Lumea ca un păstrăv

Lumea ca un păstrăv

LUMEA CA UN PASTRAV 1m
foto: Nicolae Dărămuș
Fusese toamnă când l-am lăsat liber după ce, dolofan şi cu zbatere greoaie, l-am văzut în iarbă, necăjindu-mă apoi să nu-l rănesc atunci când i-am desprins cârligul linguriţei dintre fălci. Fusese un păstrăv mare şi i-am dat drumul gândind că peste un an voi veni acolo cu discipolul.
Discipolul e fiul meu cel mare. Viaţa a făcut să ne revedem doar o dată pe an, în vacanţa de vară când, de la mii de kilometri, vine în ţară. Poartă cu el de fiecare dată lanseta, mulineta şi câteva linguriţe pentru păstrăv. Le poartă cu obstinaţie de pe când avea vreo şapte ani. Acum a trecut de optsprezece. Soseşte mereu în iulie – se ştie, luna cea mai zgârcită cu pescarii – şi pleacă mereu dezamăgit. Dar, spre lauda lui, nu se lasă, punând insuccesele sale halieutice în seama vântului, a ploii şi a altor duşmani neştiuţi ai pescarului.
Pe Bistriţa Aurie, unde eu sunt oarecum „de-al locului” el are o vorbă: „Tată, râul ăsta te cunoaşte numai pe tine”. Mă întristează spusa lui, dar îi dau dreptate fiindcă toamna primeşte mereu prin poştă fotografiile peştilor prinşi de mine, după plecarea sa. Acum însă, fără doar şi poate că va prinde. Îl va prinde. Păstrăvul „meu” este acolo, ştiu bine şi pe el îl aşteaptă.
De zeci de minute arunc bulboanei priviri pline de reproş sau, după caz, dau sfaturi şi aprob cu glas tare manevrele flăcăului. El e serios, atent şi, în ciuda timpului scurs din ziua începută sub promisiunea mea „Astăzi vei prinde!”, încă păstrează pe chip o încredere senină şi înduioşătoare. Lanseta mea, o veche telescopică Balzer-mini stă strânsă în rucsac. Sunt hotărât să nu o scot, rămânând numai ghid, sfătuitor şi ajutor la nevoie. Numai să fie la ce să-l ajut! – îmi spun amărât, căci râul se arată neînduplecat.
I-am povestit despre păstrăvul care pândeşte în acest loc şi văd bine cum argumentul meu – asemenea altora la fel de certe – i-a generat acea înverşunare tăcută şi optimistă care face din pescari, în general, nişte fiinţe de o inocentă şi ridicolă măreţie.
Dar, degeaba. Rotativa a brăzdat dorna în tot felul: la fund, între ape, de-a latul, oblic, în amonte şi în aval. E drept că recuperările făcute de-a lungul unui trunchi de molid prăbuşit în curent nu mi s-au părut destul de adânci. Dar nu vreau să par savant: e la mijloc, ştiu, eterna senzaţie a dascălului că el ar face totul mai bine, „mai perfect”. „Uite, puiule, cam cum trebuie”- zic totuşi doct, lungindu-mi lanseta într-un târziu. Da, nu m-am abţinut, dar va fi numai o demonstraţie tehnică. O lansare şi basta.
Linguriţa mea zboară cu eleganţă, cade lângă buştean, se scufundă. Înfig varga în apă şi recuperez. Fluturele metalic bate pietrele enigmaticului cotlon fluid, vibrând cuminte şi – nu se putea altfel! – căpcăunul a ţinut să mă glorifice. A atacat hulpav rotativa, gata să-mi smulgă undiţa din mână. Inconfundabila împiedicare vie din adânc, înţeparea scurtă, elastică, două clipe legate ce fac din peşte, lansetă şi pescar un „tot” armonios, încordat şi crud. Dincolo de privirea mea este o zbatere năpraznică pe care doar vârful lansetei o trădează. Mulineta „cântă”. „Cânt” şi eu: „A luat-o!”. El era şi de data asta nu l-am mai iertat.
Facem fotografii pe rând, trecând peştele de la unul la altul. Zâmbesc trist, jenat că mi s-a întâmplat mie, la singura lansare, mândru oarecum de reuşita demonstraţiei. Aş fi fost tare fericit să îl prindă el şi, privindu-mi pruncul prin obiectivul foto, de la înălţimea celor 1,90 metri cât are acum răsună implacabil: „Vezi tată, râul ăsta te cunoaşte numai pe tine”.
A început să plouă somnoros peste optimismul meu şi peste păduri. Urcăm alţi kilometri de râu. Părăsim maşina grăbiţi după un „Aici!” pe care l-am decretat marţial, la vederea unei stânci în surplombă, umbrind şuvoiul. Este locul care îmi dăruieşte un păstrăv bun în fiecare an. Discipolul lansează lung, mulineta lucrează şi o virgulă alburie s-a înfiripat sub unde. S-a văzut numai din poziţia mea. Discipolul simte lovitura, tremurătura, şi înţeapă repetat, privindu-mă mirat că s-a întâmplat minunea. În ochi i s-a aprins cunoscutul amestec de triumf şi teamă că va scăpa peştele.
Peste câteva clipe îl fotografiez. Păstrăvul atârnă inert în triplul linguriţei. Nu este chiar monstrul din poveste, dar e unul bun, măricel. Îndărătul lui se află doar un zâmbet relaxat şi larg, de învingător. Şi, în timp ce potrivesc imaginea, descopăr cu uimire cum anii au trecut, viguroşi, în bărbatul tânăr din faţa mea. Declanşez o dată, de două ori, de trei ori, să fiu sigur, în vreme ce, ca la ruperea unei vrăji aud: „Acum plec liniştit şi-mi simt vacanţa împlinită”. Îl felicit, îl strâng în braţe bucuros de parcă ne-am regăsit scăpând dintr-o mare primejdie graţie bravurii. Leul din Nemeea să fi fost la picioarele noastre şi nu aş fi fost mai mândru de isprava lui.
Din când în când privesc fotografiile: straşnică dovadă că uneori viaţa e îngăduitoare şi lumea perfectă. Având ea, lumea, dimensiunea şi chipul unui păstrăv.
De la întâmplare anii au trecut, mulţi. Nu bănuiam atunci că acel păstrăv avea să fie ultimul lui păstrăv. Ultimul dus acasă. Fiindcă de atunci, de câte ori ieşim la pescuit, vraja fiind ruptă, el prinde. Stă ca pe ace până îl fotografiez cu „prada”, ţinând păstrăvul în palme ca pe un fulg de nea şi se repede să-l redea apei. Iar zâmbetul lui nu mai are de a face cu victoria, ci cu lumea. Şi cu cea a păstrăvului.
LUMEA CA UN PASTRAV m
foto: Nicolae Dărămuș

Textul de mai sus face parte din volumul “INOCENȚII MARII TERORI”.
Puteți achiziționa cartea accesând linkul: http://alexandriapublishinghouse.ro/product/inocentii-marii-terori/

Pe limba fiarelor, despre surse şi resurse

Pe limba fiarelor, despre surse şi resurse

PE LIMBA FIARELOR
foto: Nicolae Dărămuș
Sunt nevoit să cer a fi crezut pe cuvânt: după zeci de ani de umblet prin păduri, am început să înţeleg limba fiarelor şi arborilor. Fireşte că sunt încă un debutant şi simt că aşa voi rămâne toată viaţa, dar tot e ceva. Nu cred să fie vreo vrăjitorie în dobândirea acestei abilităţi, considerate o adevărată diformitate şi handicap de către cei pragmatici, la mijloc fiind mai degrabă o chestiune de bunăvoinţă. Ceva în sensul în care da asigurări Sri Aurobindo: „Miracolul este faptul că şi divinul este natural, dar noi nu suntem atenţi”.
Am stat, de pildă, de vorbă cu nişte urşi răniţi în război; să fie limpede: războiul purtat de umanitate cu natura. Pe unul dintre ei l-am întrebat dacă este vreo diferenţă între glonţul tras de un braconier pauper şi cel scuipat de arma scumpă a unui vânător cu acte în regulă. Seamănul meu îmblănit avusese parte de ambele favoruri „bărbăteşti”, supravieţuise şi, spre surprinderea mea, am aflat că cei doi plumbi dor la fel de crâncen şi că rănile s-au infectat îngrozitor, vindecându-se cu mare caznă.
Am povestit adesea cu molizii tăiaţi – arborii mor încet şi au mai multă vreme să îşi rostească testamentul – şi am aflat că nici ei nu au sesizat vreo diferenţă între drujba hoţului cu căruţă şi cea a jefuitorului legal, dotat cu TAF şi remorcă articulată. Graţie lor am înţeles uşor că, însoţită de acte legale sau nu, moartea le este tot moarte.
Şi urşii şi arborii mi-au explicat că totul a început de când ei, din surse, au devenit resurse. Fiindcă pădurea, cu toate cele aflate în ea, fusese la început sursă: de viaţă şi de frumuseţe. Abia când aceasta şi locuitorii săi au însemnat resurse a început răul. Căci resursele nu mai erau nici de viaţă şi nici de frumuseţe, ci numai resurse de bani pentru nesătuii Pământului. „Ce, prietene ? – îmi zicea ursul – ai auzit vreodată să se spună «resurse de frumuseţe»? Bineînţeles că nu. Se spune «surse de frumuseţe». Ceea ce, la început, am fost noi toţi: arborii, florile, vulturii, urşii, ba chiar şi unii oameni. Iar astăzi am devenit aproape toţi – chiar şi cei mai mulţi dintre oameni – resurse. De îmbogăţire anapoda, fiindcă am încăput, cu hârtii legale, pe mâna unor proşti lacomi.” A trebuit să îi dau dreptate.
Pe primul povestitor l-am întâlnit într-un fund de pârâu. Ei bine, mai din mormăiala lui, mai luându-i urma, am aflat că, alături de alţi confraţi, el îşi avea bârlogul undeva pe o coastă întinsă cu pădure neumblată, plină de doborâturi vechi şi stâncării îmbrăcate în muşchi adânc. Să tot trăieşti acolo! Mai la deal începeau rarişti cu afiniş, pajişti nesfârşite cu ierburi crude – căci ursul paşte! – şi o „hribărie” darnică se isca nu departe, vară de vară. Iar pârâul limpede clipocea chemător doar la câteva sute de paşi mai la vale. Fireşte că mâncarea asta nu era îndeajuns pentru cele aproape 250 de kilograme ale sale şi de aceea hoinărea toată noaptea, căutând paşnic şi prin alte cămări verzi.
Toate au mers firesc până în urmă cu câţiva ani, când în uriaşa poiană de sub cer s-au instalat două stâne. Câinii ciobăneşti au prins să coboare, lătrând în jurul culcuşurilor ursăreşti, cât despre a mai ieşi noaptea în largul luminat de stele nu mai putea fi vorbă: aceeaşi haită de potăi, strigătele ciobanilor şi focurile aprinse îi tăiau orice poftă de verdeţuri. Un container frigorific înmatriculat în Italia şi-a făcut apariţia la furca pâraielor şi alte hoarde, de omuleţi tuciurii de data asta, s-au pus pe jefuit hribăriile, afinişul şi zmeurişurile lui, îngrămădind în el roadele pădurii. Aşa a ajuns ursul să se pribegească prin „străinătatea” altor codri, unde încă nu se înstăpâniseră oamenii.
Al doilea povestitor locuia tot acolo, dar era mai bătrân şi mai păţit. Dovada era şi laţul de oţel împletit – şpranga, cum îi spun localnicii – pe care îl purta, asemenea unui brâu ucigător. Laţul îl strângea peste burtă, trecându-i pe dinaintea coapselor şi pe deasupra cozii. Respira anevoie şi, atunci când l-am întâlnit, se oprise să îşi tragă sufletul şi spre a-şi linge prelunga rană supurată, pricinuită de „podoaba” oferită de ciobani. Dar ce se întâmplase? Spre a-şi păstra laptele şi caşul la rece, gospodarii îşi aşezaseră putinile în pârâu, înconjurând locul cu laţuri, „să nu dea ursu’.” Şi ursul a dat: cu nasul de mirosul bunătăţilor şi cu trupul în sârme. S-a zbătut amarnic, s-a zmucit şi firul i-a intrat în carne. Nu s-a lăsat: a ros fierul zdrelindu-şi gingiile şi dinţii şi, în cele din urmă, oţelul s-a frânt, rămânând agăţat de victimă. Era un urs uriaş, cărunt şi trist. Din când în când şedea „căţeleşte”, ostenit. Atunci burta îi bomba sugrumată în cercul de metal, rana primea o nouă tăietură şi trebuia să se ridice. La pârâu se ducea nu atât de sete, cât pentru răcoarea apei vindecătoare.
La câteva luni timp după întâlnire m-am întors în ţinutul povestitorilor şi, discret, am urcat pe coasta cu bârloage. Era toamnă. Muntele, până deasupra culcuşurilor fusese defrişat. Gestionarul licitase parcelele forestiere, agentul economic le-a executat şi lemnul a ajuns la ubicua firmă austriacă Egger- Schweighofer. Drujbele au urlat toată vara acolo şi buldozerele, urmate de TAF-uri, au brăzdat codrul. Bârloagele au rămas pustii şi urşii au ajuns pe drumuri de TAF, apoi pe drumuri. Pentru o astfel de succesiune de agresiuni ecologice, în ţara lui Schweighofer ar demisiona ministrul Mediului.
În curând presa românească va scrie despre întâlniri dramatice dintre oameni şi urşi, subliniind că în acea regiune, „până astăzi nu s-au înregistrat astfel de conflicte”. Ministresa de mediu, Rovana Plumb, va afla de la „specialişti” că în locul cu pricina au apărut „urşi cu comportament deviat” care trebuie împuşcaţi. Iar parvenitul bănos care a defrişat parcelele, împreună cu alţii asemenea lui, vor veni cu arme şi autorizaţii spre a salva plebeii de „plaga urşilor”, ucigând, după pădure, şi pe inocenţii săi locuitori. Deveniţi astfel resursă pentru vreo societate privată de vânătoare comercială.
Unde s-au întâmplat toate astea? În Bucovina, dar aşa merg lucrurile oriunde în Carpaţi.
Kamikaze, 14 noiembrie 2012
PE LIMBA FIARELOR m
foto: Nicolae Dărămuș

 
Textul de mai sus face parte din volumul “INOCENȚII MARII TERORI”.
Puteți achiziționa cartea accesând linkul: http://alexandriapublishinghouse.ro/product/inocentii-marii-terori/

Puterea poveştii

Puterea poveştii

PUTEREA POVESTII 1m
foto: Nicolae Dărămuș

Mimi este numele de alint al Margaretei, nepoţica unor prieteni. Are aproape cinci anişori şi iubeşte animalele, ca oricare copil: ştie că trebuie hrănite, îngrijite, adăpostite şi mângâiate. „Animalele” sunt aşadar, în primul rând, cele de pe lângă casa omului, mai ales câinele şi pisica. Despre cele sălbatice ştie puţine lucruri, aşa cum, de altfel, ştiu toţi oamenii mari: că se află undeva în păduri, că multe sunt „în Africa, în junglă”, că se fac filme şi „atlase” despre ele şi că sunt „interesante”. Cu acestea din urmă omul nu are cine ştie ce treabă, în afara pomenitelor filme şi cărţi. Nu trebuiesc hrănite, îngrijite, adăpostite, cât despre mângâierea lor nici nu poate fi vorba, ele fiind, pe lângă „interesante”, şi „foarte periculoase”.
Fetiţa e drăgălaşă nevoie mare, sfătoasă cât încape şi e mâncăcioasă. Drept care este şi cam durdulie, dar asta e o altă poveste ce îşi poartă firul spre convingerile despre sănătate ale celor mari. Pofticioasă fiind, copila înfulecă cu senină dăruire „şunculiţă”, „puiuţ”, „sălămel”, ba chiar şi mititeii au început să îi placă de când a mâncat dintr-aceştia, pe săturate, la „Raliul off road al Bucovinei”. Fiindcă, dacă nu aţi ştiut, Mimi este odrasla unei pasionate familii de off-road-eri: mama, susţinătoare cu inima a „aventurii în natură”, nelipsită de pe scaunul copilotului, iar tatăl, faimos promotor şi practicant regional al amintitului pseudosport. E drept, nu e un promotor din categoria snobilor avuţi pentru care automobilul „tare” este un blazon. E om muncitor, pornit „de jos”, proprietarul unui atelier mecanic, priceput la toate măruntaiele maşinilor, de la binevoitorul Tico la coloşii 4×4, cei asemănători unor agresive lăcuste pe roţi. Îşi face meseria cu convingere, iar pasiunea sa pentru off-road are exact doza de inocenţa şi inconştienţă ce nu permite îndoiala. Chiar crede că „natura” se vede mai bine şi mai temeinic prin parbrizul tărăboanţelor bornăitoare, iar dragostea pentru acestea se suprapune în judecata sa cu preţuirea naturii în mijlocul căreia, iată, îşi exercită poluantul hobby.
Aşadar Mimi cea pofticioasă înghite pe nerăsuflate bunătăţile enumerate. Sunt sigur însă că dacă i-aş explica faptul că „puiuţ” înseamnă o găinuşă ucisă, că „sălămelul”, „şunculiţa”, ba chiar şi mititeii s-au preparat după ce un baros a crăpat fruntea unui viţel, urmat fiind de cuţitul străpungând gâtul aceluiaşi „copilaş al vacii”, Mimi şi-ar cam pierde interesul pentru mâncare. Ceea ce, evident, pentru inteligenţa ei absolut remarcabilă şi silueta dolofană ar fi de un real folos. Cum în această eventualitate clară m-aş pune rău cu părinţii care „ştiu ce e bine şi ce e rău pentru copilul lor”, nu mi-a rămas decât să-l fac pe acelaşi prunc să judece singur ce e bine şi ce e rău în purtarea omului mare. Faţă de natură şi mai cu seamă faţă de sălbăticiunile aflate prin atlasele de profil, cele cu care, vezi bine, omul nu are vreo treabă. Iar primul prilej nu l-am scăpat…
Urcam în Călimanul Cerbului. Era vara şi Mimi, însoţită de bunici, păşea harnică lângă mine, ţinându-mă de mână. „Vrei să îţi spun o poveste?… Una aproape adevărată?” – am încercat-o eu. „Vreau!” – a sunat răspunsul.
Aşa s-a născut povestea:
„Într-o dimineaţă de duminică, un bursuc harnic şi curat peste măsură, a lenevit mai mult în vizuina lui subpământeană. Nu avea de ce să se hărnicească, aşa cum făcuse nopţi şi zile la rând până atunci. Strânsese provizii multe şi bune, toamna fiind lungă şi uscată, iar gândul cămării pline îl făcuse să doarmă dus întreaga noapte. Totuşi, când prima rază de soare lovi pieziş în fereastra vizuinii, bursucul nostru şi-a spus că lenea multă nu e bună. S-a ridicat în capul oaselor, s-a întins îndelung şi a căscat. Ba chiar a schiţat, după coborârea din pat, câteva mişcări de gimnastică ce ar fi putut părea caraghioase, dar nu şi neamului bursucilor care, bondoci fiind, au alte norme de frumuseţe şi de graţie, cu totul străine oamenilor.
Cum ziua se arăta numai bună pentru o plimbare prin pădure, bursucul a deschis televizorul – un model tare vechi, ce lui nu-i servea decât la ascultarea buletinului meteo, veştile omeneşti părându-i total neserioase. Îşi făcu o cafea şi se aşeză comod în fotoliu, dornic să asculte poveştile norilor de pe cer. Şi, tocmai pe când bufniţa de serviciu începuse relatarea despre fronturile atmosferice, bursucul simţi cum i se scutură din temelii locuinţa. Cutremur nu putea fi, bursucul având semnele sale secrete, în complicitate cu Pământul, ori de câte ori acesta mai avea crampe în măruntaiele lui sau mai tuşea, în urma fumurilor omeneşti. Nu era cutremur şi totuşi un lucru straniu, neîndoios rău, se întâmpla în pădure. Un bornăit amarnic şi cătrănit crescu asurzitor, pereţii locuinţei trosniră, ceaşca de cafea se răsturnă şi, ca apăsat de o forţă nimicitoare, tavanul vizuinii se prăbuşi. Soarele năvăli orbitor înăuntru şi, aproape să îi strivească năsucul, o roată imensă, neagră şi înverşunată îi trecu pe lângă cap. Sări speriat într-o parte, văzu şi înţelese…”
Povestea se opreşte aici, fiindcă Mimi a izbucnit îngrozită: „Tata!”
PUTEREA POVESTII 2m
foto: Nicolae Dărămuș

Textul de mai sus face parte din volumul “INOCENȚII MARII TERORI”.
Puteți achiziționa cartea accesând linkul: http://alexandriapublishinghouse.ro/product/inocentii-marii-terori/

Aeroportul

Aeroportul

AEROPORTUL 1m
foto: Nicolae Dărămuș
„Ia spuneţi-mi, măi puişorilor, aţi auzit voi că se va extinde aeroportul oraşului? – am întins eu capcana pildei. ”Daaa!” – sunase răspunsul, în cor de glasuri subţirele, dar informate. „Şi cum vi se pare lucrul ăsta? – am continuat. Adică, ce credeţi voi? Este un lucru bun?” „Daaa!” – confirmară pripite glăscioarele. „Eu zic să nu ne grăbim şi să vedem pe îndelete, împreună, dacă într-adevăr mărirea aeroportului din oraşul vostru este un fapt de laudă… Căci s-ar putea să fie un lucru rău. Tare rău. De acord?” Tăcere. Privirile şi-au pierdut din prietenie, încărcându-se dintr-o dată cu un amestec de nelămurire, neîncredere şi uimire. Era limpede: în ciuda vârstei de nici nouă anişori, interlocutorii mei păreau să trăiască în clişee cimentate şi, mai grav, generatoare de emoţii negative. Iar eu, odată intrat în horă, trebuia să îmi duc demonstraţia până la capăt, convingător şi blând, dacă voiam să mai calc pe acolo. Aveam de muncit.
Fusesem invitat în şcoala aceea spre a le vorbi pruncilor despre ecologie. Clasa a treia… Va trebui să fiu atent – îmi spusesem pe când urcam scările – să mă cobor la mintea lor, să nu fiu complicat, să găsesc exemple potrivite şi să nu mă lungesc. Mai ales să nu mă lungesc; copiii îşi pierd repede interesul. Cu aceste gânduri am păşit în sala de clasă care, de la bun început, mă surprinsese prin atmosfera de grădiniţă răsfăţată. Eram un învechit pesemne. Mese aşezate în cerc, ghiozdane multicolore aruncate la podea, creioane colorate, foi cu desene trasate neîndemânatic, forfotă şi zumzet. Deşi sunase clopoţelul, mărunţii locatari nu păruseră să mă fi observat, văzându-şi de joacă şi discuţii. Abia când învăţătoarea i-a atenţionat s-au aşezat pe scaune şi mă învredniciră cu priviri iscoditoare.
Am fost prezentat: „Domnul care a scris în ziar povestea cu bursucul accidentat în pădure la raliul off-road şi pe cea cu vidra ucisă la şosea, de un automobilist grăbit”. „Le-am citit povestirile şi să ştiţi că la urmă aveau ochii în lacrimi”, mă asigurase învăţătoarea, neuitând să mă prevină încă din hol asupra faptului că elevii săi, deşi mici, erau foarte umblaţi prin lume: „Sunt copii cu posibilităţi, ştiţi cum e azi, părinţii…” O prinsesem din zbor: aceasta avea să fie informaţia care, nădăjduiam eu, urma să mă scoată din încurcătură. Cu siguranţă „copiii cu posibilităţi” călătoriseră cu avionul.
Cum liniştea se adâncea, am continuat: „Văd că tăceţi… V-am întrebat dacă sunteţi de acord să vedem împreună, judecând cinstit, dacă mărirea aeroportului nu face cuiva rău”. Câteva capete se înclinară neconvingător, acceptându-mi propunerea. Copiii nu erau numai umblaţi, ci şi amabili, poate chiar uşor milostivi cu mine. Trebuie însă că le păream tare primitiv, punând la îndoială ceva ce nu poate fi pus la îndoială: „civilizaţia şi progresul”.
Momentul era bun şi am plusat: „Cum arată un aeroport modern ştiţi cu toţii, doar aţi zburat, aţi văzut prin filme. Cine mi-l poate descrie?”. Mâinile se ridicară, agitându-se în aer. Am ales la întâmplare şi tabloul aeroportului se contură conform realităţii: beton şi iar beton. Beton cenuşiu cât vezi cu ochii, zgomot infernal de motoare şi, mai ales, oameni eleganţi. Povestitorul de o şchioapă fusese la Londra. O fetiţă îi întări spusele: şi la Paris era aşa, dar „şi la noi, la Otopeni, însă e mai mic”. „Dar dincolo de piste ce se află?” insistai eu, iar vocile tinere îşi amestecară părerile: „Câmp”- rosti un băieţel. „Lanuri cu grâu şi porumb”, spuse o domnişoară. „Buruieni!” se repezi un şmecher şi râsul celorlalţi îi confirmă poanta.
„Buuun! Toţi aveţi dreptate. Dar, în afară de plante, ce se mai află pe câmp, împreună cu grâul, porumbul şi buruienile?
„Animale: iepuri, căprioare…” – sosi răspunsul. „Exact. Şi, dacă se extinde aeroportul, dacă vin buldozerele şi betonierele, ce fac animalele astea?” – am întrebat iar. „Fug!” – se iţi o fetiţă mărunţică, tăcută până atunci şi în ochii ei văzui un licăr de spaimă. „Ai dreptate, domnişoară, însă în câmp mai sunt mii de animale mici care nu pleacă, fiindcă locuiesc în pământ. Acolo îşi au vizuinile, în găuri şi galerii, în cotloane subpământene, secrete şi întunecoase… De popândău şi de hârciog aţi auzit?” Nu auziseră. „Dar de nevăstuică, ştiţi?” Nu ştiau nici de ea.
Le-am descris „animăluţele” cum m-am priceput mai bine, ba chiar am şi desenat pe tablă chipul hârciogului mâncăcios şi chivernisit nevoie mare, cu pungile obrajilor umflate, pline cu seminţe „de rezervă pentru la iarnă”. Mare figură hârciogul ăsta! Dar şi popândăul e simpatic foc, mai ales când se înalţă „popândău”, ca să vadă departe. Şi pe tablă l-am schiţat şi pe el, ridicat „în două picioare”. „Să ne închipuim acum că am face o secţiune prin pământ, ca şi cum am tăia un caşcaval. Vizuinile animăluţelor s-ar vedea asemenea găurilor” – am adăugat. Şi, zugrăvind pe tablă „caşcavalul” viitorului aeroport, am continuat: „Şi, ce să vezi?… Pe când animăluţele noastre stau la adăpost, aşteptând să treacă primejdia, deasupra lor, astupându-le ieşirile, se toarnă…” Nu am mai apucat să spun ce se toarnă, fiindcă aceeaşi fetiţă izbucni: „Beton! Şi ele se sufocă acolo!”. În clasă se lăsă o nouă tăcere.
AEROPORTUL 2m
foto: Nicolae Dărămuș
Textul de mai sus face parte din volumul “INOCENȚII MARII TERORI”.
Puteți achiziționa cartea accesând linkul: http://alexandriapublishinghouse.ro/product/inocentii-marii-terori/

Cerbii toamnelor mele

Cerbii toamnelor mele

CERBII TOAMNELOR 1m
foto: Nicolae Dărămuș
Era prin 1980 când afişul unei expoziţii fotografice m-a dus în sala mică a Casei Universitarilor din Cluj. Autorii, doi studenţi la medicină – Paul Prodan şi Dan Rusu – veniseră acolo cu imaginile trudite în două-trei toamne, la boncănitul cerbilor. Emoţionaţi şi tăcuţi, mândri de ispravă – era vremea laboratoarelor improvizate, a aparatelor „de mărit” cu sertar de filtre „color” – m-au simţit de la primele vorbe, invitându-mă cu ei în viitorul septembrie . Aşa am descoperit Suhardul, muntele care avea să mă lege statornic până în ziua de azi. Aşa am descoperit alergătura fericită cu aparatul foto de pe o culme pe alta, după cum, dintre molizi mă chemau glasurile cerbilor. Erau dimineţi geroase, cu ceaţă lipicioasă şi grea, amiezi istovite de soare, dezmorţind zumzăitoare roiuri, urmate de amurguri sângerii prelinse pe orizont. Şi, mai ales, erau cerbi. Mulţi. Iar eu aveam cu puţin peste douăzeci de ani şi nu ştiam ce-i oboseala. Cu scule fotografice modeste şi filme color procurate „pe sub mână”, mă pomeneam nu o dată înconjurat de alaiuri de nuntă: douăzeci de ciute cu viţei şi doi-trei cerbi „lăturaşi”, înfruntându-se cu stăpânul „haremului”.
Prins în tumultul acelor dueluri pure mi se întâmpla adesea să înţepenesc minute în şir, făcându-mă una cu vreo cioată, cu obiectivul la ochi, tremurând de încordare, dar neîndrăznind să mişc, spre a nu tulbura vraja. Cerbii trăpau pe lângă mine, răsuflând amplu, zgomotos, înconjuraţi de nori de abur, ca nişte fiinţe celeste. Fericit, sub mugete tot mai stinse, aşteptam apoi dimineaţa cu ochii deschişi, canonindu-mă amarnic pe priciurile tari şi afumate ale vreunei stâne părăsite, iluzoriu adăpost de frig şi ploaie. Da, am mai spus-o: cerbii erau mulţi, anii mei, puţini şi sculele, deloc pe măsura „vedetelor” pe care le cunoşteam fără greş. Iubitorii ştiu că se poate: cunoşteam cerbii Suhardului după glas, după coarne, după alură. Şi-i căutam, bucurându-mă de reîntâlnirea lor, dovadă că supravieţuiseră iernilor, lupilor… vânătorilor.
Sub culmea Ştefanului zăcea, într-un septembrie, trupul unuia dintre ei, ucis. Fusese o luptă năpraznică şi pământul, frământat de copite, povestea totul. Mai aprig povesteau însă rănile celui răpus şi încordarea lui, stranie şi rece, cu picioarele spre cer şi gâtul comat, răsucit nefiresc, frânt între năvala adversarului şi un molid înfurcit. Un an mai târziu, pe Coasta Cerbului – cum o botezasem – mă aflam singur. Treburi felurite îmi împiedicaseră prietenii să urce. La locul ştiut, pe molidul înfurcit se afla o tăbliţă de lemn. Purta pe ea, pirogravate, patru versuri din Moartea lui Fulger cu sfârşitul atât de potrivit: „Ce-i pasă unei lumi întregi / De moartea mea”. Şi am înţeles: Paul trecuse pe acolo, punând singuraticul epitaf unei morţi anonime. Atunci l-am găsit cam patetic. Mult după aceea a venit anul 1989.
Şi „cerbii mei”, cei pe care-i cunoşteam după glas, au devenit toamnă de toamnă tot mai tăcuţi. „Mugetul a fost slab anul ăsta”, spuneau „specialiştii”. Şi aruncau vina pe vreme, pe căldură, pe ploi, pe ceţuri, pe frig ori pe Soare. Suhardul însă era cotropit de automobile 4×4 şi focurile de armă biciuiau pădurile tot mai des. Capetele cerbilor ştiuţi le revedeam agăţate în gardurile cabanelor de vânătoare, curăţite de carne de către paznici şi pădurari, cu acele mişcări slugarnice şi pripite, de bărbier, în vreme ce, alături, Herr X – ca umflat cu pompa şi costumat elegant, după catalogul Frankonia – pufăia din pipă, gânditor şi gol. Mai apoi, legate la vedere pe portbagajele maşinilor, capetele cerbilor porneau pe un ultim drum.
Aşa mi-a plecat taurul „de 18 raze” din Vâlfa, cel „ de 16” din Gândacu, cel din Silvestru, cel din Făgeţel. Lista e lungă, zeci de rânduri. Iar „specialiştii”, învinuind aceleaşi astre, îmi repetau doct şi patriotic: „Mugetul a fost şi mai slab anul ăsta. Ţara are nevoie de valută”. În ruptul capului nu ar fi spus că mugetul era slab fiindcă cerbii se împuţinaseră şi că valuta, într-o formă sau alta, ajungea şi în propriile lor buzunare, mult mai nesăţioase decât invocata ţărişoară.
***
Vântul a murit şi mestecenii, înţepeniţi într-o fragilă reverenţă, preling spre pământ ramuri subţiri, stropite cu chihlimbar. Aşteptând, o dată cu înserarea, buciumul vreunui cerb din Suhard, înţeleg acum altcumva epitaful de pe tăbliţa putredă din Coasta Cerbului. Şi nu îl mai găsesc deloc patetic. Dimpotrivă, îmi pare tocmai potrivit acestui timp. Potrivit şi locurilor unde am văzut sângele urşilor, al caprelor negre, potrivit acelor postăţi întinse, tăiate „ras”, în care a murit pădurea.
Anii mei sunt mulţi şi ţin în mâini aparate fotografice scumpe, sofisticate. Întârzie la întâlnire doar cerbii.
CERBII TOAMNELOR 2m
foto: Nicolae Dărămuș

Textul de mai sus face parte din volumul “INOCENȚII MARII TERORI”.
Puteți achiziționa cartea accesând linkul: http://alexandriapublishinghouse.ro/product/inocentii-marii-terori/

Dimineţile gotcanului

Dimineţile gotcanului

FOTO BATRANUL
foto: Nicolae Dărămuș
De bătaia de cocoşi din valea Scoruşului mă leagă amintiri blânde. Ani la rând, respectând o veche datină, am urcat acolo cu aparatul fotografic de Sfântul Gheorghe. Cei câţiva kilometri parcurşi pe drumul forestier erau întotdeauna o bună gimnastică la ceasul acela nocturn şi înfrigurat, când bruma lăsa loc peticelor de zăpadă pe măsură ce mă afundam pe firul apei spre furca pâraielor. De o vreme devenisem ceva mai comod şi, profitând de bariera de-a pururi ridicată – semn de delăsare pădurărească – urcam cu maşina până la „întorcătoare”, locul unde drumul, închis de codri, obliga la întoarcere orice automobil.
De acolo, vreme de vreo jumătate de ceas, pasul urma poteca tot mai îngustă, cocoţată pe coastă între pădurea bătrână şi şuşoteala şuvoiului care, ici-colo, se rupea în cascade scunde peste cioatele călătorite pe volbura dezgheţului. În aprilie, la ora 4 dimineaţa, detaliile drumului se închegau însă doar din auz şi memorie, fiindcă jos întunericul era întreg, iar lanterna – slabă, anume ca să nu strice somnul pădurii – abia pâlpâia dinaintea cizmelor când şi când. Deasupra, atât cât îngăduiau culmile, o dungă de cer vioriu clipea distant cu ochi de stele palide. Amorţeala nopţii chinuite – trecută cu ochii la deşteptător – se topea năvalnic sub asaltul aerului spirtos, invadând plămânii cu frig, ca un fluid strident, răvăşitor şi pus pe întinerire. Dimineaţa în munte simţeam viaţa.
Urma urcuşul. Versantul era abrupt la început şi poteca se pierdea lesne, ascunsă sub ierburile pleoştite de zăpezi ori copleşită de căzături. Trunchiurile molizilor rupţi încrucişau coasta şi rădăcinile lor smulse se zbăteau sub licărul lanternei ca nişte disperate fiinţe fantastice cu mâini descărnate. Sub cetini cerul dispărea cu totul şi noaptea căpăta consistenţă materială. După atâţia ani însă ştiam drumul şi cu ochi închişi. Poteca nu mai avea mare însemnătate şi, dacă doborâturile nu s-ar fi înnoit iarnă după iarnă, lanterna mi-ar fi fost aproape inutilă: călcam mlaştina unui izvor pornit de sus, chiar din bătaie, urmau câţiva paşi pe firul lui sprinten şi sonor, apoi pieptul blând ce mă conducea spre cea dintâi odihnă, pe o padină dreaptă. Ceva mai încolo se înălţa „Mezinul”. Îl ocoleam prin stânga, scriindu-mi mersul oblic încă vreo sută de paşi. În platoul următor, mai întins, domnea fratele cel mare, „Bătrânul”. Mai demult se afla în centrul bătăii. Mai demult… adică în urmă cu vreo şase-şapte ani. De la o vreme rămăsese singur.
Cocoşii, învăţând an după an lecţia omului cu armă, îşi purtaseră dragostele tot mai sus, cântând mai către vârf. „Bătrânul” – patriarhul brazilor din Suhard – mă chema însă lângă el de fiecare dată pe când coboram de la rotit. Socotindu-i vârsta la vreo 400 de ani, apropierea lui mă liniştea ori de câte ori îi priveam silueta masivă proiectată pe lumina văii. Neclintit şi neschimbat de când îl ştiam, făcând ca mai tinerii molizi care îl înconjurau să pară firavi în ciuda grosimii lor cât un trup de bărbat. Iar când îi atingeam coaja groasă de două degete şi aspră asemenea unor solzi de saurian uitat, îmi părea că ţin timpul pe loc. „Mijlociul” era ceva mai încolo în buza platoului. Într-o dimineaţă, pe când ceremonia se încheiase şi umblam fără fereală, un cocoş întârziat i se iţea ţanţoş pe cea mai de jos creangă, fermecat de soarele agăţat în cetini. M-a răbdat cât să ridic aparatul la ochi şi dus a fost. Cocoşii, lucru ştiut, iubesc brazii seculari. Iar aceştia sunt rari, tot mai rari.
Urcând, tablouri din primăverile vechi se învălmăşeau fără rând, pe cât de nestatornice, pe atât de vii: aici a ieşit la vânătoare jderul galben şi dolofan ce îmi aruncase în creştet aşchii de scoarţă desprinse din goana lăbuţelor, dincolo, seara, pe când aşteptam adunarea gotcanilor în cetini, a venit mistreţul până la doi paşi de noi. Eram cu soţia şi cu fiul nostru, pe atunci în vârstă de vreo unsprezece ani, iar vierul a înţepenit adulmecând secunde nesfârşite, nelămurit şi speriat ca şi pruncul. S-a întors brusc, trecând spre vale, mai-mai să-l ating cu mâna şi abia atunci, ca la comandă, toţi trei ne-am zâmbit şi am prins a respira. Iar undeva, în stânga, se află cioata înaltă de care stam lipit, atunci când împăratul nopţii mi-a şters genunchiul cu evantaiul cozii, absorbit cu totul de adversarul care oficia obraznic la o aruncătură de băţ.
Ce nedrept aş fi însă dacă aş uita jumătatea de ceas în care, aşezat la rădăcina vreunui molid, aşteptam deşteptarea codrului. Tăcerea se închega brusc în jur, ca întărită de stingerea lanternei şi auzul, singurul simţ prin care mai trăiam, pândea întâiul ciripit, mereu nesigur că ţârâitul timid la început – ca un scâncet, părând să încerce puterea liniştii, înşurubându-se tot mai curajos în văzduh prin infinite triluri – este al privighetorii. I se adăugau alte glasuri înaripate, tot mai sonore, mierle, huhurezi, în vreme ce gândul că, poate, nu m-am oprit în „locul bun” rodea. Şi pe când coloanele molizilor prindeau contururi fumurii, tot mai departe, printre imnurile ridicate din cetini străbătea vag şi cântul gotcanului: discret şi sobru, pe măsura vieţii şi veşmântului său. Apoi lumina zgârcită, zborurile lui aspre, emoţia apropierii cu aparatul pregătit, rateurile şi, din când în când, câte o fotografie. De cele mai multe ori modestă şi de nepreţuit.
FOTO SUB BLITZ
foto: Nicolae Dărămuș

Textul de mai sus face parte din volumul “INOCENȚII MARII TERORI”.
Puteți achiziționa cartea accesând linkul: http://alexandriapublishinghouse.ro/product/inocentii-marii-terori/