Patriotismul planetar

Patriotismul planetar

PATRIOTISMUL PLANETAR3
foto: Nicolae Dărămuș
Dacă Vitoria Lipan, eroina din Baltagul, ar fi abandonat demersul său justiţiar, cu siguranţă că ipoteticii moştenitori ai criminalilor Bogza şi Cuţui, deposedaţi de turme, printr-un la fel de ipotetic rapt comunist, ar veni astăzi şi – scoţând din dosul icoanelor un act prăfuit, „cumpărat” de la vreun notar al vremii – ar revendica prin restitutio in integrum averile confiscate. Această „intelectuală analfabetă”, cum o numea Alexandru Paleologu, a ţinut loc de societate civilă şi de „instituţii abilitate” – poliţie, parchet, judecătorie şi … gâde – într-un ţinut lipsit tradiţional de autoritate publică. Ne place sau nu, Mioriţa şi Baltagul, dincolo de statutul de capodopere literare, sunt oglinzile fidele ale unei stări de fapt care, „acum şi aici”, a îmbrăcat doar forme noi, mărturie stând strada, presa şi dosarele din instanţe.
Cert este că baltagul a fost de-a lungul timpului făuritorul mult prea uzitat al unor averi, lui adăugându-i-se, după caz, semnătura unor dregători, voievozi, prelaţi sau obscuri notari, ale căror „acte doveditoare” dobândesc acum în ochii unor „personalităţi” politice – dar nu numai – adevărate calităţi metafizice. E drept că unealta cu pricina a îmbrăcat şi forme mai rafinate, fostul ministru de finanţe Argetoianu pomenind în memoriile sale despre „fondul de rulment al corupţiei”, pe care industriaşii Malaxa şi Auschnitt l-ar fi avut în permanenţă pregătit.
Apelul frecvent al politicienilor la exemple istorice, la acte îngălbenite, bune doar de arhivele muzeelor şi la „modele”, nu este decât dovada lipsei lor de cultură, de imaginaţie, dovada puturoşeniei cerebrale şi, până la urmă, a lipsei de inteligenţă.
Discursurile politice cu limbaj de bodegă electorală şi agitarea facilă – fără analiză critică, lucidă – a „Arcadiei” României interbelice sau a altor timpuri de voinicie (cineva îmi scria, revoltat şi amărât, că „în Moldova totul e din vremea lui Ştefan”) sunt nepotrivite şi costisitoare. Iar pretenţia că acele modele trebuie reînviate cu orice preţ, echivalează cu îmbrăcarea în armură grea, de oţel, a unui luptător modern din forţa de intervenţie rapidă.
Când astfel de opţiuni legislative şi executive se răsfrâng direct şi dramatic în chiar calitatea vieţii dintr-un teritoriu sau o ţară, ele trebuie deconspirate explicit. Că România evoluează prosteşte între extreme de mentalitate colectivă este evident şi păgubos. De la economia centralizată şi proprietatea în comun, expresii ale etatizării abuzive, s-a sărit la clamarea necondiţionată a virtuţilor economiei de piaţă, a proprietăţii private – care e „sfântă” – şi la blamarea statului, ca instituţie necesară în chiar acele domenii care garantează supravieţuirea decentă a fiinţei individuale şi a celei naţionale. Calea de mijloc nu a existat.
Mediul natural, cel de care depinde la propriu supravieţuirea, a suferit din plin efectele nedorite ale ultimei gândiri extreme. Întrucât, chiar cu riscul de a fi catalogat drept criptocomunist şi „nostalgic”, afirm răspicat: la originea „bolii” mediului – alterarea ecosistemului carpatin fiind în prim-plan – s-a aflat şi se află libertatea necondiţionată, însemnând „acum şi aici” lipsa oricăror reguli şi criterii. În aceste condiţii, economia de piaţă a fost substituită cu un sistem al pieţei discreţionar unde principiul a fost „care pe care”. Iar proprietatea privată, tributară opticii „cu ce-i al meu fac ce vreau eu”, a favorizat aplicaţiile abuzive, economice sau de altă natură şi asupra patrimoniului natural viu. Nimic mai grav şi mai lipsit de generozitate decât punerea acestui uriaş tezaur de viaţă la cheremul unor conştiinţe pitice.
PATRIOTISMUL PLANETAR2
foto: Nicolae Dărămuș
În februarie 2006, locuitori dintr-un sat dobrogean jucau fotbal cu lişiţe şi raţe sălbatice vii, înţepenite de ger pe un iaz îngheţat. În martie 2006, câţiva proprietari de pădure din Negrileasa, din „mirifica Bucovină”, se distrau aruncând cu petarde în bârlogul unei ursoaice, până când aceasta a ieşit cu puii subsuoară, fugind înfricoşată spre alt loc, unde va găsi alţi proprietari. Exemplele inevitabilei Românii reale sunt cu miile, versurile lui Nicolae Labiş – bun cunoscător al spiritului rural – scutind de orice comentariu: „Lemn roş de tisă, lemn însângerat/ Cu lacrimi roşii, plânse de răşină/ Tisele-n codri s-au împuţinat/ Şi totuşi eu te curm din rădăcină.”.
Vreme de 15 ani presa şi politicienii s-au ferit de a diagnostica sincer originea maladiei ecosistemului forestier carpatin, mulţumindu-se cu inventarierea comodă a simptomelor: despăduriri, viituri, inundaţii, alunecări de teren, scăderea numerică a speciilor prin vânătoare. A recunoaşte, într-al 12-lea ceas, faptul că economia de piaţă şi dreptul de proprietate se pot exercita în România reală doar asupra terenurilor agricole şi imobilelor, excluzând din aplicaţia restitutio in integrum ecosistemele importante – forestier carpatin, deltaic, luciuri de apă sălbatică – ar fi o necesară dovadă de responsabilitate şi patriotism. Patriotism care, în aceste condiţii, nu ar fi deloc o vorbă goală. Mai mult: la ceasul prezent al umanităţii, când clima Terrei dă semne de oboseală, inventarea noţiunii de „patriotism planetar”, cel de care depinde şi supavieţuirea omului, pare să fie o chestiune iminentă.
PATRIOTISMUL PLANETAR1
foto: Nicolae Dărămuș

Textul de mai sus face parte din volumul “INOCENȚII MARII TERORI”.
Puteți achiziționa cartea accesând linkul: http://alexandriapublishinghouse.ro/product/inocentii-marii-terori/

Jurnalul Naţional, 8 august 2010

Idiotul universal

Idiotul universal

IDIOTUL UNIVERSAL1
foto: Nicolae Dărămuș
Recent, pe un post de televiziune „documentarist”, am urmărit un film intitulat „Royal Navy”. Menit să ilustreze virtuţile militare ale unui corp de elită al armatei australiene, pelicula a avut asupra mea un efect contrar. Vrând să demonstreze transformarea acelor tineri din „oameni obişnuiţi” în soldaţi universali, adică „devenirea”, aceasta a ilustrat ştiinţa antrenorilor militari de a imbeciliza acele fiinţe cu chip de om, rezultând – graţie şi unei foarte precare gene individuale, atent selectate – nişte ucigaşi perfecţi, robotizaţi aproape, dacă ţara – în speţă, regina Angliei – le-o cere.
Diferenţa dintre un patriot autentic şi oricare dintre umanoizii peliculei, generată de cum gândeau şi acţionau ultimii, era stridentă. Iar aerul de mândrie ce îmbrăca declaraţiile militarilor dovedea că şi la antipozi „prostul, dacă nu-i fudul, parcă nu e prost destul” şi că în prezent „nebunul reginei” nu mai rosteşte adevăruri, ci, avantajat de tehnică, el este doar rău. Mai rău decât cel din ospiciu ori cel de pe stradă.
Neputând urmări soarta tuturor celor zece soldaţi din eşantion, de la plecarea din „civilie”, până la absolvirea cursului, scenaristul alesese pe unul dintre ei, ceva mai tomnatic, spre a arăta că niciodată nu e prea târziu ca să ajungi „cineva”; să te imbecilizezi adică, dacă ai un mentor pe măsură. Antrenamentele fizice, cu intensităţi şi durate extreme, nu suportau nici excepţii, nici comentarii. Şi, ca orice antrenament militar cu pretenţii, decerebrau prin umilire. Sute de ore de înot în ocean, cu echipament greu asupra lor, scufundări în apnee sau cu mască, trageri, exerciţii genistice „la rece” şi pedepse aspre pentru nerealizarea baremurilor se succedau într-un ritm infernal, în care privarea de somn constituia, deopotrivă, metodă de creştere a rezistenţei fizice şi de tocire a judecăţii. Din când în când – aşa prevedea scenariul – omul dinăuntrul umanoidului avea cuvântul. La început, în mod vădit, el încerca să redevină ceea ce fusese. Vorbea despre cei dragi de acasă, despre oboseală şi tentaţia renunţării, despre umilinţele la care era supus. Dar, pe măsură ce timpul trecea, omul ieşea la iveală tot mai puţin dinăuntrul umanoidului. Dorul de casă pălea şi armele păreau să îi fi înlocuit întregul ambient afectiv: părinţii, fraţii, iubita uitată.
Şi, cum finis coronat opus, recunoaşterea consacrării nu putea veni decât în urma unei aplicaţii genistice „pe viu”. „Nimic nu este mai plăcut decât să legi cabluri la explozibilul care va arunca în aer zona… Dar, cui nu i-ar plăcea aşa ceva?!” – declara grav, sigur pe el şi zâmbitor, unul dintre absolvenţi, iar pe chip i se citea convingerea că merită invidia lumii.
IDIOTUL2
foto: Nicolae Dărămuș
În planul secund al cadrului se afla „zona”: o plajă îngustă, şerpuind între apele albastre ale Pacificului şi o lizieră verde din care, legănându-se pe zare, siluetele unor palmieri melancolici făceau umbră nisipului. Era peisajul-clişeu al ilustratelor trimise din ţinuturi exotice, menit să stârnească visarea. El trebuia aruncat în aer. Zis şi făcut. Apoi, diplomele cazone, felicitările superiorilor şi o masă festivă copleşită de alcool.
Întâmplător, în aceeaşi zi am revăzut filmul „Şapte ani în Tibet”, în regia lui Jean Jacques Annaud. De „zona” aruncată în aer mi-am amintit atunci când adolescentul Dalai Lama îl roagă pe noul său prieten european, Heinrich Harrer – interpretat de Brad Pitt – să construiască pentru supuşii săi un cinematograf. În cursul săpăturilor pentru amfiteatrul sălii, numeroşii voluntari tibetani s-au confruntat însă cu o uriaşă problemă: terenul ales era sălaşul a mii de râme. Sapele, cazmalele, le puteau ucide, drept care lucrările s-au oprit. A urmat sfatul înţelepţilor şi lucrul s-a făcut cu mare luare aminte. Uneltele erau mânuite cu delicateţe, solul afânat trebuia greblat cu degetele, iar locuitoarele pământului, luate cu grijă, erau puse în boluri de lut şi mutate în alt loc prielnic vieţii.
Nici chiar nevoia de cultură – cea mai mare, mai reală şi mai acută nevoie a omului civilizat – nu dăduse tibetanilor dreptul de a „arunca în aer zona”.
IDIOTUL3

Jurnalul Naţional, 9 mai 2010

Textul de mai sus face parte din volumul “INOCENȚII MARII TERORI”.
Puteți achiziționa cartea accesând linkul: http://alexandriapublishinghouse.ro/product/inocentii-marii-terori/

Ţine-ţi gura, măcar acum, Jamie Oliver!

Ţine-ţi gura, măcar acum, Jamie Oliver!

TINE-TI GURA2
foto: Nicolae Dărămuș

Probabil că îi voi dezamăgi pe mulţi: nu sunt fan Jamie Oliver.
Cu orice risc, trebuie să îmi recunosc handicapul: nu reuşesc să privesc „performanţele” acestui bucătar din unghiul unui gurmand şi nici al celui care, lipsit de imaginaţie, vrea să îşi îmbogăţească neapărat paleta de reţete culinare cu sturlubaticele improvizaţii ale acestui simpăticuţ şi tupeist guraliv, care, cu părul vâlvoi, ştergându-şi la repezeală degetele de bluginşi, subliniază că ceapa se pune la foc înaintea ardeiului, apăsând cuvintele de parcă în joc e soarta omenirii; ca apoi să se spele pe mâini direct cu sucul de lămâie pe care îl serveşte oaspeţilor peste somon. Pesemne că unele reminiscenţe ale medicului care am fost mă fac să contorizez involuntar nenumăratele vicii de igienă ale flăcăului, fapt ce nu se întâmplă şi la maeştrii bucătari, mult mai pricepuţi şi, tocmai de aceea, mult mai discreţi.
Am fost tentat să scriu despre Jamie mai demult, atunci când declara unui ziar că se va duce la vânătoare de crocodili, undeva în America de Sud sau în Africa. Scopul călătoriei sale cinegetice – subliniat cu mândră voioşie dinaintea presei – era aprovizionarea congelatoarelor proprii cu carne de crocodil sălbatic, din care el urma să compună nişte feluri de mâncare pe cât de sofisticate, pe atât de scumpe. Nu îi trebuia lui Jamie carnea crocodililor de fermă, rezultată din sacrificarea acestora pentru piele. Nu! Jamie voia crocodil sălbatic, hrănit natural, crocodil de la mama lui, natura şi – zic eu – nu cred că l-ar fi deranjat nici dacă printre exemplarele doborâte s-ar fi aflat chiar unul îngrăşat cu carne de om. Fireşte, de om indigen, cât mai negru.
Tot în acel articol el mărturisea că e prieten cu un tânăr bucătar român. Acesta, la rândul său, îşi clama competenţele în prepararea cu meşteşug a labei de urs, de unde am dedus faptul că, înaintea altor subţirimi spirituale, pe cei doi i-a apropiat dragostea pentru banii scoşi, prin propriile restaurante, din gătirea şi vânzarea cărnii sălbăticiunilor exotice sau aflate în extincţie care, se ştie, fac deliciul snobilor bogaţi.
Luat cu treburi mai interesante am uitat de Jamie până în zilele trecute când, tot din presă, am aflat că bucătăraşul cel viteaz a lansat pe Twitter mesajul: „E timpul să acţionăm dur împotriva acestor idioţi!” Mulţumindu-se până acum să îşi dea cu presupusul asupra problemelor globale ale pătrunjelului, coriandrului şi untului cu mărar, dintr-o dată glasul lui Jamie s-a ridicat cu mult peste aburul bucătăriei, condamnând golanii care de o săptămână terorizau Londra. Cum de nu a făcut-o mai devreme? Răspunsul e simplu: în primele patru zile ale revoltei periferizaţilor din Marea Britanie, el, personal, nu avusese nici o pagubă. Când însă restaurantul său din Birmingham’s Bullring – având 270 de locuri şi două stele Michelin – a fost vandalizat, brusc s-a trezit cetăţeanul din bucătarul Oli care, pe lângă îndemnul amintit, constata: „E timpul să ne recuperăm ţara din mâinile lor”; nădăjduind pesemne că, odată cu ţara, îşi va recupera şi el restaurantul din mâna flămânzilor ajunşi infractori.
Ţintind de data asta infractorii cu manşete albe, înainte ca Jamie Oliver să le rostească, cele două îndemnuri mi-au venit în minte nu o dată în ultimii douăzeci de ani, de când asist la vandalizarea pădurilor carpatine. Văduvite de arbori – prin gigantice firme străine conduse de cozi de topor româneşti cu diplome de silvicultor – şi jefuite de sălbăticiuni cu trofee râvnite de plutocraţii lumii, pădurile şi locuitorii lor mor discret, fără să strige la infractorii bogaţi care la ucid. Da, „e timpul să acţionăm dur împotriva acestor idioţi!” şi „să ne recuperăm ţara din mâinile lor”!
În vreme ce în Somalia foametea îşi arăta irepresibil colţii, ONU declara cu îngrijorare că, la această oră, o treime din hrana produsă pe plan mondial se aruncă la gunoi. Foarte probabil că faptul se întâmplă la fel în toată „lumea civilizată”, fie că pubela cu bunătăţi se află la Paris, Washington sau la Londra, deşi 500.000 de copii somalezi sunt în pragul morţii prin înfometare.
În Somalia însă deşertul şi foametea nu au survenit întâmplător.
Înainte de cel de al doilea război mondial, Somalia încă era în mare parte acoperită cu păduri. Stăpânită pe rând în secolul trecut de englezi, francezi şi italieni, ţara a fost spoliată de resurse – inclusiv de cele ale ecosistemului forestier – de către toţi stăpânii săi vremelnici. Astăzi pădurile ocupă abia ceva peste 1% din teritoriul ţării transformate astfel într-un mormânt arid, dar independent. De aici, ca şi din alte locuri ale Terrei, unde – în numele globalizării şi al democraţiei – resursele sunt jefuite de infractori onorabili, ecorefugiaţii pleacă. Cei mai mulţi, firesc, călătoresc spre azurul capitalelor fostelor imperii coloniale: Paris, Madrid, Bruxelles, Roma, Londra… Sunt oraşe în care o treime din mâncare se aruncă la gunoi, unde o vor găsi ei.
„Este clar că în societatea noastră există lucruri foarte greşite”, declara îngrijorat de violenţele stradale premierul britanic David Cameron, lăsând a se înţelege că toleranţa sistemului a fost prea mare faţă de infractorii săraci. Fără îndoială că vandalizatorii şi hoţii trebuie pedepsiţi legal. Să fie toleranţa singura greşeală şi represiunea singura soluţie? Mă îndoiesc. Fiindcă revolta de acum a periferizaţilor din Marea Britanie, precum şi ce a celor din Parisul anului 2005 nu sunt decât semne locale ale viitoarei răscoale globale din satul planetar, împotriva bogaţilor fără de măsură ai lumii.
TINE-TI GURA1
foto: Nicolae Dărămuș

Jurnalul Naţional, 21 august 2011

Textul de mai sus face parte din volumul “INOCENȚII MARII TERORI”.
Puteți achiziționa cartea accesând linkul: http://alexandriapublishinghouse.ro/product/inocentii-marii-terori/

Mare vânător, mare drujbist

Mare vânător, mare drujbist

Aşa cum merg lucrurile, nu m-ar mira ca într-o bună zi să citesc în presă despre cel mai mare drujbist al lumii. Foarte probabil că individul va fi arătat publicului pozând glorios lângă un copac bătrân, retezat şi gros cât înălţimea „sportivului”, care ţine în mână o foarte modernă drujbă. Astăzi, când performanţa nu mai prea are de a face cu morala, cu talentul şi abilităţile omului, când banii impun „performerul” şi, deopotrivă, ciudăţenia „recordului”, ipoteza celui mai mare drujbist al lumii nu îmi pare deloc absurdă.
Premergător, „specialiştii” silvici plătiţi vor umbla prin pădurile lumii, spre a găsi arborele-gigant, îl vor măsura, nota pe GPS şi îl vor raporta superiorilor. Contra cost şi în condiţii de maximă siguranţă şi confort, firma organizatoare va transporta până la poalele copacului pe bogătaşul care îi va oferi cel mai bun preţ iar acesta, înarmat cu un fierăstrău mecanic de ultimă generaţie, va doborî colosul verde, după un formal instructaj de protecţie a muncii.
Va urma tăierea unei felii circulare din arbore – cât mai spre baza acestuia, unde grosimea este maximă – şi atârnarea acesteia pe peretele vilei individului sau pe cel expoziţional. Medaliile nu vor întârzia. Tot contra cost, reporterii şi fotografii vor roi admirativ în jurul insului care va simţi, în sfârşit, că este „deosebit”. Apoi, în interviuri, va vorbi despre riscurile la care s-a expus în sălbăticie, căci oricând ar fi putut fi strivit de căderea tulpinii şi va declara că este gata să doboare – la figurat şi la propriu – un nou record. Bineînţeles, la o altă specie vegetală. Va vorbi cu emfază despre faptul că drujba sa de campion nu se înjoseşte cu fagi, mesteceni, sălcii, meri şi pruni – care sunt pe toate drumurile, fiind accesibili drujbiştilor de rând –, el căutând numai specii rare, aflate pe cale de dispariţie în ţinuturi exotice.
Între timp, „specialiştii” vor fi fost luat deja drumul codrilor, spre a descoperi un nou matusalem verde, demn de moarte sub mâna călăului de elită. Faptul că, de la o vreme, arborii-record vor fi tot mai subţiri şi mai rari nu va conta. Întotdeauna un trunchi va fi mai gros decât majoritatea celorlalţi, chiar dacă, cu timpul, el nu va întrece dimensiunea omului sau a piciorului său. „Cel mai mare ” – arbore mort, drujbist, campion – va exista şi va fi scos în lumina reflectoarelor, deşi el va fi tot mai mic.
Dovada incontestabilă că exact aşa merg treburile o fac vânătoarea comercială actuală, „performanţa” şi exponentul viu al acesteia: „marele vânător”.
MARE VANATOR1
foto: Nicolae Dărămuș
Exact după canoanele descrise, la această oră mai mult decât oricând în istorie, îmbogăţitul – dornic de a fi diferit de gloata banalilor din Top Forbes 500 – plăteşte şi este purtat în faţa victimei pe care o ucide cu o armă tare şi, obligatoriu, scumpă. Între el şi munteanul din vechime care – din necesitate şi cu frica-n sân – prin zăpadă sau tină, lua urma vierului sau a ursului, trăgând asupra lor cu flinta „capsieră” ce scuipa plumbii imprecis şi riscant, diferenţa de performanţă este uriaşă. După cum tot uriaşă este şi diferenţa dintre arivistul cu armă şi braconierul ţăran de azi, cel care îşi face puşca în beci, „la pilă” şi vânează, mânat de primitivă patimă şi nevoi spre a aduce – la o casă pauperă, de cele mai multe ori – un mistreţ din care nu iroseşte nici copitele.
În ambele situaţii, plebeul sărac este bărbat faţă de mondenul plutocrat care ucide purtat pe braţe, se laudă în gura mare şi „merge mai departe”, spre un cont bancar şi mai şi, ce-i asigură cumpărarea unui trofeu cinegetic şi mai şi. Elefantul, leul, leopardul, puma, jaguarul, antilopele şi bivolul Africii, ursul alb, ursul grizzly şi cerbul sunt printre speciile mereu râvnite şi ucise de el care, de departe, dispreţuieşte iepurele şi vânarea acestuia. El „practică” strict la „vânat mare” şi o spune răspicat, ca să se ştie cu ce fiare are el de a face şi, mai ales, spre a informa publicul despre virilitatea sa. Aceasta rezultând şi din enumerarea armelor posedate, toate „de firmă”, având calibre foarte mari.
Instalatorul meu este vânător. Are o singură puşcă, veche, cu ţevi „lisse”, juxtapuse. Mai mult o ţine în dulap, sub lacăt. Iese rar, la iepuri, „că dintr-ăştia-s destui”. O face de vreo două-trei ori pe an. Fără armă l-am întâlnit însă adesea, hălăduind prin păduri şi pe margini de râu. Ascultând, văzând. Îi râd ochii atunci când îmi povesteşte despre culorile frunzişurilor ori despre vietăţile ce i-au ieşit în cale. Împarte sălbăticiunile în două categorii, pe criterii personale, estetice şi de vanitate, în care gingăşia, măreţia şi vigoarea făpturilor primează. De aceea vânează iepuri, dar n-ar slobozi glonţul, Doamne fereşte, într-un cerb, o căprioară, un urs sau în cocoşul de munte. „Cum să omori aşa ceva?! Îi păcat de neiertat! Şi apoi, ce să faci cu ele? Le strici degeaba!” sunt argumentele sale.
MARE VANATOR2
foto: Nicolae Dărămuș
Ascultându-l, înţelegi lesne că diferenţa dintre cei doi vânători nu o fac doar banii.

Jurnalul Naţional, 1 ianuarie 2012

Textul de mai sus face parte din volumul “INOCENȚII MARII TERORI”.
Puteți achiziționa cartea accesând linkul: http://alexandriapublishinghouse.ro/product/inocentii-marii-terori/

Iubind un Dumnezeu zgârcit

Iubind un Dumnezeu zgârcit

Nu mă voi hazarda în cele ce urmează să repovestesc cu pretenţie de farmec vreuna dintre istoriile „pro natura” cu care scriitorul-pilot Antoine de Saint-Exupéry a zburat până la noi, prin volumul Pământ al oamenilor – un zbor al cuvântului, mai sigur, mai durabil şi mai nepoluant decât al oricărui avion. Cred însă că dacă ar trăi şi astăzi, firea sa generoasă l-ar îndemna să îşi boteze cartea mai degrabă Pământ al vieţii, premisele acestei supoziţii aflându-se explicit sau printre rânduri, peste tot în opera sa.
Pildele din capitolul dedicat deşertului, marcat de amintirea zborurilor peste teritoriile locuite de mauri, nesupuşii mândri ai Africii de nord-vest, sunt de o actualitate certă, fiindcă Saint Ex nu a putut trece pe lângă lecţia despre dărnicia naturii, pe care – tocmai prin lipsă – pustiul şi fiii acestuia, i-au servit-o. În fapt şi ultimă instanţă, o lecţie despre Dumnezeul dinăuntrul lucrurilor. Care, atunci când, generos, ia chipuri familiare, nu mai este observat de către cei mai mulţi dintre noi.
„La Cap Juby, la Cisneros, la Port-Etienne, puii de mauri nu cer bani, ci, cu câte-o cutie goală de conserve în mână, cerşesc apă: ‘Dă puţină apă, dă… ‘ ‘Dacă eşti cuminte!’“ sună mărturia scriitorului despre un dialog straniu. De neînchipuit pentru un european, târguiala asta, amintind o duioasă condiţionare parentală niciodată respectată – „Dacă eşti cuminte”- atinge cititorul ca lama unui brici. Aşa era acolo şi, mai ales, aşa este peste tot unde natura, îmbătrânită sau moartă, nu mai permite nimănui nici copilărie şi nici copilării. Asemenea pipernicitelor plante ale deşertului, unele părând fără vârstă, înţepenite în aşteptarea ploilor şi lignificate prea devreme, şi copiii mauri îşi reduceau visul la singurul lucru fără de care, nemaifiind viaţă, nu mai putea fi nimic. Mi-i închipuiam serioşi, alergând în urma acelor străini care, având apă pe săturate, aveau totul şi care le păreau cu siguranţă ca sosiţi dintr-un rai pământean, tangibil, în vreme ce raiul promis lor şi părinţilor, populat şi el cu râuri, arbori şi păsări cântătoare, le era rezervat doar celor virtuoşi şi numai după moarte.
IUBIND UN DUMNEZEU 2
foto: Nicolae Dărămuș
Mulţi dintre fiii deşertului, ucişi de boli sau de duşmani, piereau înainte de a vedea vreo oază. Alţii, trăind întreaga viaţă pe mişcătoarele cărări ale nisipurilor, îmbătrâneau fără să cunoască umbra unui copac. Cât despre râuri, sunt aproape sigur că, lipsind cu desăvârşire printre dune şi, la acea vreme, în lipsa oricăror figurări grafice sugestive, ele alcătuiau în imaginarul raiului individual tablouri pe cât de numeroase şi diferite între ele, pe atât de diferite de realitatea oricărui râu. Nu era de mirare aşadar că, purtaţi de Saint Ex în avionul său până în Senegal, câţiva fii ai deşertului au izbucnit în plâns „de bucuria de a fi descoperit arbori”.
Pe trei dintre aceştia, un camarad al scriitorului i-a purtat apoi într-un salt aerian până în Savoia Franţei, ţinut dăruit peste măsură. Acolo i-a aşezat pe fiii deşertului „înaintea unei cascade puternice, un fel de columnă împletită”. Au gustat apa aceea şi „era dulce”, numai bună de băut. Neobişnuitul spectacolului pe care, până atunci, îl atribuiseră doar raiului, i-a înmărmurit: înţepeniţi pe mal, oamenii nisipurilor nu se mai dădeau duşi, cerând mereu călăuzei lor alte ceasuri de adăstare: „Trebuie aşteptat”, explicaseră ei europeanului care nu înţelegea. „Aşteptat ce?” – a întrebat acesta. „Sfârşitul”, au răspuns maurii. „Voiau să aştepte ora când Dumnezeu ar fi obosit de sminteala sa. El se căieşte iute, e zgârcit”, citise mai apoi Saint-Exupery în gândul nomazilor înspăimântaţi de nesăbuita risipă.
Întâmplarea mă întărise în convingerea că raiurile oamenilor sunt diferite, ca şi zeii şi ca vieţile lor. În vreme ce raiul celor care nu au pe pământ este populat cu lucruri necesare şi mereu finite, raiul celor avuţi ori prea dăruiţi în trai e aglomerat cu capricii. Iar Dumnezeul săracilor, întruchipat zilnic doar de cele necesare vieţii, toate părând date cu strângere de inimă, este, în ciuda zgârceniei sale, un Dumnezeu iubit şi respectat.
Creştinul care sunt nu are cum ignora mirarea „sălbaticilor” – a „păgânilor”, cum încă ne place să îi numim pe „ceilalţi”, adesea diferiţi doar prin locul unde au văzut lumina zilei – la vederea mâinii Celui de Sus, întrupată în volbura cascadei. Căci, dacă până atunci ei putuseră – cu oarecare drept? – să se îndoiască de El, de data asta „Dumnezeu se făcea cunoscut: nu i se putea întoarce spatele”. Cu atât mai mult am mereu dinaintea ochilor, la limita obsesiei, chipul râurilor acestei ţări, transformate în pubele curgătoare de către conaţionalii mei drept-credincioşi şi pădurile în al căror trup dumnezeiesc aceiaşi drept-credincioşi şi-au băgat drujbele, TAF-urile şi gaterele. Faptul întâmplându-se deopotrivă acolo unde ele aparţin preacuvioaselor lăcaşe de cult.
IUBIND UN DUMNEZEU 1
foto: Nicolae Dărămuș

Jurnalul Naţional, 6 februarie 2011

Textul de mai sus face parte din volumul “INOCENȚII MARII TERORI”.
Puteți achiziționa cartea accesând linkul: http://alexandriapublishinghouse.ro/product/inocentii-marii-terori/

Prostata omului, duşmanul biodiversităţii

Prostata omului, duşmanul biodiversităţii

Poate că nu ştiţi, dar prostata masculilor speciei homo sapiens este principalul duşman natural al masculilor altor specii. Al rinocerilor din Africa, al tigrilor din Asia şi al ursului brun din Europa, continent în care, după unii geografi, s-ar afla şi România.
Graţie cuminţeniei acestei ascunse glande – singura cu fibre musculare în structură – jetul urinar, ca şi alte jeturi, poate fi aruncat la aproape doi metri. Asta la vârsta adolescenţei, ba chiar şi mai apoi. După vreo 40 de ani însă, bărbaţii constată că vigoarea acestei manifestări fiziologice nu mai este ce a fost odată, dar nu se îngrijorează, amăgindu-se cu spusa psihologilor, că s-ar afla la „anii adevăratei maturităţi şi creativităţi”. Şi, abia când împlinesc o jumătate de secol, încep să îşi pună întrebări panicate despre balistica proprie. Vânătorii sunt primii care observă schimbarea, ei fiind, se ştie, mult mai obişnuiţi cu noţiunile de tir în general. Şi tot ei inventând – despre puşcă – o tragică zicală: „Nu mai merge cum mergea, nu mai trage cum trăgea.” Explicabil: după cincizeci de ani, vederea slăbeşte, mâna mai tremură, puşca e tot mai grea. Cu îngrijorarea pe chip se prezintă la doctor. Ecografia şi tuşeul rectal pun nemilosul diagnostic: adenom de prostată.
PROSTATA OMULUI, DUSMANUL 1m
foto: Nicolae Dărămuș
Vestea cade ca o ghilotină peste proiecte, peste ambiţii şi conturi bancare, peste economii şi vise; inclusiv peste cele erotice. „Cu siguranţă doctorul ăsta se înşeală”, îşi spun şi pleacă spre consult la un altul, la un altul, dar diagnosticul e implacabil: prostata îşi face de cap. Este momentul crucial în care ea, prostata, ani de zile ignorată, cuminte, modestă, devine un fel de nou membru al familiei sau, la burlaci, un soi de invizibilă nevastă cicălitoare: „Nu mânca piper, nu bea pălincă, nu bea vin! Nu asta, nu asta!…” Este lesne de înţeles că şi alte bucurii, mai puţin inocente, devin interdicţii sau se cer a fi practicate cu o economicoasă prudenţă, fapt care atrage de data asta reproşul adevăratei neveste sau, după caz, al concubinei. Viaţa devine „bun pierdut” şi individul, dintr-o dată, simte că e înfrânt. Nevoia de victorii devine un imperativ terapeutic, asemenea unui drog, spre a dovedi şi spre a-şi dovedi că nu e terminat. Că puşca încă „merge cum mergea”, că mai „trage cum trăgea”. Şi, cum „vânătorii” tineri vin din urmă ameninţându-i prăzile, bărbatului cu adenom de prostată nu-i rămâne decât vânătoarea de vânat scump.
Dacă în tinereţe omul a fost vânător de iepuri şi prepeliţe, devine vânător de vânat mare. Dacă nu a fost deloc vânător, atunci se face şi, fără alte ucenicii, revendică direct împuşcarea fiarelor: rinoceri, elefanţi, bivoli, tigri, urşi. Într-un fel e de înţeles: mâna şi ochiul se şubrezesc şi trimiterea unui glonţ într-un animal cât dulapul, prin lunetă, e mai uşoară decât tirul la sitari. Cât despre preţul vânatului, el nu contează, că o viaţă are omul.
În Africa, până azi, cornul rinocerilor – simbol de virilitate – a fost făcut praf (odată cu rinocerii) de către pasionaţii cu prostata mare, încrezători în virtuţile sale afrodisiace. În Asia, vânzarea oaselor tigrului – alt fals afrodisiac – prin spiţeriile imbecil-tradiţionale chinezeşti, a împuţinat felina până la limita extincţiei. La fel a păţit şi irbisul, magnifica panteră a zăpezilor, care mai subzistă liberă într-un efectiv de vreo treizeci de exemplare monitorizate, dar braconate. Cadavrele acestora, implicit, au devenit trofee.
În Europa de vest, mai peste tot, ursul a dispărut, prigonit de bărbaţii cu prostata în creştere şi cu mintea în regres. Pirineii, de pildă, mai adăpostesc vreo zece exemplare, strict protejate, pe care, ridicol, ibericii le dispută în recensăminte cu „cocoşul galic”, fiindcă urşii, fără să ştie, sunt „comunitari” de când au apărut. Izolaţi, strâmtoraţi de „civilizaţie”, în epoca rutului, urşii Pirineilor sunt constrânşi la consangvinizare. Şi, degenerând, abia dacă sunt ceva mai mari decât berbecii.
Nu cred să mai fie nevoie de vreun argument pentru a conchide: impotenţa masculilor unei specii, omul, produce extincţiile altora. O stranie conexiune pe care psihologii şi biologii viitorului – care viitor? Asta e o altă poveste – o vor putea numi „extincţie încrucişată”…
PROSTATA OMULUI, 2m
foto: Nicolae Dărămuș

Jurnalul Naţional, 31 oct. 2010

Textul de mai sus face parte din volumul “INOCENȚII MARII TERORI”.
Puteți achiziționa cartea accesând linkul: http://alexandriapublishinghouse.ro/product/inocentii-marii-terori/