Ăla …

Au trecut vreo şaisprezece ani de când am purces la o campanie mediatică şi ONG-istică „pro natura”. Începusem demersul din postura unui „aliat” al ursului brun, iar pledoariile mele de atunci, privind protecţia speciei şi a habitatelor acesteia, mi-au creat o imagine publică oarecum stranie: „Dărămuş? Da… Ăla cu urşii lui…” Urşii erau aşadar „ai lui Dărămuş”, nicidecum ai României, ai Terrei, ai Celui de Sus sau, pur şi simplu, ai … urşilor, ca simpli urşi. Ei nu făceau parte din „patrimoniu”, cum făceau parte, de pildă, vestitele brăţări dacice, icoanele pe sticlă, Voroneţul sau alte clişee moarte, cimentate în conştiinţa publică. Nu. Urşii erau „ai mei”, ai celui care, în loc să mă ocup de oameni, de bolnavii intraţi în cabinet, iată, mă interesam de nişte amărâte şi neimportante dobitoace.
Sensibilul “barometru” al stării ecosistemului forestier – cel de care depinde pe termen mediu şi lung calitatea vieţii unui teritoriu – aşadar „barometrul ecologic” întrupat de ursul brun, de comportamentul şi evoluţia efectivelor sale, nu însemna nimic în ochii majorităţii conaţionalilor. Mult mai la îndemână fusese catalogarea mea drept „ciudat”, drept „ăla cu urşii”.
Mai apoi, devenind un „avocat” al lupului – ceva mai vocal până la adoptarea unor legi cât de cât protectoare pentru acest prigonit – aveam să aflu că sunt „ăla cu lupii”. În tot acest timp, imagini cu lupi şi urşi ucişi de om, ori cu puii lor, orfani, au ornat articolele semnate de mine. Mi-am atras şi serioase duşmănii din parte unor „largi mase de muncitori, ţărani şi intelectuali”, convinşi că fiarele pădurii iau hrana de la gura poporului.
Zeci de texte am publicat apoi despre pădurile tăiate, ilegal sau legal – când acestea sunt puţine e totuna, hârtiile fiind o formalitate facilă acum şi aici – ilustrate cu nesfârşite întinderi de cioate. Faptul mi-a adus un nou chip, de data asta ceva mai pe înţeles: „ăla cu despăduririle”. Am scris şi o serie de pagini despre deşeurile din râuri şi e foarte probabil ca cineva să creadă sincer că sunt „ăla cu gunoaiele”.
Am semnat apoi în presă câteva articole despre caii morţi „la locul de muncă”, sau ucişi de-a dreptul de foştii lor stăpâni, cu muchia securii, ori cu glonţ, pentru vina de a fi fost bătrâni, bolnavi şi de a nu-i mai fi putut sluji . Cai lăsaţi să putrezească pe te miri unde, la margini de păduri, de ape ori prin şanţuri. Fotografiile nu au lipsit nici atunci. Dacă aş fi continuat, cineva ar fi conchis cu siguranţă că sunt „ăla cu caii morţi”.
Despre câţiva cospirituali cunoscuţi, aflu că trec drept „ăia cu liliecii” sau „ăia cu sturionii”. Documentele primilor, conţinând relatări precise despre riscurile ecosistemului forestier în urma scăderii populaţiilor de lilieci – care reglează natural, reducându-le, hoardele insectelor dăunătoare pădurii – erau dublate de imagini cu sute de lilieci morţi. Relatările celorlalţi despre braconajul industrial din Delta Dunării erau ilustrate cu opulente cordoane de caviar, lunecând din burţile despicate ale morunilor ucişi.
Aşa cum merg treburile în România – şi nu numai! – în scurtă vreme cred că îmi voi ilustra textele cu fotografiile unor oameni morţi. Asta în cazul în care nu voi fi şi eu însumi printre aceştia. Morţi pe maluri de râu, „la locul de muncă”, pe străzi. Unii intoxicaţi cu cianuri şi nitriţi din ape, cu metale grele, alţii sfârşiţi de căldură, deshidrataţi sau morţi de foame. Un analist, aflat ceva mai aproape de subiect, ar zice atunci, în sfârşit: „Dărămuş? Da…Ăla cu oamenii.” Dar şi el ar fi cam pe lângă adevăr…
În urmă cu un secol şi jumătate, un sălbatic înţelesese însă mai bine decât mulţi dintre conaţionalii mei creştini, europeni,
civilizaţi, „umanişti”, că „De ar dispărea toate animalele, va muri omul în marea singurătate a spiritului. Ceea ce se întâmplă mereu animalelor, se va întâmpla curând şi oamenilor. Toate lucrurile au o legătură între ele. Ceea ce loveşte Pământul, loveşte în fiii Pământului. (…) Chiar şi omul alb nu se poate sustrage de la soarta comună tuturor.” Recunosc, nu am fost original: am citat – a câta oară? – din cuvântarea atribuită marelui şef de trib, indianul Seattle, rostită pe la mijlocul secolului al XIX-lea, dinaintea unui oarecare fost preşedinte american.

Textul de mai sus face parte din volumul “INOCENȚII MARII TERORI”.
Puteți achiziționa cartea accesând linkul: http://alexandriapublishinghouse.ro/product/inocentii-marii-terori/