Zilnic asfaltăm, betonăm, construim, „civilizăm”…Dacă nu chiar noi direct, manum proprium, o fac alții pentru ”binele nostru”, pentru ”binele omului” și noi, cu mâinile și buzunarele proprii, îi aplaudăm. Apoi, epuizați după o zi de muncă și aplauze, cu toții mergem să ne încărcăm bateriile ”la iarbă verde” sau în pădure. Și, a doua zi, o luăm de la capăt…
Din partea opusă a ținutului, a țării, a…Terrei, alți bipezi fac aidoma, căci pământul liber oferă încă noi și noi ”oportunități”; deopotrivă și ei, după o zi de muncă și aplauze, pleacând să-și încarce bateriile în regatul clorofilei și sălbăticiunilor.
Dar, pe vreme ce trece, liberii indivizi constată că regatul verde e tot mai departe, la capătul asfaltului dorit, dincolo de mândrele clădiri ale tuturor. De la un timp ei, ajunși la capătul limbilor de asfalt, încep să se zărească unii pe alții, privirile lor alergând peste mica postată înverzită și asaltată de ”civilizație” unde, înfricoșați și resemnați totodată se află arbori, sălbăciciuni , pâraie limpezi, toate tare puține… Acolo, în devălmășie, ei, liberii întreprinzători și beneficiarii inițiativelor, aplaudându-se unii pe alții, își vor așeza corturile și grătarele, iar cei mai cu dare de mână, vor ridica noile case de odihnă prevăzute cu gard electric și dobermani; începutul unui nou orășel… Și, fiindcă unele sălbăticiuni li se vor părea fiare, le vor stârpi, căci armele fac parte din drepturile omului ”stăpânul naturii”. Și tot așa… Totuși, iată că un nimic, un ceva nevăzut, nebănuit, sincer în toate cele și născut de nu se știe unde, un nimic numit de oameni ”virus”, s-a gândit să mai potolească libertatea asta înrobitoare, auto și atotdistrugătoare. Și, dacă omul se va înțelepți va fi bine… Atât.
Recent Comments