului deloc „tras printr-un inel”. Se vedeau poalele cămăşii, spânzurând peste nişte coapse păroase, albe ca urda. Dedesubt se putea bănui, atârnând, „bărbăţia”, căci omul era „cel mai bine făcut”. Şi, în timp ce presupusele femei rele se uitau pofticioase dintre cetini, baciul a prins să strige pios „Tatăl nostru”. Omul cu „ispita” scoasă îşi lovea cu înverşunare gacii, glasul baciului implora „Şi nu ne duce pre noi în ispită”, iar singurele normale, mioarele, alergau speriate prin ţarc, ferindu-se de cei doi.
Emisiunea se chema: „Zestrea românilor”. foto: Nicolae Dărămuș
Recent Comments