foto: Anca Dărămuș
Spaniolul e vânător pătimaş. A vânat de toate la viaţa lui, dar ursul îi lipseşte dintre trofee. De aceea a venit în România. De peste un ceas priveşte prin ferestruica măruntă, strângând în palme carabina. Din când în când ia linia de ochire şi reticulul lunetei dansează tremurat asupra unei ţinte imaginare, lângă cadavrul calului. Între cetini, întunericul e ca tăciunele. Spaniolul ar trage o ţigară. E nervos, simte că tremură, că aşteptarea l-a cotropit. Aici nu e ca la poligon şi nici ca la raţe. Dacă ratează?…Trage aer în piept, adânc, o dată, de două ori. Nu… Nu are cum rata. Animalul e mare, va sta pe loc. Îl va lăsa să se aşeze, să înfulece din nadă şi abia atunci, calm, va slobozi focul. Parcă s-a mai liniştit, când simte cotul pădurarului atingându-i, scurt, braţul, în timp ce degetele acestuia, în dreptul lucarnei, arată în beznă: „Dort, mein Herr! Der Bär! Grosse Bär!”(Acolo, domnul meu! Ursul! Urs mare! – germ.). Paznicul ştie doar câteva vorbe în nemţeşte. Îi sunt de ajuns şi le foloseşte cu fiecare vânător străin, chiar dacă acesta nu le pricepe. Spaniolul nu ştie nemţeşte, dar semnalul e clar. Trebuie că ursul a ieşit în marginea pădurii şi ochii pădurarului l-au desluşit. El încă nu îl vede, dar, nerăbdător, potriveşte carabina în deschizătură. Respiră ca peştele pe uscat şi îşi dă seama că e ridicol. E mai mult decât emoţia ştiută a vânătorului: e frica. O pată mare, neagră, conturată confuz, pluteşte neauzit drept spre hoitul calului. O vede bine şi el. Ursul! Împinge arma instinctiv înainte. „Warten! Warten!”(Aşteptaţi! Aşteptaţi! – germ.) – şopteşte paznicul şi, pentru siguranţă, apasă cu palma, încet, umărul oaspetelui, care înţelege.
Oricum, n-ar fi tras în pripă. Luneta, mare, luminoasă, lămureşte acum detaliile scenei: namila adulmecă maldărul de carne, dându-i ocol, cu capul în pământ. Din când în când, ridică botul pe vânt, bănuitoare, parcă spre a se asigura de lipsa intruşilor. Se lasă jos şi, dintr-o dată, silueta sa masivă se confundă cu umbra mortăciunii. Crucea lunetei caută pieptul. Degetul arătător se plimbă de-a lungul trăgaciului. E o mişcare nehotărâtă, înceată, fără finalitate. Vânătorul simte că va scăpa focul. Simte că-l va scăpa cum nu trebuie, când nu trebuie… Secundele se prăbuşesc grăbite, mânate de o fatalitate irepresibilă şi nedefinită. „Cu cât ocheşti mai îndelung, cu atât vei trage mai prost” – îşi aminteşte vânătorul. Un principiu arhicunoscut. Deja ocheşte de mult. Şi dinaintea lui, la treizeci de paşi, se află ursul capital, trofeul vieţii sale! Buzele i s-au uscat şi o sudoare fierbinte i-a izvorât in jurul gâtului, ca dintr-o strecurătoare. Iar privirea, de atâta efort, s-a înceţoşat. Închide ochii, să se odihnească, apoi ţinteşte. Cercul lentilei se vede clar, ursul e tot acolo, netulburat, dar parcă mai amestecat cu umbra. „Cam aici” – îşi spune puşcaşul, aşezând firele morţii, tremurătoare, asupra jivinei. „Acum!” – îşi mai spune, agăţând trăgaciul, ca la o aruncare în gol. Flacăra a spart bezna la gura ţevii şi, în timp ce ecoul biciuieşte poiana, el vede, ca scos din timp, galopul neauzit al fiarei. Linişte. Mâna paznicului îl apasă iar pe scăunel, semn că trebuie să rămână acolo. E buimac şi în minte păstrează doar imaginea ursului, asemenea unei năluci zburătoare… Îi e frig.
Pădurarul a ieşit din bordei. Mimează atenţia, prudenţa, păşind uşor, întorcându-se în toate părţile. Ştie că străinul îl vede totuşi din adăpost şi vrea să-l încredinţeze pe fraier că, ieşind singur, s-a expus unui pericol. Ştie însă bine că omul a tras prost şi că ursul a plecat neatins, fiind acum departe. N-a marcat focul, n-a urlat, doar a tulit-o. Ajuns la cadavrul calului, se preface a cerceta locul. Are o lanternă puternică, pe care o proiectează asupra hoitului. O aruncă apoi în ochii oaspetelui, orbindu-l, timp în care scoate din buzunar o sticluţă. O varsă precipitat în zăpadă, ascunzând-o iar. E sânge de porc, pregătit din vreme, la ordinul „superiorilor”. În urechi îi sună încă vorbele directorului de la judeţ: „Dacă străinul ratează, îi iei banii, oricum. Îi demonstrezi că a rănit animalul şi va plăti. Ştii trucul cu sticluţa… Îi arăţi petele de sânge pe zăpadă. De restul ne ocupăm noi… Fără câteva mii de «euroi» nu-l lăsăm să plece.”
Câteva ceasuri mai târziu, în biroul directorului, spaniolul, roşu şi transpirat, gesticulează larg, aruncând cascade de vorbe. Este patetic şi pare convingător. „Zice că nu pleacă fără urs. Nu-l interesează banii, dar, dacă animalul e rănit, vrea să i-l găsim cu orice preţ. Nu acceptă ideea că sălbăticiunea se chinuie acum şi noi stăm la căldură. Crede că l-a schilodit. Zice să trimitem pădurarii pe urme şi să i-l aducem. Se va plânge la Comisia Europeană şi la CIC. Are relaţii” – conchide traducătorul. „Bine, bine… Spune-i că va avea ursul” – adăugă şeful şi, întorcându-se spre pădurar, îi porunceşte: „Te duci la bătrânul Melniciuc. E pensionar, dar feciorul lui e pădurar în locul lui, tot la noi. N-o să mă refuze, că-l «avem» pe băiat… Îi spui să facă ce-o şti şi mâine să-mi aducă un urs. Blana, bine sărată şi un craniu. Să caute pe la bârloage. Ursoaicele încă n-au ieşit. Ştie el, că a mai făcut… Cu câinii… Dacă mă refuză, să-i spui că îi zbor fecioru’!”
***
Într-un fund de pârâu, bătrânul pădurar Melniciuc jupoaie
un urs. Un urs mijlociu. Cuţitul lunecă, foşnind catifelat, pe mijlocul burţii până sub bărbia animalului care, aşa cum stă pe spate, pare răstignit pe o cruce invizibilă de zăpadă. Picături albe cad întruna, asemenea argintului viu, pe flancuri, năclăind blana cafenie. Picături de lapte cald.
Nu departe, într-un bârlog, trei pui de urs, cu ochii încă lipiţi, aşteaptă.
foto: Casian Balabasciuc
Textul de mai sus face parte din volumul “INOCENȚII MARII TERORI”.
Puteți achiziționa cartea accesând linkul: http://alexandriapublishinghouse.ro/product/inocentii-marii-terori/
Recent Comments