foto: Nicolae Dărămuș
Mimi este numele de alint al Margaretei, nepoţica unor prieteni. Are aproape cinci anişori şi iubeşte animalele, ca oricare copil: ştie că trebuie hrănite, îngrijite, adăpostite şi mângâiate. „Animalele” sunt aşadar, în primul rând, cele de pe lângă casa omului, mai ales câinele şi pisica. Despre cele sălbatice ştie puţine lucruri, aşa cum, de altfel, ştiu toţi oamenii mari: că se află undeva în păduri, că multe sunt „în Africa, în junglă”, că se fac filme şi „atlase” despre ele şi că sunt „interesante”. Cu acestea din urmă omul nu are cine ştie ce treabă, în afara pomenitelor filme şi cărţi. Nu trebuiesc hrănite, îngrijite, adăpostite, cât despre mângâierea lor nici nu poate fi vorba, ele fiind, pe lângă „interesante”, şi „foarte periculoase”.
Fetiţa e drăgălaşă nevoie mare, sfătoasă cât încape şi e mâncăcioasă. Drept care este şi cam durdulie, dar asta e o altă poveste ce îşi poartă firul spre convingerile despre sănătate ale celor mari. Pofticioasă fiind, copila înfulecă cu senină dăruire „şunculiţă”, „puiuţ”, „sălămel”, ba chiar şi mititeii au început să îi placă de când a mâncat dintr-aceştia, pe săturate, la „Raliul off road al Bucovinei”. Fiindcă, dacă nu aţi ştiut, Mimi este odrasla unei pasionate familii de off-road-eri: mama, susţinătoare cu inima a „aventurii în natură”, nelipsită de pe scaunul copilotului, iar tatăl, faimos promotor şi practicant regional al amintitului pseudosport. E drept, nu e un promotor din categoria snobilor avuţi pentru care automobilul „tare” este un blazon. E om muncitor, pornit „de jos”, proprietarul unui atelier mecanic, priceput la toate măruntaiele maşinilor, de la binevoitorul Tico la coloşii 4×4, cei asemănători unor agresive lăcuste pe roţi. Îşi face meseria cu convingere, iar pasiunea sa pentru off-road are exact doza de inocenţa şi inconştienţă ce nu permite îndoiala. Chiar crede că „natura” se vede mai bine şi mai temeinic prin parbrizul tărăboanţelor bornăitoare, iar dragostea pentru acestea se suprapune în judecata sa cu preţuirea naturii în mijlocul căreia, iată, îşi exercită poluantul hobby.
Aşadar Mimi cea pofticioasă înghite pe nerăsuflate bunătăţile enumerate. Sunt sigur însă că dacă i-aş explica faptul că „puiuţ” înseamnă o găinuşă ucisă, că „sălămelul”, „şunculiţa”, ba chiar şi mititeii s-au preparat după ce un baros a crăpat fruntea unui viţel, urmat fiind de cuţitul străpungând gâtul aceluiaşi „copilaş al vacii”, Mimi şi-ar cam pierde interesul pentru mâncare. Ceea ce, evident, pentru inteligenţa ei absolut remarcabilă şi silueta dolofană ar fi de un real folos. Cum în această eventualitate clară m-aş pune rău cu părinţii care „ştiu ce e bine şi ce e rău pentru copilul lor”, nu mi-a rămas decât să-l fac pe acelaşi prunc să judece singur ce e bine şi ce e rău în purtarea omului mare. Faţă de natură şi mai cu seamă faţă de sălbăticiunile aflate prin atlasele de profil, cele cu care, vezi bine, omul nu are vreo treabă. Iar primul prilej nu l-am scăpat…
Urcam în Călimanul Cerbului. Era vara şi Mimi, însoţită de bunici, păşea harnică lângă mine, ţinându-mă de mână. „Vrei să îţi spun o poveste?… Una aproape adevărată?” – am încercat-o eu. „Vreau!” – a sunat răspunsul.
Aşa s-a născut povestea:
„Într-o dimineaţă de duminică, un bursuc harnic şi curat peste măsură, a lenevit mai mult în vizuina lui subpământeană. Nu avea de ce să se hărnicească, aşa cum făcuse nopţi şi zile la rând până atunci. Strânsese provizii multe şi bune, toamna fiind lungă şi uscată, iar gândul cămării pline îl făcuse să doarmă dus întreaga noapte. Totuşi, când prima rază de soare lovi pieziş în fereastra vizuinii, bursucul nostru şi-a spus că lenea multă nu e bună. S-a ridicat în capul oaselor, s-a întins îndelung şi a căscat. Ba chiar a schiţat, după coborârea din pat, câteva mişcări de gimnastică ce ar fi putut părea caraghioase, dar nu şi neamului bursucilor care, bondoci fiind, au alte norme de frumuseţe şi de graţie, cu totul străine oamenilor.
Cum ziua se arăta numai bună pentru o plimbare prin pădure, bursucul a deschis televizorul – un model tare vechi, ce lui nu-i servea decât la ascultarea buletinului meteo, veştile omeneşti părându-i total neserioase. Îşi făcu o cafea şi se aşeză comod în fotoliu, dornic să asculte poveştile norilor de pe cer. Şi, tocmai pe când bufniţa de serviciu începuse relatarea despre fronturile atmosferice, bursucul simţi cum i se scutură din temelii locuinţa. Cutremur nu putea fi, bursucul având semnele sale secrete, în complicitate cu Pământul, ori de câte ori acesta mai avea crampe în măruntaiele lui sau mai tuşea, în urma fumurilor omeneşti. Nu era cutremur şi totuşi un lucru straniu, neîndoios rău, se întâmpla în pădure. Un bornăit amarnic şi cătrănit crescu asurzitor, pereţii locuinţei trosniră, ceaşca de cafea se răsturnă şi, ca apăsat de o forţă nimicitoare, tavanul vizuinii se prăbuşi. Soarele năvăli orbitor înăuntru şi, aproape să îi strivească năsucul, o roată imensă, neagră şi înverşunată îi trecu pe lângă cap. Sări speriat într-o parte, văzu şi înţelese…”
Povestea se opreşte aici, fiindcă Mimi a izbucnit îngrozită: „Tata!”
foto: Nicolae Dărămuș
Textul de mai sus face parte din volumul “INOCENȚII MARII TERORI”.
Puteți achiziționa cartea accesând linkul: http://alexandriapublishinghouse.ro/product/inocentii-marii-terori/
Recent Comments