foto: Nicolae Dărămuș
În aprilie 2011, la Cluj fiind, o monstruoasă armată de utilaje înghesuite pe o alee din cartierul Mănăştur, mi-a amintit de Manifestul Unabomber. Coincident, la începutul lunii se împliniseră cincisprezece ani de când autorul său, Theodore Kaczynski – absolvent de Harvard şi geniu al matematicii – fusese arestat, după ce, începând din 1978, terorizase America prin bombele sale artizanale. La începutul lunii se împliniseră cincisprezece ani de când se afla închis pe viaţă într-o închisoare de maximă siguranţă, plătind pentru crimele sale, şi tot atâta timp trecuse de când manifestul scris de el se afla în atenţia opiniei publice internaţionale, fiind studiat în universităţile americane.
„În România Unabomber nu face explozie”, scrisese însă cineva într-un cotidian, arătând că acest tragic personaj, destinul şi acţiunile sale, ca şi manifestul – veritabilă demonstraţie de viziune generoasă şi conştiinţă contemporană, cuprinzând 231 de paragrafe – nu şi-au făcut loc în mass-media şi nici în conştiinţa publică românească, ocupate şi preocupate de scălâmbăielile publice ale unor Columbeanu, Zăvoranu, Udrea şi ale altor umanoizi sau de zeflemelele zoioase ale preşedintelui Băsescu.
Utilajele acelea motorizate, ocupând agresiv aerul străduţei clujene, îmi arătau – a câta oară? – că Ted Kaczynski avusese dreptate: sistemul tehnologic funcţiona perfect. Invadându-ne spaţiile, acaparându-le, modificându-le, el pompa banii publici şi resursele Pământului în buzunarele lacomilor ignoranţi ai lumii: magnaţii producţiei tehnologice, dezvoltatorii şi marionetele lor interesate: politicienii. Un adevărat triunghi al uciderii Terrei.
În urmă cu doar douăzeci de ani, pentru asfaltarea măruntei străduţe clujene şi pentru ridicarea trotuarului, ar fi fost de ajuns nişte lopeţi şi târnăcoape, câteva roabe şi un „cilindru” compresor. Lucrul s-ar fi săvârşit omeneşte, în linişte, iar manopera – oferind locuri de muncă – ar fi însemnat costuri mici şi calitate, iar pentru „braţele de muncă”, siguranţa zilei de mâine.
Acum nu s-a mai putut aşa. Musai, sub pretextul slujirii omului, sub cel al progresului şi dezvoltării, maşinăriile unei societăţi private, cumpărate pe bani grei de la producător, trebuiau amortizate. Cu orice preţ: al costurilor, al poluării şi al şomajului. Municipalitatea a decis şi „banii dumneavoastră” – mulţi, mult mai mulţi decât în cazul târnăcoapelor – au luat calea executantului; iar pentru lobbyul făcut, nu puţini dintre ei s-au rătăcit şi în conturile aleşilor decidenţi. Gazele de eşapament au umplut văzduhul, trepidaţiile au încercat la greu temeliile clădirilor, iar bornăiala nenumăratelor motoare „specializate” a cutremurat din zori şi până în noapte apartamentele. Dar ce poate însemna asfaltarea unei mărunte străduţe sau chiar a unui întreg cartier?…
Ochii politicienilor, ai dezvoltatorilor şi ai fabricanţilor de tehnologie vor rătăci hulpavi pe hărţile ţării. Degetele acoperite cu ghiuluri vor urma traseele unor poteci de munte, ale unor drumeaguri codrene, ale unor albii de râuri, tot mai sus, spre izvoarele acestora. Grăsanii cu cefe groase se vor apleca asupra hârtiilor şi crucile ghiolbane, din aur masiv, se vor bălăngăni peste simboluri cartografice care – în minţile lor încărcate cu zerouri şi invadate de colesterol şi alcool – în nici un caz nu vor însemna arbori, ape cu păstrăvi, vizuini de bursuci şi poieni sihăstrite. Toate astea vor însemna numai „oportunităţi” pentru noi „proiecte”: şantiere pe bani publici, mulţi de împrumut, căci băncile şi FMI-ul atât aşteaptă, ori pe „bani europeni”, care tot publici sunt.
Am spus-o nu o dată: „deştepţii” deschid drumuri şi proştii umblă pe ele. Alţi dezvoltatori şi alţi politicieni lihniţi, bogaţi – dar vrând să fie „mai bogaţi decât X” – vor împărţi între ei terenurile, vor defrişa, vor turna betoane, asfalt şi hotelurile, pensiunile, parcările şi pistele de schi vor strâmtora sălbatic viaţa sălbatică din toate părţile, asemenea unui ucigător laţ invizibil. Apoi vor urca „la munte” şi plebeii, bucuroşi că pot ajunge acolo în automobilele luate pe credit, cele din ale căror difuzoare manelele se vor duela aerian cu fumul grătarelor cu mici. Din calea tuturor, pădurile, apele limpezi şi necuvântătoarele se vor retrage mereu, până ce vor ajunge doar în amintiri. foto: Nicolae Dărămuș
Zidul Berlinului nu a căzut de dragul democraţiei. Cum nu se poartă de dragul democraţiei nici războaiele în numele acesteia. Sistemul tehnologic se sufocă mereu, mereu este în crize, are nevoie de noi guri de aer. Iar capitalismul globalizant i le oferă: noi resurse şi noi spaţii populate, însă fără conştiinţă civică, în care să îşi împrăştie otrava. Viaţa nu contează. foto: Nicolae Dărămuș
Dormi liniştit, FBI gândeşte pentru tine!
Ia să văd, ştiţi dumneavoastră care dintre cei doi este adevăratul ecoterorist? Conştientul disperat care, noaptea, incendiază vreun buldozer garat în pădure care ziua distruge seminţişurile, lăstărişurile şi vizuinile bursucilor, vulpilor, urşilor, culcând sub lamă verdeaţa, sau individul care, aflat într-un birou luxos, posesor de grase conturi bancare şi „acoperit” cu autorizaţii, este proprietarul buldozerului şi câştigătorul licitaţiei pentru uciderea acelui ecosistem? Chiar dacă ştiţi, nu contează, fiindcă răspunsul, favorizând establishmentul şi învinuindu-l fără preget pe cel dintâi, îl furnizează FBI-ul: „Ecoterorismul este uzul sau ameninţarea cu uzul de violenţă, de natură infracţională, săvârşit împotriva unor victime inocente ori proprietăţi, de către o grupare subnaţională cu orientare ecologică, pentru raţiuni privind politica de mediu, adesea vizând un public aflat dincolo de ţinta directă, acţiunea având un caracter simbolic.” FBI-ul vă îndeamnă aşadar să mergeţi conştiincioşi la serviciu şi să strângeţi cureaua, în vreme ce nişte „băieţi deştepţi”, care nu strâng cureaua, strâng un laţ nevăzut în jurul dumneavoastră, confiscându-vă – cu acte în regulă – aerul, apa, viaţa. foto: Nicolae Dărămuș
Puţină meditaţie nu strică
Pădurile tropicale – spun experţii – vor dispărea definitiv până în anul 2050, dacă cererea de lemn şi exploatarea vor creşte în acelaşi ritm. Odată cu ele însă vor dispărea jumătate din speciile de animale, plante şi microorganisme din lume, ca şi sursa naturală a peste un sfert din medicamentele prezentului, toate adăpostite şi furnizate de amintitul ecosistem. Aşa stând lucrurile, dintr-o dată, noţiunile din definiţia dată de FBI ecoterorismului îi culpabilizează ferm pe chiar făptaşii legali ai despăduririi. Să le numim, reevaluând totodată şi definiţia: adevăratele „victime inocente” sunt vieţuitoarele pădurii şi oamenii bolnavii lipsiţi de medicamente, „proprietatea” este cea planetar-patrimonială – căci trăim în epoca globalizării! – iar „natura infracţională”, prejudiciind interesul general, nu mai poate fi ascunsă printr-o simplă bucată de hârtie, oricum s-ar numi ea: autorizaţie de construcţie sau act de proprietate. Căcănarul astfel îmbogăţit rămâne aşadar singurul ecoterorist.
„Toţi ceilalţi sunt vinovaţi, numai eu, nu!”
Spusa de mai înainte, aparţinând lui Louis-Ferdinand Céline, este pe buzele oricui păşeşte în munte, întrebându-se: „Dar ce rău poate face – urmând enumerarea „inocenţelor”, după interesul personal – o tabără de corturi, o turmă de oi, o pârtie de schi, un complex hotelier sau un drum asfaltat?” „În societate, necazul este că fiecare are motivele sale”, spunea Jean Renoir, completându-şi compatriotul. Când deţinătorii primului „adevăr” îl ignoră pe al doilea, şi de obicei aşa se întâmplă, atunci necazul chiar are loc, luând chipul feluritelor războaie. Iar când acestea se dau între nesăţiosul om, acoperit cu hârtii legalizând „drepturile şi libertăţile omului”, şi nişte biete fiinţe necuvântătoare, practic, fără nici un drept şi neapărate de nimeni, ultimele pierd şi pier.
Măsura lipsei de măsură
De ceva vreme, cuvintele lui Céline îmi vin tot mai des în minte: atunci când aprind aragazul, când pun detergent în maşina de spălat sau când pornesc automobilul. Ba chiar mi se întâmplă ca, urcând în munte, să îmi pară uneori că simt, oricât de groasă ar fi talpa bocancilor, cum, odată cu fiece pas, câteva fire din ţărâna potecii coboară sub greutatea mea şi cum, în felul meu, stric. Dacă veţi zice că exagerez, vă voi da dreptate, fiindcă toate vin pe lume cu dreptul de a fi. Paradoxul este însă că la această oră, când ştiinţa a născocit până şi aparate de măsurat inteligenţa, adevărul şi minciuna, cea care pare să lipsească tot mai mult este chiar măsura. foto: Nicolae Dărămuș
Creşterea de dragul creşterii este «ideologia» celulei canceroase
(Edward Abbey)
„Era un om cu totul remarcabil: muncea 18 ore pe zi” şi „Nimic şi nimeni nu-l putea opri: tot ce-şi punea în minte reuşea” – sunt două dintre laudele rostite la televizor de notabilităţi ale presei, patronatului şi culturii române, la adresa unui afacerist. Aflat în clasamentul Forbes 500 de miliardari şi supranumit „regele mezelurilor”, omul decedase într-un accident nautic produs de viteză. Bătrânul actor Ion Dichiseanu subliniase şi generozitatea mortului, aşa cum o pricepea el: „Mă surprindea de fiecare dată când îmi trimitea coşuri întregi cu mezeluri produse la fabrica lui”, iar alt actor, Mircea Diaconu, viitor ministru al culturii, afirma că întreprinzătorul fusese un „om deosebit”, fiindcă venea la spectacolele teatrului Nottara ţinute la Călăraşi, orăşelul unde „regele mezelurilor” trona; faptul îndreptăţindu-mă să cred că şi în cazul său aterogenul coş cu şunci a avut un important rol spiritual.
Detaliile insignifiante şi picante ale biografiei defunctului, ţinând pagina întâi a jurnalelor de ştiri, conturau personalitatea unui banal absolut: om din categoria „băieţilor buni”, „dăştepţi”, „de viaţă”, a „iubitorilor de adrenalină”, cu căsnicii multiple şi copii naturali nerecunoscuţi. Altfel spus, „un om de succes”, după toate canoanele actualităţii, care substituie valoare prin preţ, confundând-o cu notorietatea.
Am cunoscut astfel de afacerişti apucaţi şi oricât m-aş strădui să văd în ei „deosebitul”, „remarcabilul” – în sensul pozitiv – nu reuşesc. Nu reuşesc să văd nici generozitatea care, însemnând bun simţ, măsură şi discreţie, este rară şi de nepreţuit, pe când mila făloasă, singura de care ei sunt în stare, lipsită fiind de aceste atribute, este frecventă şi amarnic de ieftină.
Gravă este însă convingerea opiniei publice că dacă „nimic şi nimeni” nu poate opri pe un astfel de întreprinzător, care reuşeşte „tot ce-şi pune în minte”, faptul este de absolută laudă.
Dacă într-un cabinet de psihiatrie un astfel de comportament conturează medicului un diagnostic serios ce reclamă, pe lângă izolarea individului, şi o terapie medicamentoasă de urgenţă, iată că în tumultul capitalismului triumfător – unde noile toxice „patron”, „sfânta proprietate”, „locuri de muncă”, „concurenţă”, „profit” şi „investiţie” sunt panacee – cei intoxicaţi cu ele devin, din bolnavi cu capul, exponenţi ai sănătăţii mintale, ai reuşitei şi ai idealului colectiv. Stilul lor de viaţă însă – şubrezindu-le trupul sau ucigându-l brusc – dovedeşte fără tăgadă boala minţii lor care, permeabilă la orice năzărire aducătoare de profit, imagine şi adrenalină, nu iartă.
Dacă boala nu i-ar ierta strict pe proprii săi infectaţi, rândurile acestea nu ar fi fost scrise. Din nefericire boala roade şi în afara trupului, întrucât terenul pe care acţionează aceasta devine, ca într-un experiment decerebrat, discreţionar şi crud, ţara cu toate ale sale – „fiinţe vii, lucruri neînsufleţite, şesuri, munţi şi ape” – cum, atât de complet, sugera chipul Pământului, scriitorul Ionel Pop. Iar pentru îmbolnăvirea asta, doar indiferenţa şi ignoranţa socială poartă vina.
De ani de zile, politicienii şi baronii locali ai României investesc: pocesc oraşele, betonează arabilul şi asfaltează sălbăticiile montane. Mai nou, pe râurile de munte, declarate pe vremuri „fond rezervat de interes republican, destinat reproducerii păstrăvului”, ei îşi amplasează hidrocentralele private. Tot ei intermediază cu investitorii străini „exploatarea oportunităţilor”: zăcăminte aurifere, autostrăzi scumpe şi implanturi industriale alungate din alte părţi de lume, cum sunt coloşii mâncători de pădure Kronospan, Schweighofer și Egger, aflaţi în posesia „regilor lemnului” mort. foto: Nicolae Dărămuș
„Nici una dintre dispoziţiile prezentei carte nu trebuie să fie interpretată ca implicând vreun drept de a desfăşura orice activitate sau de a îndeplini orice act îndreptat împotriva oricăruia dintre drepturile şi libertăţile recunoscute prin prezenta cartă”, scrie în ignoratul articol 54 al Cartei Drepturilor Fundamentale ale Uniunii Europene, intitulat „Interzicerea abuzului de drept”. Aşadar, o acţiune în interesul privat al oricui, nu poate prejudicia interesul comunitar, cel patrimonial şi nici pe fiinţa care trăieşte cu măsură.
Nu demult am urcat în Suhard voind să ajung pe vârful Omului: un pisc maiestuos şi curat, ridicându-şi creştetul la 1932 de metri, acoperit cu afiniş şi bujor de munte, printre cohorte de jnepeni. Deopotrivă un loc în care văzusem, nu o dată, cerbii şi ciutele stăpâne. Ceasul târziu m-a întors însă din drum. Atunci, exact pe vârful privit prin binoclu, s-a ivit jeepul unui „adrenalienat”. Cred că Cel de Sus ne-a păzit pe toţi. Dacă m-aş fi aflat acolo, sau aş fi fost mai aproape, la apariţia şoferului ce strivea sub roţi liniştea şi afinişurile, l-aş fi abordat ferm, explicându-i că face rău, chiar dacă este pe proprietatea sa. Şi, dacă prostanul s-ar fi isterizat în vreun fel, cu siguranţă că mi-aş fi asumat riscul unei lecţii dure, precum şi consecinţele juridice ale acesteia. foto: Nicolae Dărămuș
Un patriot trebuie să fie oricând gata de a-şi apăra patria împotriva propriului guvern.
(Edward Abbey)
„Spuneţi-mi, domnule, ce aţi face dacă cineva ar intra la dumneavoastră în curte şi…”, sunase întrebarea reporterului, peste care răspunsul intervievatului s-a prăvălit amarnic şi pripit, cu saliva lui cu tot: „Îi dau în cap!”.
foto: Nicolae Dărămuș
„Domnul” era unul dintre acei indivizi de la ţară, trăiţi prost, degajând aerul calicului de crâşmă, uscat, îmbătrânit devreme, cu dinţii răriţi şi trupul împuţinat, oricând gata de gâlceavă. Tipul zurbagiului care stârneşte şi o încasează. Iar dialogul televizat se purta pe uliţa unui sat românesc prin 2006, la o zi-două după ce ministrul de atunci al Agriculturii, liberalul Gheorghe Flutur, pledase – tot pe la ceva televiziune umilă – pentru împrejmuirea proprietăţilor agro-forestiere şi pentru apărarea acestora de către proprietar „prin orice mijloace”. Fără tăgadă – căci Vox populi, vox Dei! – glasul poporului ieşit din cârciumă confirmase inspiraţia „vizionarului” Gheorghe a’ lu’ Flutur din Botoşana, iar faptul că necunoscutul intrat în ogradă ar fi cerut un pahar cu apă, s-ar fi adăpostit dinaintea unui agresor ori de o haită de câini nu a mai contat. După cum nu a contat nici ipotetica bulibăşeală juridică generată de eventualitatea că inocentul refugiat – atacat de proprietar – l-ar fi pocnit el în moalele capului, mai iute fiind de mână şi aflându-se într-o neprevăzută autoapărare.
În 19 iulie 2011, Jurnalul Naţional titra: „Ministrul Agriculturii – despre dreptul ţăranilor de a împuşca hoţul” şi relata că ministrul în funcţie, Valeriu Tabără, susţine dreptul „de apărare a proprietăţilor cu arma în mână, după model american”. Funcţionarul public rostind în acelaşi interviu şi în devălmăşie, ziceri „neaoş-sapienţiale” despre sărăcie, Dumnezeu care „ a dat” şi binefacerile plantelor modificate genetic.
Despre ce plimbă degeaba sub căciulă o seamă de miniştri spun totul privirile lor, felul în care calcă, modul în care zac pe ei hainele. Chiar şi felul în care le viermuiesc buzele, întrucât gura spune multe, înainte ca aceştia măcar să o deschidă. De aceea nu avusesem mari pretenţii de la cei doi demnitari, observând nu o dată cum, de sub pantalonii costumului lor Armani, le iese opinca de gumă. Oameni care, deşi proveniţi din praful uliţei, păreau să fi uitat bunul simţ şi măsura satului, şocaţi, ca orice calic ajuns, chiar de ce şi „cine” au ajuns, îmbrăţişând la grămadă „valorile capitalismului”, fără a mai observa că tocmai capitalismul a înlocuit inconturnabil valoarea prin preţ. Care, nici când înseamnă viaţă, nu e prea mare pentru un buzunar proaspăt burduşit.
Despre proprietatea privată, care „este sfântă”, i-am auzit vorbind nu o dată pe primitivii exponenţi ai neoliberalismului, mai nou, al celui românesc. Pripiţi şi inculţi, aceşti amatori de politică s-au năruit cu lăcomie de sărăntoc, într-un concept anacronic şi nociv, generatorul uriaşei crize capitaliste care, din 1929 şi până astăzi, nu a făcut decât să gâfâie, ameliorându-şi vremelnic simptomele fatale prin ocuparea teritoriilor cu resurse; fie prin războaie „pacificatoare” exportând democraţie, fie prin integrarea unor ţări „utile” în uniuni statale cu pretenţii de panaceu.
Făcându-şi spectaculos cruce prin biserici televizate, neoliberalii opincii de gumă clamează la microfoane principiul „restitutio in integrum” şi sfinţenia proprietăţii private, cu gândul doar la marea lor proprietate. Îngrijoraţi de averile strânse, majoritatea rupte din patrimoniul ţării: păduri, luciuri de apă, fonduri de vânătoare, resurse petroliere şi minereuri, neoliberalii opincii de gumă – asemenea unui păianjen angoasat, cu ochi bulbucaţi şi picioare lungi, posesiv răşchirate asupra avutului – se tem de hoţi, căci „hoţul strigă hoţii”.
Am mai spus-o, ştiu, dar adevărul acesta trebuie mereu rostit: majoritatea marilor vechi averi, făurite în „îngereasca” şi mult invocata Românie interbelică sau mai înainte, s-au născut precum în romanul Baltagul, unealta fiind mânuită cu manşete albe. Aşa cum se iscă ele şi în contemporaneitate.
Doritori să poată ucide legal pe orice flămând care ar lua doi pepeni din „sfânta” lor proprietate, noii îmbogăţiţi strigă însă populist despre dreptul ţăranului de a-şi împuşca vecinul lipsit. La fel cum au făcut-o şi atunci când, sub presiunea lobbyului străin şi a banilor foştilor mari proprietari – urmaşi ai grofilor şi ai unor nesătule familii cu ştaif – tot dreptul plebeului, la proprietate de data asta (firească până la o anume limită), a fost scos în faţă, sub el ascunzându-se însă retrocedarea marilor proprietăţi. Şi în vreme ce plebeii îmbătrânesc şi mor prin judecăţi, fără a-şi redobândi măruntele posesii, magnaţii prosperă.
Aşa au ajuns cele 100.000 de hectare de teren arabil din Ardeal în posesia urmaşilor baronului Bánffy, Munţii Retezat în proprietatea urmaşelor grofului Kendeffy, aflate în Ungaria şi Austria, şi zecile de mii de hectare de codru ale judeţului Neamţ sub pulpana unui prinţ bătrân, fabricant de cosmeticale prin Elveţia, mare vânător şi lingău al găştilor puterii de la Bucureşti. Ultimul dând pădurea românească spre exploatare firmei de ecoterorism legal Schweighofer din Austria. Şi exemplele pot continua cu Universitatea Harvard, posesoarea a 60.000 de hectare de arborete carpatine. Totul însemnând că românii născuţi între timp din familii fără mari proprietăţi trebuie să rămână eterne slugi cu simbrie pe moşiile urmaşilor bogaţi, fără a avea dreptul la patrimoniu şi patrie. Nişte străini în propria ţară, terorizaţi de legi făcute de sărăntocii neoliberali care ştiau că, umblând cu „mierea” patriei, ceva se va lipi şi de unghiile lor murdare.
Spre deosebire de fireasca proprietate privată asupra arabilului, care fără om nu rodeşte, proprietatea discreţionară asupra patrimoniului natural – practic, asupra marilor ecosisteme vitale, garantul vieţii – este faţa cea mai întunecată a Marii Terori globalizate. Nocivă ţării şi nocivă Terrei. Este motivul pentru care, la ceasul prezent al umanităţii, patriotismul planetar se impune, fiindcă la această scară acţionează asupra Vieţii teroarea de acum.
Şi, dacă pentru un pepene furat de pe „sfânta” proprietate privată, proprietarul va avea dreptul de a-l ucide pe flămând, atunci pentru uciderea operei Celui de Sus – un codru doborât, un râu de munte bântuit de hidrocentrale private sau pentru vânarea cu deşănţare a faunei, toate proprietate a patriei şi a Terrei – foarte probabil că adevăraţii patrioţi vor pune şi ei mâna pe arme, spre a le apăra de cei îmbuibaţi.
Fiindcă tot mai mulţi sunt cetăţenii Terrei care, de la o zi la alta, se trezesc fără dezinteresatul lor drept de a mai regăsi şi păşi printr-un peisaj ştiut, de a simţi în palme şuvoiul înspumat al unui râu cu păstrăvi, ori de a vibra, în dimineţi arse de brumă, sub buciumul nunţilor de cerbi. „Corola de minuni a lumii” are acută nevoie de apărători hotărâţi. foto: Nicolae Dărămuș
Anders Behring Breivik: criminal şi dezechilibrat? Da. Dar nu nebun.
Norvegianul Breivik este un criminal şi, după legea ţării sale, va plăti. Neîndoios, prea puţin pentru răul făcut unor inconştienţi. Căci a lua viaţa – orice formă de viaţă! – este un păcat de neiertat.
Asupra nebuniei sale – pe care o diagnostichează zglobiu, ca între vecine, tot felul de indivizi liberi şi dezlegaţi, de la analişti politici la jurnalişti şi psihologi – am mari îndoieli. Nu mă îndoiesc deloc însă de riscul acestei catalogări: a-l declara nebun doar fiindcă este criminal, axând analizele pe omor şi „bifând” cazul fără a aprofunda cu sinceritate, detaşare şi seriozitate maximă cauzele care l-au împins la crimă, înseamnă a ignora şi perpetua exact aceste cauze. Care, nu peste multă vreme, vor determina pe un alt terorist individual să ucidă.
Nu e destul a înfiera o crimă, cum nu e suficient a înfiera un cancer. Fiindcă numai diagnosticarea şi înlăturarea cauzelor pot genera prevenirea oricărei boli. A trupului sau a societăţii. Periodicitatea apariţiei teroriştilor izolaţi dovedeşte acest adevăr, dar frivolitatea judecăţilor publice majoritare, centrate pe picanterii criminalistice, pare să arate că omenirea încă nu s-a săturat de crime.
Realitatea aceasta este inconturnabilă, iar întoarcerea feţei de la ea va costa în viitor nenumărate vieţi, întrucât terorismul individual nu este decât arma celor neauziţi, adesea morali însă fără de putere, care – ori vrem, ori nu vrem – există. Am spus „arma celor fără de putere”, însă nu slabi şi nici nebuni. Iar cauzele pomenite sunt întrupate în cotidianul şi acceptatul „terorism legal”, săvârşit cu manşete albe: Terorismul Puterii. Cel care, anulând bunul simţ şi adevăratele precepte ale Credinţei – fie ea creştină, islamică sau buddhistă – ne condamnă pe toţi la a suporta Marea Teroare .
Chipul acesteia – de la războaiele „democratice” pentru petrol (cu mii de „victime colaterale”) la despădurirea Terrei, de la mareele negre ce ucid oceanul la alimentele toxice din hipermarketuri, de la vulgarele parade gay la rentabilele întreprinderi comerciale ale desfrâului, de la reclamele prosteşti la ofertele hiperconsumismului (şi lista „drepturilor” unor oameni asupra oamenilor şi asupra Terrei poate continua) – este cel care, terorizându-ne cu familiaritate, ne condamnă la acceptarea propriei distrugeri, cu resemnarea oricărui organism viu, invadat treptat şi învăţat zilnic cu propriul cancer.
Ea, Marea Teroare globalizată, este cea care, golind democraţia de virtuţile sale fundamentale, a transformat-o într-o simplă unealtă ce slujeşte bogăţia însăşi, pe cei puţini şi lacomi, prezentaţi astăzi drept noii idoli şi stăpânii necondiţionaţi ai mulţimilor flămânde, întristate, angoasate şi, în cele din urmă, ucise în mormântul cât o planetă, aflată în agonie şi ea.
foto: Nicolae Dărămuș
Că Breivik este un dezechilibrat psihic este adevărat. Pe cât de adevărată este şi confuzia pe care palavragiii din mass-media o fac şi o propagă iresponsabil: cum că a fi dezechilibrat e totuna cu a fi nebun. Or, diferenţa este una uriaşă, iar dovada o face – printre multe altele – asumarea crimelor sale, pe care el însuşi le cataloghează drept „oribile, dar necesare”, precum şi a pedepsei de la care nu s-a sustras în nici un fel. Nici măcar sinucigându-se.
Învăţaţi cu nebunii lor banali – asasinii de femei bătrâne, violatorii de copii, sinucigaşii pentru datorii, nesătuii şi calicii din politică, cu toţii expresii comune ale Marii Terori – palavragiii micului ecran şi robii telecomenzii cred că a fi echilibrat în ziua de azi este o virtute. Că înseamnă a nu ceda nici unei crize, a avea „stomacul tare”: „stomacul tare” cu care se mândresc liderii de partid, cei care – cuprinşi de adevărata nebunie – nu roşesc, nu pălesc şi nu au insomnii pentru nimic, devenind în ochii publicului „normalii” acestui timp şi propovăduitorii inconştienţei legalizate. Dezechilibrul lui Breivik însă, un individ cu „stomac slab”, provine exact de la refuzul inconştienţei.
Cauzele dezechilibrului lui Breivik sunt însă deopotrivă cauzele dezechilibrului cotidian al multora dintre noi. Aflate peste tot în jur, ele ne marchează schizoid existenţa: una vorbim acasă, între „ai noştri” şi alta în public. Ne oripilăm la paradele gay – cu manifestări stradale explicit sexuale, vulgare şi agresive peste măsură – însă murmurăm despre ei că sunt doar „diferiţi” şi suntem bucuroşi când nişte tineri curaţi şi ordonaţi, tot în stradă, scandează împotriva lor îndemnuri creştine. Ne revoltăm mocnit când aflăm că firmele Schweighofer, Egger şi Kronospan ucid pădurile României, conduse de cozi te topor autohtone, însă tăcem resemnaţi, spunându-ne că „suntem prea mici”, „nu are rost”, „ţara e pierdută”, „lumea e pierdută”.
În zilele de după atentatele de la Oslo și Utoya, pe internet a fost postată o reclamă la dulciuri, adresată copiilor: doi tineri fac sex explicit până când, din penisul masculului care ejaculează, o jerbă de bomboane colorate ţâşneşte spre gura avidă a femelei. După care, brusc, pe ecran apare numele firmei producătoare. Mărturisesc: nu aş fi fost deloc deranjat dacă patronul acesteia s-ar fi aflat printre victimele de pe Utoya. Într-adevăr lumea pare pierdută. Pierdută de cine? Doar de unul ca Anders Behring Breivik?
Marea Teroare globalizată ne impune totul: ce să rostim, ce să mâncăm, cât să muncim, cum şi de ce trebuie să fim fericiţi. Ea ne impune minciuna, tăcerea şi, cinic, tot ea ne oferă refugiul.
Adică tratarea dezechilibrului cu alcool, cannabis, anxiolitice, hipnotice, mâncare cu E-uri şi, mai ales, imbecilizante „distracţii”. Dezechilibratul Anders Behring Breivik a refuzat refugiul. Doar că, om fiind şi mult prea singur, a greşit: spre a salva „cele zece porunci”, a călcat amarnic una dintre ele.
Pe postul B1 TV, sub bagheta unui soi de jurnalist pe nume Turcescu, au fiert mărgica despre Breivik două „autorităţi”: Ion Cristoiu, care, mărunţel, a tras o limbă zeflemitoare, zicând că vinovat pentru crimele din Norvegia este preşedintele Traian Băsescu, şi marele Alex Ştefănescu. Foarte mare la propriu şi ca grădinar. Calitate în care criticul a explicat telespectatorilor că Breivik este asemenea unui castravete care creşte anapoda, strâmb şi pocit. După care a subliniat lipsa de logică a acestuia care, iată, deşi se declarase antiislamist, omorâse creştini norvegieni. Ca şi cum, dacă ar fi omorât islamici ar fi fost ceva mai ok… Marele Alex Ştefănescu nu înţelegea nici simbolistica omorului lui Breivik: pe insula Utoya se aflau inconştienţii „lupi tineri” ai unui partid politic, viitori promotori ai Marii Terori în Norvegia.
A fi creştin şi antiislamic este identic cu a fi islamist şi anticreştin. Dezechilibraţi de Marea Teroare globalizată, oamenii încă se învinuiesc reciproc, deşi lumina nu e departe. Dacă însă, ignorându-i-se mereu cauzele, terorismul individual va lovi vreodată într-un cătun din Apuseni, Siberia sau Laponia, asta va însemna ca Marea Teroare a învins pe Terra iremediabil.
foto: Nicolae Dărămuș
Cândva demult, spre a salva şi omul, Noe ascultase doar cuvântul Domnului. Fără să ştie, aplicase „Carta Drepturilor şi Libertăţilor Biodiversităţii”, luând pe arca salvatoare „din toate animalele”, „din toate târâtoarele”, „din păsările cerului” şi „din tot trupul” câte două, „parte bărbătească şi parte femeiască”, spre a li se păstra „soiul pe tot pământul”. Pentru toate, tot la porunca Domnului, Noe încărcase şi mâncare din belşug pe corabia vieţii, mâncare găsită şi muncită cu pricepere şi măsură, netrecându-i nicidecum prin minte să îi ucidă pe drum – după nevoi şi pofte omeneşti – pe unii dintre „pasageri”, spre a-i face cârnaţi, de pildă, îndestulându-şi numai familia. Săturând doar oamenii adică.
Asta fusese însă demult.
Dacă astăzi, înaintea unui ipotetic potop, un Noe modern ar încărca o arcă a salvării după capul său şi după legi, cu siguranţă că, mult mai informat fiind, va uza de Carta Drepturilor şi Libertăţilor Omului. Iar faptul i-ar putea irosi în cele din urmă eforturile şi bunele intenţii.
Fără îndoială că primele locuri – cele mai bune, pe puntea superioară, fireşte – ar fi ocupate de cei care, având mult aur, s-ar vârî în faţă, sub protecţia unor indivizi cu arme sofisticate şi eficace, îndreptate o vreme ca din neglijenţă chiar spre salvator. Alte locuri ar avea necondiţionat tocmai indivizii cu armele, păzind deopotrivă valizele cu aur ale celor dintâi. Scaune garantate ar avea şi câte o pereche de homosexuali, pentru a li se păstra „soiul pe tot pământul” şi pentru a fi politically corect. Să nu uit! Și câtorva fotbalişti, cu amante cu tot – toate, manechine – li s-ar asigura fără dubii transportul. Mai apoi, corabia s-ar umple cu alţi „humanoizi”, nemairămânând loc pentru necuvântătoare. La plecare, panicaţi, nenumăraţi bipezi pauperi şi disperaţi s-ar agăţa de marginea punţilor, de lanţul ancorei, de cârmă şi probabil că vasul s-ar răsturna, scufundându-se.
Dacă totuşi, suprapopulată şi trosnind din toate încheieturile, arca ar ajunge la un liman, oamenii „salvaţi” vor constata că, deşi mulţi la un loc, sunt singuri. Că Pământul, populat doar cu ei, este pustiu.
Posesorii de aur şi arme vor vedea că, oricât aur ar oferi şi oricât ar ameninţa în jur, nu au cum şi de unde cumpăra şi dobândi umbra unui arbore verde sau un pahar cu apă limpede, deşi în jur e plin de apă. Şi cine ştie? Poate că s-ar ucide între ei, chiar pentru un pahar cu apă.
Atunci, modernul Noe, înţelegând în sfârşit că fusese manipulat, într-un ultim acces de etică, pesemne că şi-ar tăia venele. Asta e doar o supoziţie, fiindcă pe Pământ întotdeauna există o alternativă practică la demnitate. foto: Nicolae Dărămuș
O femeie bătrână din ţinutul Dornelor mi-a încredinţat cândva o zicătoare. Ea suna astfel: „De cum ai intrat în păduri, ai şi scăpat de colţii lupului.” Maxima savantă şi mult mai cunoscută „Homo hominis lupus” era în sfârşit completată: salvarea era „în păduri”. Iar pădurile nu însemnau doar arbori, codru, ci natura însăşi. Întreagă şi sănătoasă, hrănindu-ne şi adăpostindu-ne pe toţi. Adică „tot trupul” cel salvat de Noe demult.
foto: Nicolae Dărămuș
Faptul că a fost înmormântat mă obligă la meditaţie asupra conceptelor de umanism, umanitate, violenţă, democraţie, moarte şi ecologie. „Înmormântat”, adică închis pe viaţă, fără drept la „vorbitor”. Dar, să mă explic totuşi.
Când nesătuii de pe Terra fură zi de zi, cu acte în regulă, prin legi, ordonanţe şi „politici de dezvoltare”, chiar suportul vieţii – pădurile făcute cherestea, apele poluate, arabilul betonat, aerul carbonizat şi plin de gaze cu efect de seră, oceanul infestat de scurgerile de petrol etc. – ei distrug viaţa. O fac clamând progresul, manipulând conştiinţe şi destine. Pentru bani, ei săvârşesc un atentat la viaţa noastră, la dreptul la viaţă al copiilor noştri, al tuturor celor lăsaţi de Dumnezeu pe Pământ. Tot ei îi plătesc pe inconştienţii savanţi, posesorii ştiinţei pure, spre a le făuri uneltele. Cele cu care, exploatând resursele, aceşti nesătui ucid Terra şi ne ucid pe noi, cei care trăim din economii şi pe cei care, şi mai cu măsură decât noi, se mulţumesc doar cu ierburi, cu polenul florilor, cu roua şi lumina.
Faptul este posibil fiindcă savanţii progresului, în ciuda imenselor cunoştinţe, adesea nu posedă cunoaşterea. Cea născută din lecturi fundamentale, din meditaţie şi, mai ales, din credinţa în Cel de Sus şi în frăţia cu ceilalţi: „fiinţe vii, lucruri neînsufleţite, şesuri şi munţi şi ape” – cum scria Ionel Pop.
Închişi pe viaţă în laboratoare, aceşti cercetători nu pricep că progresul, absolut ca ştiinţă pură şi scule, nu este nici pe departe unul spiritual. Implicit sunt vinovaţi pentru Marele Rău, fiindcă astăzi, când informaţia nu e privilegiu ci un fapt inevitabil, nu au nici o scuză pentru inconştienţa cu care îl zămislesc zilnic în eprubete, ca pe propriul lor copil. Căci Marele Rău, de la bomba atomică la polietilena ubicuă şi deşeurile nucleare care ucid oceanul – ce listă infinită! – s-a născut numai din cercetare şi din aplicaţia imorală a rezultatelor sale.
Am scris-o nu odată: inteligenţii deschid drumuri şi proştii umblă pe ele. Sprinţarii proşti ai progresului, urmaţi de gloatele desculţe.
Ted Kaczynski, cel supranumit„Unabomber”, a înţeles acest oribil mecanism, crud şi subtil. Nu fusese nici primul, nici singurul care l-a înţeles. Un mecanism lipsit de scrupule, „natural” la cei mai mulţi oameni. Şi a vrut să arate lumii că savanţii nu îşi folosesc nobil şi generos darul lui Dumnezeu: inteligenţa. A făcut însă o greşeală: a folosit violenţa. A ucis cu bombe câţiva inteligenţi lipsiţi de cunoaştere. Aici se naşte dilema celor care încearcă, de pe margine, prin mijloace democratice, reducerea răului.
Poate că sunteţi unul dintre cei care fac asta chiar acum.
„Cuvântul” nostru, întrupat în apeluri, memorii, în texte de presă şi proteste stradale, se loveşte etern de surzenia celor care decid şi perpetuează răul. Altcumva spus, rugilor noastre paşnice, ei le opun faptele lor violente. Extrem de violente! Fiindcă uciderea Terrei – a pădurilor, aerului, apelor, faunei – sunt violente fapte legiferate. Crime scuzate aşadar prin nişte hârtii. Or, chiar şi pentru un mărunt iepure, nu contează faptul că glontele care îl ucide este autorizat. El, oricum, moare. Şi, la scară geologică, la fel de brusc moare Terra.
Deosebirea dintre ce a făcut Kaczynski şi crima marilor lacomi ai Pământului o fac dimensiunea şi cinismul. Ucigaşii planetei ucid totul pentru bani. Ted Kaczynski a ucis câţiva „indirect vinovaţi”, pentru o idee luminoasă. La ora actuală, este închis pe viaţă, fără drept la „vorbitor”. A acţionat, plăteşte. Establishmentul a reacţionat.
El cunoscuse însă eşecul „cuvântului” şi a răspuns marii violenţe legale săvârşite împotriva vieţii printr-o mai mică violenţă, ilegală şi „punctuală”. A opus „bombelor progresului” câteva bombiţe artizanale. Odioase şi ele. A opus „bombelor economice” care ucid legal milioane de oameni, de animale, de plante, a opus rentabililor agenţi exfoliatori, folosiţi mai întâi în jungla Vietnamului, a opus monştrilor ucigători în masă, reclamelor şi consumismului, nişte nimicuri, tot ucigătoare. A adăugat neputinţei „cuvântului”, semnul exclamării sale.
Kaczynski a vrut să înţelegem că drumul e greşit, asumându-şi riscul demonstraţiei. Acum este închis pe viaţă. Noi suntem liberi şi în viaţă, dar nu facem nimic pentru viaţă.
Întrebările sunt: unde a greşit Ted Kaczynski? Şi, dacă a greşit, ce am învăţat şi care este soluţia ? Care este răspunsul nostru la marea violenţă şi crimă, săvârşite cu acte în regulă de către nesătuii Terrei? Căci nu mai avem timp. Să ne pregătim din economii sicriele, aşteptând ca profitul nesătuilor, ucigând totul, să ne ucidă?
Filmul Avatar răspunde acestor întrebări.
foto: Cristian Ilea
În 1999, într-un volum de eseuri şi povestiri ecologice intitulat „L’ours de Baisesco”, apărut în Luxemburg, scriam: În mijlocul continentului african, câteva insule de sălbăticie adăpostesc rămăşiţele fascinantului ecosistem al savanei. Fotograful din mine fusese încredinţat că bocancii tociţi pe cleanţurile Retezatului se vor acoperi cândva şi de colbul acestor locuri. Visasem să prind pe peliculă zborul pământesc al ghepardului şi cel de pasăre al impalei, ori fluviile de gnu lovite de răgetul leului, înnegrind orizontul cu siluetele lor masive şi dizarmonice, părându-mi de fiecare dată nepotrivită încadrarea lor de către zoologi în rândul antilopelor, fiinţe care pentru mine nu puteau fi decât întruchiparea fragilităţii şi graţiei.
Soarta nu m-a purtat încă prin acele ţinuturi însă ele, oricum, există. Prin dimensiunea lor, rezervele naturale ale Africii au ceva încurajator. Pământul lor nu se măsoară în sute de hectare, în mii de hectare, în zeci de mii. Sute de mii, milioane de hectare însumează platourile savanei acolo unde… Iată, sunt tentat să descriu ceea ce încă n-am văzut. Mai bine mă opresc. Au făcut-o alţii înaintea mea. E drept, cei mai mulţi, copleşiţi de mulţimea trupurilor în care putuseră slobozi focul carabinelor. Au scris unii şi cărţi presărate cu fotografii în care autorul-vânător, tronând pe grămada leşurilor, fuma pipă cu aerul unei bărbăţii stupide şi calme. Aş putea pomeni nume, dar nu e cazul. Nu merită.
Astăzi însă, în timp ce zăpezile de pe Kilimanjaro încă răspund Soarelui, ca un ochi de puritate al Pământului, la poalele muntelui viaţa sălbatică îşi cântă neînfrântă simfonia. Iar moartea, atunci când mai vine – sub colţi şi gheare – are ceva din firescul unei scurte modulaţii minore într-o partitură cu tonalitate majoră, bătrână ca timpul. În Masai Mara, în Serengeti, în Ngorongoro, armele nu mai dau glas decât pentru braconieri…
Şi totuşi, unele veşti mă fac să cred că mă iluzionez întrucâtva…
Masaii, temuţii războinici care doar cu un secol în urmă înfruntau leul cu suliţa şi scutul, sunt acolo şi acum, cu cirezile lor de vaci. Suliţele li s-au tocit şi mai sunt scoase la lumină doar demonstrativ, spre bucuria grupurilor de turişti. În restul timpului stau cuminţi în colibe, alături de sticle de Coca-Cola. Şi leii sunt acolo, însă ei nu cunosc limitele rezervaţiei şi nici vitele băştinaşilor nu sunt din cale afară de prudente. Ca orice fiară, leii fac „pagube în şeptel”. Urmează plângerea localnicilor la autoritatea de mediu, la cea cinegetică şi autorizarea unei vânători.
Din păienjenişul de asfalt şi beton al unei capitale europene se va ridica lin un avion sclipitor şi peste câteva ceasuri silueta sa zveltă va umbri trecător cursul Nilului tot mai spre sud, către izvoare, pentru a se odihni pe vreo pistă însorită, undeva la cumpăna dintre emisfere. Călcând important, cu aer de învingător necondiţionat, va coborî din avion vânătorul: elegant, cu ochelari de soare şi haine „coloniale” gălbui, după moda ultimului catalog, având asigurările şi vaccinurile bolilor tropicale la zi, înconjurat de zeci de sticle de apă minerală şi felurite conserve, pentru că, vezi bine, în Africa nu-i de glumit!… Va duce în mâini doar arma, afişând o totală indiferenţă faţă de restul bagajelor ce înseamnă chiar condiţia esenţială a supravieţuirii sale.
De aici, totul e după canoanele ştiute: ghidul, automobilul 4×4, arşiţa amiezii cu leii tolăniţi sub cupolele acaciilor, focul tras prin lunetă, pipa aprinsă, fotografiile şi peste câteva zile publicarea acestora în revistele cinegetice din ţara sa.
Nu peste multă vreme, alt leu va călca graniţele nevăzute ale rezervaţiei africane, alte „pagube în şeptel”, alte plângeri la autorităţi şi alt vânător „de lei”. Atributul are o rezonanţă marţială implacabilă şi nu duce cu gândul nicidecum la vaccinuri, ape minerale şi tablete antidiareice. E viril şi atât.
Lucrurile s-ar putea să meargă şi mai rău.
Nu ar fi exclus ca la începutul celui de-al treilea mileniu, vreun inginer autohton, ridicat poate chiar din vechiul trib al masailor, ignorant într-ale vieţii, cu gândul sincer la propăşirea neamului său, să încerce să îi facă bine; după capul său, şcolit prin străinătăţuri. Va aşeza pe hârtie cifre, va face calcule – simple, de altfel – şi va arăta politicienilor din partidul său cum foamea milioanelor de guri flămânde ale alegătorilor poate fi potolită cu milioanele de tone de carne ale copitatelor savanei. Cu muncă puţină, cu investiţii minime. Şi politicienii se vor lumina, descoperind noua sursă de hrană a „celor mulţi” ca pe un merit propriu, bun şi pentru următorul afiş electoral.
Alt inginer, probabil din partidul de opoziţie, va face noi calcule demonstrând că nesfârşitele întinderi de pământ, călcate în neorânduială de sălbăticiuni, stau degeaba. Va desena planuri de irigare, va împărţi terenul şi hârtia va suporta cu uşurinţă ipoteticele tone de cereale la hectar.
O vreme partidele se vor ciondăni democratic şi cei doi ingineri se vor socoti oarecum inamici. În disputele lor televizate se vor auzi mereu fascinantele cuvinte „investitor”, „investiţii”, „concurenţă”, „costuri”, „rentabilitate”, „popor”, „naţiune”, „PIB”, „progres şi dezvoltare”. Nu va trece mult şi, împăcându-se, cu toţii vor înţelege că ciolanul e gras, ignorând că oalele sparte le va plăti savana cu sălbăticiunile ei, cu ierburile ei, cu fluviile ei. Doar ele, la început.
Deştepţii deschid drumuri şi proştii umblă pe ele… Am descoperit tristul adevăr visând la savana africană. În urmă cu peste un secol David Livingstone, păşind în necunoscut, lega Atlanticul de Oceanul Indian. Pe Zambezi, ca o răsplată, îl aştepta „Mosi-oa-Tunia”, adică „Aburii care tună”, cascada pe care el avea să o boteze cu nume de victorie şi de regină, deşi cred că mai potrivit trebuie să îi fi părut totuşi numele ei vechi, cu rezonanţe de Geneză.
Mai târziu, când zvonul morţii sale avea să prindă putere, alt temerar, Henry Stanley, pornea în căutarea sa. Şi dacă destinul a făcut ca cei doi să îşi strângă mâinile în tăcere, vorbindu-şi bărbăteşte doar din ochi, undeva lângă apele Tanganikăi, asta nu însemna decât că la acea vreme romantismul şi curajul mai făceau casă bună. Marile spirite deschid drumuri.
Astăzi, pe urmele lor, purtaţi în avioane şi automobile 4×4, umblă topografi, geologi, agronomi, măcelari, petrolişti. Într-un cuvânt, „investitori”. Neînduplecat şi pur, Kilimanjaro va privi uimit la limbile de asfalt ce-şi vor ţese păienjenişul la poalele sale, mai apoi la halele uriaşelor abatoare ce vor frânge pentru totdeauna galopul marilor ierbivore africane. Maşinării harnice vor scormoni pământul şi seminţe noi, necunoscute acestuia, îşi vor descătuşa puterile verzi sub sărutul apelor cuminţite în albii de beton, uitându-şi numele elegante ritmate ca ecoul bătrânelor tam-tamuri.
Despre vechea viaţă a savanei vor mai aminti doar numele unor locuri şi, prin vorbele lor, rar, unii oameni. Turistul care se va opri la vreuna dintre sutele de benzinării ale fostei savane îl va asculta, sorbind o băutură răcoritoare, pe băiatul tuciuriu cu dinţi strălucitori şi salopetă portocalie, vorbindu-i cu tristă mândrie despre străbunii săi, despre suliţele lor, despre spiritul marelui rege leu, care, pe atunci, nu era doar un spirit. El le va asculta pe toate cu un aer absent, cu paiul între dinţi, gândind mai mult la ale sale, la afaceri poate, istoria găsind-o, totuşi, pitorească. Pitorească şi imaterială, ca orice legendă. Adică, numai bună de uitat.
***
De îndată ce le-am scris, rândurile de mai înainte îmi părură rodul unei clipe de deznădejde. Le-am lăsat însă aşa. Cu siguranţă – mi-am spus atunci – mai este ceva timp. Nu trebuia să mă grăbesc spre a prinde pe peliculă zborul pământesc al ghepardului ori cel de pasăre al impalei, trăind astfel cu nădejdea că moartea savanei sălbatice nu-mi va fi contemporană. Nici pericolul creşterii demografice şi nici cel al democraţiei nu mi se arătaseră la acea vreme într-atâta de grăbite încât să ucidă savana în câteva zeci de ani, iar încălzirea globală încă nu îşi prăvălise semnele „în cascadă” asupra Terrei.
Astăzi îmi este limpede că speranţa mea nu întrupa decât refuzul subconştient al răului. Încălzirea globală e mai necruţătoare decât îşi închipuiau cei mai mulţi dintre noi, iar civilizaţia mileniului al III-lea a adus în preajma sanctuarelor sălbatice ale Africii războiul. Războiul globalizator pentru resurse şi teritorii.
Când scriu, în Kenya şi Ciad, postelectoral, partidele tribale îşi dispută puterea cu arme moderne. Nu departe, şi cicatricile interetnice ale Ruandei încă sângerează. De fiecare dată când un nou teatru de război1 se iscă în Africa ecuatorială, gândul îmi zboară la nişte inocenţi neglijaţi prinşi în conflict: necuvântătoarele din marile rezervaţii. Este ceasul la care, alături de prosperii comercianţi de armament, alături de viitorii investitori regionali, îşi freacă bucuroşi mâinile traficanţii de fildeş, de blănuri, de carne. Fiindcă tabuurile au murit de mult, iar inter arma, alături de muze, tac toate legile.
În septembrie 2010, o ştire a generat proteste vehemente ale opiniei publice mondiale la adresa guvernului tanzanian: prin câmpiile rezervaţiei Serengeti urma să se construiască o autostradă. foto: Nicolae Dărămuș
Jurnalul Naţional, 12 decembrie 2010
1 În iunie 2013 Armata de Rezistenţă a Domnului, autodeclarată ca fiind de orientare religioasă creştină, al cărei şef este Joseph Kony, ţintind să răstoarne puterea din Uganda, a atacat cu violenţă şi populaţiile civile din Republica Africa Centrală, din Sudanul de Sud şi din Republica Democratică Congo. Pentru a obţine banii necesari întreţinerii soldaţilor şi cumpărării de arme, grupul rebel este axat la această oră, sistematic, pe braconajul elefanţilor, folosind armele automate. Comerţul ilegal cu fildeş, înfloritor în regiune, nu poate fi împiedicat de nici o autoritate. Membrii ONG-ului Enough Project au denunţat neputincioşi situaţia. Armata de Rezistenţă a Domnului vizează răsturnarea guvernului ugandez, spre instala o conducere bazată pe „Cele zece porunci ale Bibliei” – printre care se află şi „să nu ucizi”. Căzut în păcatul de a înlocui iubirea prin adoraţie, omul strigă: „De dragul tău, Doamne, sunt în stare şi să-ţi ucid fiii!” Nu numai pe cei necuvântători, fireşte, întrucât o mare parte a armatei “creştine” condusă de Joseph Kony este formată din copii-soldat.
Sunt zece ani de când am scris acest „basm”. O dată cam la patru-cinci ani, simt însă nevoia să-l supun atenţiei publicului, spre a fi judecat şi, în caz că m-am înşelat, admonestat. Ceea ce, iată, fac şi de astă dată.
Aşadar, a fost odată un ţăran sărac şi cinstit, român. El putea fi deopotrivă bulgar, bosniac, albanez, slovac sau ucrainean, importante fiind nu atât etnia, cât sărăcia. În sătucul său natal, izolat de lume, se zvonise că undeva departe, peste nouă munţi şi nouă ţări, s-ar fi aflat o baroneasă înstărită, cu dărnicie fără seamăn, pe care ar fi chemat-o Uniunea Europeană. Şi zvonul nu era numai zvon, căci văzuse omul prin vecini, ba pe unul, ba pe altul, fălindu-se cu darurile acesteia. Drept care, într-o bună zi, şi-a luat toiagul şi a purces la drum. A bătut la poarta palatului şi i s-a deschis. Doamna cea mare l-a primit, l-a poftit să şadă şi, fiindcă era peste măsură de ostenit, l-a îmbiat cu o carbogazoasă şi o gumă de mestecat. Ţăranul a gustat cu măsură din bucate şi, nerăbdător, şi-a spus păsul: „Mărită Doamnă Uniune, am auzit că faci daruri celor nevoiaşi. Eu am acasă pământ bun, ape limpezi, am şi păduri bătrâne. Iarna însă-i cam lungă la mine în ţinut, aproape şapte-opt luni pe an. Ca să lucrez bine, aş avea nevoie de o pereche de încălţări. Sunt desculţ şi mi-e frig. Doar atât îţi cer.”
Doamna Uniune Europeană l-a măsurat din cap până în picioare şi a rămas cu privirea pironită la degetele acestuia, vineţii, înfrigurate, bătătorite şi prăfuite de drum. Apoi a glăsuit: „Omule eşti desculţ şi eu te înţeleg. Dar tot ce-ţi pot oferi este o bască. Una nouă şi de firmă vestită. Ştiu eu?… Armani, Versace… Ţine de frig, de ploaie…”
Omul a luat basca, a oftat dezamăgit, a mulţumit şi a făcut calea-ntoarsă spunându-şi: „Totuşi e doamnă bună. Putea să nu-mi dea nimic.” A trecut iarna şi, din gerurile ei cumplite, omul a ieşit destul de bine, doar cu un deget – cel mic de la piciorul stâng – degerat. Apoi, vara istovindu-se, a purces iar pe lungul drum al Doamnei Uniuni, spunându-i păsul cel vechi: „Sunt desculţ. O pereche de încălţări mi-ar prinde tare bine.” Doamna l-a privit cu înţelegere şi căldură, l-a ospătat cu Coca-Cola, oferindu-i iar o bască nouă-nouţă, Steilmann. „Dacă-i pe degeaba, merită s-o iau”, îşi spuse la întoarcere ţăranul cel sărac şi cinstit.
Iarna a trecut cu chiu cu vai şi, în afara altui deget de la picior, numai unul, degerat şi amputat, omul n-a avut de suferit.
A urmat primăvara, vara şi, pe când frunzele s-au îngălbenit, ţăranul şi-a amintit de doamna cea darnică, pornind iar spre ea, să-şi încerce norocul. Dinaintea acesteia şi-a băut cu poftă paharul de Coca-Cola, ba a mai şi cerut unul, căci începuse să-i placă, dar de întors s-a întors tot cu o bască. Totuşi nu s-a dat bătut. An după an a străbătut calea plin de speranţă, primind cu politeţe ştiutul dar. Până într-o iarnă, când zăpezile şi gerurile au fost mai amarnice ca niciodată. Prins cu treburile, picioarele i-au degerat, s-au gangrenat şi doctorul a trebuit să i le amputeze, spre a-i salva viaţa.
Purtat pe braţe de vecini, omul a bătut la poarta Doamnei Uniuni care, iute, şi-a dat seama de trebuinţe, făcându-i cadou un cărucior de invalid, cu rotile, nou şi strălucitor, având douăzeci şi una de viteze şi baterii solare. Omul a mulţumit şi, întorcându-se în satul său, a stârnit cu maşinăria cea arătoasă mari invidii. De aici i s-a tras un necaz: într-o noapte a fost călcat de hoţi. Aceştia nu găsiseră mare lucru, dar plecaseră acasă cu saci întregi de băşti. Oameni cu frica de Dumnezeu, îi lăsaseră, totuşi, căruciorul.
În prag de iarnă, ţăranul s-a pomenit astfel fără bască. Aşezat comod în căruciorul său silenţios, a pornit iar cale de nouă munţi şi nouă ţări, s-a înfăţişat Doamnei Uniuni şi i-a spus: „Mărită Doamnă, m-au călcat hoţii şi, acum la căderea zăpezii, sunt cu capul descoperit. Fii bună şi dă-mi o bască, fiindcă ştiu că ai şi poţi.” Doamna l-a măsurat din cap până la brâu – că de acolo începea căruţul – şi, gânditoare, i-a spus: „Bade dragă, eu te înţeleg… Dar, tot ce-ţi pot dărui acum este o pereche de încălţări… À propos… Aşa cum te văd de schilod, cred că nu mai poţi munci. Nu-mi vinzi mie pământul dumitale? Cu banii primiţi ai putea să-ţi cumperi cea mai bună bască.” foto: Nicolae Dărămuș foto: Nicolae Dărămuș
Jurnalul Naţional, 14 februarie 2012
Notă:
După publicarea acestui text, iniţial în Cotidianul, anul XII, nr. 285, din 5 decembrie 2003, apoi în Academia Caţavencu, el pare să fi intrat în „folclorul urban”, circulând pe internet, fără menţionarea autorului.
Recent Comments