Sunt zece ani de când am scris acest „basm”. O dată cam la patru-cinci ani, simt însă nevoia să-l supun atenţiei publicului, spre a fi judecat şi, în caz că m-am înşelat, admonestat. Ceea ce, iată, fac şi de astă dată.
Aşadar, a fost odată un ţăran sărac şi cinstit, român. El putea fi deopotrivă bulgar, bosniac, albanez, slovac sau ucrainean, importante fiind nu atât etnia, cât sărăcia. În sătucul său natal, izolat de lume, se zvonise că undeva departe, peste nouă munţi şi nouă ţări, s-ar fi aflat o baroneasă înstărită, cu dărnicie fără seamăn, pe care ar fi chemat-o Uniunea Europeană. Şi zvonul nu era numai zvon, căci văzuse omul prin vecini, ba pe unul, ba pe altul, fălindu-se cu darurile acesteia. Drept care, într-o bună zi, şi-a luat toiagul şi a purces la drum. A bătut la poarta palatului şi i s-a deschis. Doamna cea mare l-a primit, l-a poftit să şadă şi, fiindcă era peste măsură de ostenit, l-a îmbiat cu o carbogazoasă şi o gumă de mestecat. Ţăranul a gustat cu măsură din bucate şi, nerăbdător, şi-a spus păsul: „Mărită Doamnă Uniune, am auzit că faci daruri celor nevoiaşi. Eu am acasă pământ bun, ape limpezi, am şi păduri bătrâne. Iarna însă-i cam lungă la mine în ţinut, aproape şapte-opt luni pe an. Ca să lucrez bine, aş avea nevoie de o pereche de încălţări. Sunt desculţ şi mi-e frig. Doar atât îţi cer.”
Doamna Uniune Europeană l-a măsurat din cap până în picioare şi a rămas cu privirea pironită la degetele acestuia, vineţii, înfrigurate, bătătorite şi prăfuite de drum. Apoi a glăsuit: „Omule eşti desculţ şi eu te înţeleg. Dar tot ce-ţi pot oferi este o bască. Una nouă şi de firmă vestită. Ştiu eu?… Armani, Versace… Ţine de frig, de ploaie…”
Omul a luat basca, a oftat dezamăgit, a mulţumit şi a făcut calea-ntoarsă spunându-şi: „Totuşi e doamnă bună. Putea să nu-mi dea nimic.” A trecut iarna şi, din gerurile ei cumplite, omul a ieşit destul de bine, doar cu un deget – cel mic de la piciorul stâng – degerat. Apoi, vara istovindu-se, a purces iar pe lungul drum al Doamnei Uniuni, spunându-i păsul cel vechi: „Sunt desculţ. O pereche de încălţări mi-ar prinde tare bine.” Doamna l-a privit cu înţelegere şi căldură, l-a ospătat cu Coca-Cola, oferindu-i iar o bască nouă-nouţă, Steilmann. „Dacă-i pe degeaba, merită s-o iau”, îşi spuse la întoarcere ţăranul cel sărac şi cinstit.
Iarna a trecut cu chiu cu vai şi, în afara altui deget de la picior, numai unul, degerat şi amputat, omul n-a avut de suferit.
A urmat primăvara, vara şi, pe când frunzele s-au îngălbenit, ţăranul şi-a amintit de doamna cea darnică, pornind iar spre ea, să-şi încerce norocul. Dinaintea acesteia şi-a băut cu poftă paharul de Coca-Cola, ba a mai şi cerut unul, căci începuse să-i placă, dar de întors s-a întors tot cu o bască. Totuşi nu s-a dat bătut. An după an a străbătut calea plin de speranţă, primind cu politeţe ştiutul dar. Până într-o iarnă, când zăpezile şi gerurile au fost mai amarnice ca niciodată. Prins cu treburile, picioarele i-au degerat, s-au gangrenat şi doctorul a trebuit să i le amputeze, spre a-i salva viaţa.
Purtat pe braţe de vecini, omul a bătut la poarta Doamnei Uniuni care, iute, şi-a dat seama de trebuinţe, făcându-i cadou un cărucior de invalid, cu rotile, nou şi strălucitor, având douăzeci şi una de viteze şi baterii solare. Omul a mulţumit şi, întorcându-se în satul său, a stârnit cu maşinăria cea arătoasă mari invidii. De aici i s-a tras un necaz: într-o noapte a fost călcat de hoţi. Aceştia nu găsiseră mare lucru, dar plecaseră acasă cu saci întregi de băşti. Oameni cu frica de Dumnezeu, îi lăsaseră, totuşi, căruciorul.
În prag de iarnă, ţăranul s-a pomenit astfel fără bască. Aşezat comod în căruciorul său silenţios, a pornit iar cale de nouă munţi şi nouă ţări, s-a înfăţişat Doamnei Uniuni şi i-a spus: „Mărită Doamnă, m-au călcat hoţii şi, acum la căderea zăpezii, sunt cu capul descoperit. Fii bună şi dă-mi o bască, fiindcă ştiu că ai şi poţi.” Doamna l-a măsurat din cap până la brâu – că de acolo începea căruţul – şi, gânditoare, i-a spus: „Bade dragă, eu te înţeleg… Dar, tot ce-ţi pot dărui acum este o pereche de încălţări… À propos… Aşa cum te văd de schilod, cred că nu mai poţi munci. Nu-mi vinzi mie pământul dumitale? Cu banii primiţi ai putea să-ţi cumperi cea mai bună bască.”
foto: Nicolae Dărămuș
foto: Nicolae Dărămuș
Jurnalul Naţional, 14 februarie 2012
Notă:
După publicarea acestui text, iniţial în Cotidianul, anul XII, nr. 285, din 5 decembrie 2003, apoi în Academia Caţavencu, el pare să fi intrat în „folclorul urban”, circulând pe internet, fără menţionarea autorului.
Textul de mai sus face parte din volumul “INOCENȚII MARII TERORI”.
Puteți achiziționa cartea accesând linkul: http://alexandriapublishinghouse.ro/product/inocentii-marii-terori/
Recent Comments