Gaudí
foto: Nicolae Dărămuș
Vânătoarea asta e la îndemâna oricui. Nu este ea chiar o vânătoare, trofeele rămânând deopotrivă vii şi la locul lor. Estetica spectacolului din cotloanele acestei mărunte jungle nu este însă cu nimic mai prejos decât cea pe care o găsesc aventurierii savanei, ori cei ai pădurii ecuatoriale. Ba chiar pot spune că, pentru ochi şi cuget, este uneori deasupra acesteia. Iar starea de plăcută tensiune – „adrenalina”, cum e botezată nepotrivit mai nou – acest atribut obligatoriu al aventurii, se naşte din cu totul alte surse şi motive, fără a fi însoţită de amăgitoarea şi amara satisfacţie a învingătorului cu puşcă. Şi nici de frică sau de risc. Ultimul soldându-se, în cel mai rău caz, cu regretul unei imagini ratate. Fiindcă despre fotografie voi scrie.
Jungla cu pricina se află pentru unii norocoşi în grădina dindărătul casei ori, pentru cei mai hotărâţi, în vreo pădure. Plecarea spre astfel de locuri nu e decât dovada speranţei, iar calea, trecând prin poieni, întâmpină drumeţul cu măruntul univers al feluritelor gâze, mişunând prin ierburile necosite. Bondari greoi aterizând în movul florilor de scai, lăcuste roşcate zburând cu zvon metalic, asemenea unor elicoptere greoaie şi neîndemânatice, câte un cosaş uriaş, răşchirându-şi picioarele în cele patru zări, gata- gata să şi le frângă într-un umblet şovăielnic spre nicăieri, minusculi melci în escaladă, porniţi în cucerirea unei tije vegetale de o şchioapă – aventura vieţii lor – şi, asemenea paletei unui acuarelist nebun dar ordonat, fluturii – rari, tot mai rari de ceva vreme! – sunt ofertele pe care soarele le face celui dispus să îşi cufunde obiectivul foto în jungla ce nu-i trece de genunchi. Iar exploziile roşii din zmeurişuri şi, în pragul nopţii, pajiştile unde, cu sutele, asemenea unor conştiincioase şi mărunte lampioane, se aprind margaretele, sunt tot atâtea pricini de zăbavă.
Un desiş verde în care viaţa forfoteşte abitir, cu nesaţul, ultimativ parcă, generat de nesiguranţa zilei de mâine, de efemerul care, în această lume pitică, rămâne cel mai strict adevăr.Pe el l-am zărit într-un târziu, ascuns sub acoperişul nemaipomenitei construcţii. Şi, graţie ei, l-am botezat Gaudí, căci edificiul părea făurit de luminosul artist. Sub ochi nu aveam însă rezultatele fanteziei lirice a acestui om liber, nu soluţiile estetice şi funcţionale totodată, pe care el le concretizase în piatră, ciment şi faianţă, furând formele naturii vegetale şi animale, ci chiar Natura, vie cât se poate, pulsându-şi sevele în pereţii fragilei locuinţe. Prin obiectiv vedeam opera mâinii Marelui Creator – cel care îl inspirase şi pe Gaudí – şi, în vreme ce imaginile se adunau în memoria aparatului fotografic, înţelegeam întâmplarea.
Începutul acesteia fusese toamna, când din fagul bătrân s-a desprins o frunză. Fusese o zi fără vânt şi frunza gălbui-roşcată s-a culcat lin, nu departe de trunchiul celui care o născuse şi pe care îl hrănise. Ploi mucede i-au înfrânt culorile, i-au muiat nervurile, pregătind-o pentru întoarcerea în pământ. Frigul, înstăpânit devreme, a uscat însă locul, iar ninsorile, aşezând mereu omături noi, au troienit frunza, cufundând-o în beznă rece. Şi au păstrat-o întreagă. Târziu a venit soarele. Puţin câte puţin acoperişul zăpezii s-a subţiat până când o lumină caldă a străbătut pojghiţa de gheaţă. Timid. A fost destul pentru ca seminţele noii vieţi să îi simtă chemarea. Un fir de iarbă a ţâşnit din glie, un altul i s-a alăturat. Ceva însă le zădărnicea drumul. Era ea, frunza, încă apăsată de ultima nea. Împreună, firele verzi şi-au proptit creştetul în povara aceea jilavă şi au învins-o. Asemenea unor suliţe blânde i-au străbătut trupul şi, ieşind la lumină, au prins gustul înălţimii. O vreme au crescut aşa, unite în strâmtoarea frunzei moarte, până când zăpada s-a topit cu totul. Uşoară şi uscată de acum, frunza nu s-a mai opus zborului. A rămas în voia noilor seve, ridicându-se pentru a doua oară de la pământ. O şansă unică în lumea frunzelor…
El a ajuns acolo din întâmplare. I-a plăcut înaltul adăpost ce-l ferea de ploaie şi a înţeles că în acel loc îşi putea întinde capcanele pentru zburătoare. Şi s-a făcut stăpân. Aşa l-am descoperit eu pe Gaudí. Îşi aruncase înşelătoarele punţi de mătase şi oţel în jurul fragilei arhitecturi vegetale şi aştepta. Nu pe mine. Eu am fost doar norocos.
Pe Gaudí, dilatând timpul între liniile sinuosului său univers, l-am mai văzut acolo încă două zile la rând. Apoi a dat o ploaie năpraznică, s-a trezit vântul şi o grindină rece s-a abătut peste păduri. Iar în locul ştiut nu am mai găsit nimic.
Textul de mai sus face parte din volumul “INOCENȚII MARII TERORI”.
Puteți achiziționa cartea accesând linkul: http://alexandriapublishinghouse.ro/product/inocentii-marii-terori/
Recent Comments