Sunt întâmplări care-și cer rostirea doar în gând, prin cuvinte pe săturate, așa cum , aparent, se învălmășesc în emoțiile pure; când de fapt nu sunt învălmășiri, ci tăceri limpezi și tari, născute din ordinea celestă. Pe buze ajung puține cuvinte, iar pe hârtie și mai puține; încercarea – fără îndoială prezumțioasă – parcă sărăcind istoria. Presupunând că ai și niște imagini, dacă totuși voiești să împărtășești cuiva bucuria, ce-i de făcut?… Tot să taci?… Căci o imagine n-are cum ”face cât o mie de cuvinte”. Iar mia de cuvinte poate fi prea mult pentru grăbitul de azi… Rămâne riscul tentativei de a-i povesti celui care n-are timp, despre cum e să fii. Să uiți cine ești prin ce ai, și să fii. Acolo. Spre a-ți putea spune în tot momentul ”trăiesc”, iar la urmă, ” am trăit”. E o stare a cărei deprindere se cere începută devreme, contemplarea naturii fiindu-i cheie. Se poate încerca și la o vârstă mai înaintată, reușita ființării reclamând însă voință.
Așteptând răsăritul, pajiștea alpină unduia mohorâtă. Înfrigurată, ciuboțica cucului, ițindu-și lămpașele firave ici și colo, pândea și ea lumina, când peste amorțeala întinderii de sub cer a răsunat cântul lui. Nu-l mai auzisem, iar acum știu: e de neuitat. Cum la fel îi e și dansul.
L-am deslușit ușor: un punct negru și mișcător care, pe firul sonor, îmi furase privirea. Binoclul m-a oprit la adăpostul unui promontoriu. Acolo îmi era locul: discret și departe, la multe sute de pași. Ceremonia singur, convins și anonim, în spinarea muntelui. ”Golul alpin”, flancat larg de păduri, își stingea vigoarea doar pe orizont. Fără el, ar fi fost cu adevărat gol: sumbru și copleșitor. Așa însă, era învins. Trebuia să ajung mai aproape… Când iubești nu tulburi și reușești. Zis și făcut.
La țăcănitul primei ”rafale” a ridicat capul, ascultand…
Atunci abia am auzit vântul. S-a liniștit și, înfoiat, a prins să bată locul cu pași mărunți , făcând plecăciuni zării.
Iar când aceasta și-a ținut promisiunea și Soarele a lovit vârfurile, a făcut primul salt. A bătut aerul cu aripile, asemenea unui dirijor gătit în frac și înălțat pe vârfuri, stârnind în orchestra vieții triumful.
A pășit apoi spre buza povârnișului și, ca pus la marginea lumii, și-a trimis iarăși chemarea spre lumină. O dată, de două ori,… de atâtea ori!… Pentru el destinul n-avea secrete. Și l-am lăsat așa cum l-am găsit: cântând.
După acel mijloc de mai, eu n-am mai urcat în munte. Prietenul care mă însoțise a mai fost la el și l-a urmărit prin binoclu. O lună încheiată cocoșelul de mesteacăn a oficiat între piscuri, dimineață de dimineață, încrezător și singur. Își făcea lucrarea fără așteptări, fără dezamăgiri. Era. În toamnă, tot acolo l-am găsit cântând, după plecarea turmelor. Și tot singur. În primăvara următoare și-a strigat iubirea mai devreme, la sfârșit de aprilie, înconjurat de aceeași solitudine unde-i răspundea vântul. Până într-o zi când, ca născută de cer, o găinușă și-a frânt zborul la câțiva pași de el. Așa a început povestea… Mai sunt și-n ziua de azi chemări ce se aud ”peste mări și țări”.
Îmi e greu sa cred că cocoșul de mesteacăn i-a citit pe ”învățători” – pe Lao Zi sau pe Erich Fromm, de pildă – spre a afla de la ei că ”iubirea este un act de disciplină” și că, spre a reuși, trebuie ” sa voiești un singur lucru”. El l-a voit și l-a dăruit fără preget. Și, în cele din urmă, l-a dobândit.
20 mai 2016
Recent Comments