foto: Nicolae Dărămuș
Puţini au fost anii când arborii au rămas îmbrăcaţi până atât de târziu şi, deşi noiembrie era pe sfârşite, pădurea îşi ascundea adâncurile sub frunzişuri cafenii. Vântul îşi începuse anevoie lucrarea dezgolind vârful fagilor, de unde, în răstimpuri, frunzele se rostogoleau spre pământ străbătând văzduhul cu o grabă resemnată. Foşnetul se tălăzuia sec, ca de secetă şi când suflarea ostenea, însinguraţi dintr-o dată, paşii răsunau pe covorul ars, trădându-mi umbletul. Câteva căprioare se ridicaseră. Le urmărisem oglinzile albe săltând printre tufe, pentru ca două dintre ele, înţepenite la distanţa „sigură”, să mă studieze. Erau tinere. Vârstnicii grupului se auzeau încă, tropotind stins, în vreme ce pe ele curiozitatea le oprise: purtare fatală dinaintea unui om cu armă. Departe pentru bătaia teleobiectivului, ele ar fi fost ţintă sigură pentru orice glonte lacom. Am pornit iar şi sălbăticiunile au trăpat la deal, topindu-se în desişuri. În liniştea sonoră, de undeva dinspre vârf, glasul unui topor bătea alte ritmuri. Într-acolo îmi era drumul.
Pe culme se întindea o poiană veche – i se zice Poiana Lungă – unde urma să mă întâlnesc cu soţia. Ea urca pe alte poteci. „Acoperind” mai mult teren, eram încredinţaţi că, astfel, ne sporeşte şansa întâlnirii cu sălbăticiunile. Spre sud Poiana Lungă era străjuită de arbori mari. Larice, pini, molizi şi fagi, apropiind sau întrecând suta de ani, se ridicau în margine, alcătuind o lizieră impunătoare. Mereu zbuciumată de vânturi, cohorta acestor supravieţuitori, răspândind seminţişuri preţioase, era tot mai împuţinată de la an la an. În pădurea tânără din jur, ridicată doar la subţioara bătrânilor, găsisem nu o dată cioatele acestora, „căzănite” şi trase cu caii în desiş, spre a li se pierde urma. Ajunsesem să le botez. „Cloşca cu puii de lemn” devenise pentru mine buturuga ciungă, dezgropată, groasă de aproape un metru, înconjurată de fragmentele rădăcinilor sale mărunţite cu toporul. Neputând da cherestea, ea era abandonată putrezirii, dovedind dispreţul local pentru lemnul dens, numai bun de foc. În prag de iarnă, la câmpie, un amărât ar fi dat bani pentru trei- patru „cloşti”. Trecusem de câteva, ştiute, când telefonul mi-a sunat în buzunar. Tovarăşa mea ieşise la lumină, unde dăduse peste trei indivizi care tocmai „căzăneau” un molid. „Când m-au văzut cu aparatul foto au şters-o – m-a lămurit ea. Eu sunt spre capătul poienii, unde coboară terenul.” Am ajuns-o din urmă.
foto: Nicolae Dărămuș
Arborele, mare şi sănătos, era încă în picioare. Oamenii îl aleseseră şi fiindcă rădăcinile, pornite de sus, se propteau în sol asemenea unei mâini uriaşe cu degetele răşchirate, înălţând bine trunchiul deasupra pământului. Nu trebuiau decât câteva ambalări de drujbă asupra lor pentru ca arborele să cadă, fără a lăsa groapă dedesubt. Pe cea mai groasă dintre rădăcini o retezaseră cu totul şi pesemne că toporul auzit mai devreme tocmai atunci o mărunţea. Fragmentele erau grămădite pe o pătură uzată, iar rumeguşul fusese băgat într-un sac, strâns grijuliu cu lopata, toate abandonate. După plecarea trunchiului, doar un ochi de ţărână fără ierburi, nu mai mare decât roata carului, ar mai fi amintit de bătrânul molid.
Am făcut câteva fotografii şi, cum noaptea se închega, am plecat. După câteva zile, pe locul ştiut, am găsit „cloşca cu puii de lemn”. Ciudată şi nouă mi s-a părut însă starea în care priveam cadavrul vegetal, fiindcă legea îşi dovedea încă o dată nedreptatea.
Cei care tăiau copacii o făceau, fără îndoială, în înţelegere cu pădurarul. Scoteau apoi scândură la „circular” în şura vreunuia sau vindeau trunchiul unui gaterist neinteresat de acte.
Şi, chiar dacă tăietorii ar fi fost dintre cei mai nevoiaşi, ştiu bine cum jumătate din preţul scos pe molidul acela urma să rămână pe tejgheaua cârciumei. Oamenii aveau însă şi „dreptatea lor”. Pe măsură ce pădurile Carpaţilor fuseseră oferite prin legi nedrepte unor mari „foşti proprietari” şi câştigate la licitaţii de colosul Schweighofer – mâncătorul de arbori de la Rădăuţi –, mulţi dintre localnici, deşi născuţi „sub poale de codru”, veniseră pe lume fără dreptul la folosinţa acestuia. Fie ea şi una cumpătată. Urmaşii stăpânilor părinţilor lor deveniseră stăpânii lor, iar „dreptatea lor” de aici se ridica. În haiducia asta modernă înlocuiseră însă pistoalele cu drujbe. Nişte arme paşnice, chipurile, libere la vânzare şi cumpărare, de pe urma cărora niciodată nu sufereau – cum ar fi meritat – onorabilii infractori făuritori de legi. Ca întotdeauna, preţul prostiei omeneşti era plătit cu viaţa celui mai slab şi mai tăcut: de data asta, arborele.
foto: Nicolae Dărămuș
Textul de mai sus face parte din volumul “INOCENȚII MARII TERORI”.
Puteți achiziționa cartea accesând linkul: http://alexandriapublishinghouse.ro/product/inocentii-marii-terori/
Trist!! 🙁
scrieti foarte frumos,dar ma doare sufletul de ce se intampla in tara noastra…..!!!!!!
Doamna Doina, dupa ce am observat ca numai scriitura frumoasa, desciptiva sau narativa, elogiind natura, nu trezeste spiritul, am conchis ca a arata uratul din comportamentul omenesc este singura cale. Tudor Arghezi scria: “Din bube, mucigaiuri si noroi,/ Iscat-am frumuseti si preturi noi”… Cam asa ceva, nu? Cred ca frumusetea trezirii constiintei (pro natura si a celei nationale) se cere facuta prin toate mijloacele…
Mda ! Un fel de dojană, ce lasă loc iertării pentru nişte năpăstuiţi au sorţii şi un reproş evident făcut unor favoriţi ai ei ! Cei cărora banul le pune la picioare România bucată cu bucată !
Până la urmă, un fel de triteţe, oarecum resemnată în faţa unei nedreptăţi la care prea mulţi dintre noi ( spre deosebire de autor) asistăm pasivi . Dovadă ce-i face pe unii probabil să ceară cu insistenţă legiferarea homosexualităţii !
, pe lângă frumuseţea scriiturii, remarcată deja, aş remarca şi eu câteva licenţe vu totul deosebite :
“sălbăticiunile au trăpat la deal, topindu-se în desişuri. În liniştea sonoră, de undeva dinspre vârf, glasul unui topor bătea alte ritmuri.” “Larice, pini, molizi şi fagi, apropiind sau întrecând suta de ani, se ridicau în margine” sau cea care dă şi titlul articolului
În pădurea tânără din jur, ridicată doar la subţioara bătrânilor, găsisem nu o dată cioatele acestora, „căzănite” şi trase cu caii în desiş, spre a li se pierde urma. Ajunsesem să le botez. „Cloşca cu puii de lemn”
Cît de frumos şi trist…..
Mda ! Un fel de dojană, ce lasă loc iertării pentru nişte năpăstuiţi au sorţii şi un reproş evident făcut unor favoriţi ai ei ! Cei cărora banul le pune la picioare România bucată cu bucată !
Până la urmă, un fel de triteţe, oarecum resemnată în faţa unei nedreptăţi la care prea mulţi dintre noi ( spre deosebire de autor) asistăm pasivi . Dovadă ce-i face pe unii probabil să ceară cu insistenţă legiferarea homosexualităţii !
, pe lângă frumuseţea scriiturii, remarcată deja, aş remarca şi eu câteva licenţe vu totul deosebite :
“sălbăticiunile au trăpat la deal, topindu-se în desişuri. În liniştea sonoră, de undeva dinspre vârf, glasul unui topor bătea alte ritmuri.” “Larice, pini, molizi şi fagi, apropiind sau întrecând suta de ani, se ridicau în margine” sau cea care dă şi titlul articolului
În pădurea tânără din jur, ridicată doar la subţioara bătrânilor, găsisem nu o dată cioatele acestora, „căzănite” şi trase cu caii în desiş, spre a li se pierde urma. Ajunsesem să le botez. „Cloşca cu puii de lemn”
Cît de frumos şi trist…..